DECIZIE   Nr. 22 din 12 octombrie 2009

privind stabilirea solutiei ce trebuie data de catre instanta în cazul solicitarii deducerii arestului la domiciliu executat în strainatate, în aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004

ACT EMIS DE: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 290 din 4 mai 2010

Dosar nr. 12/2009

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea solutiei ce trebuie data de catre instanta în cazul solicitarii deducerii arestului la domiciliu executat în strainatate, în aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se interpretează în sensul deducerii duratei arestului la domiciliu, executat în străinătate, din pedeapsa închisorii aplicată de instanţele romane.

SECŢIILE UNITE,

deliberand asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în cazul solicitării de a se deduce, din pedeapsa aplicată de instanţă, durata arestului la domiciliu efectuat în străinătate de persoana condamnată.

Astfel, unele instanţe au respins contestaţiile la executare întemeiate pe acest motiv, considerand că arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă restrictivă de libertate ce nu intră sub incidenţa prevederilor art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat, în acest sens, că arestarea preventivă şi arestul la domiciliu sunt două măsuri distincte, care restrang în mod diferit drepturile persoanei, astfel încat, în accepţiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar duratele reţinerii şi arestării preventive, deoarece numai prin luarea lor se restrang atat libertatea de mişcare a persoanei vizate, cat şi exercitarea de către ea a anumitor drepturi.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, faţă de prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă, precum şi faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, arestul la domiciliu constituie măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18 din Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei aplicate de instanţele romane.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Legiuitorul roman a prevăzut în conţinutul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală că „durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile romane în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale romane şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele romane".

Dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre stipulează că statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie (fără a se distinge între diferitele tipuri de detenţie) ce au rezultat din executarea unui mandat european de arestare.

Romania a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie, care împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formand un bloc de convenţionalitate cu aplicabilitate directă în sistemul de drept roman, potrivit art. 20 din Constituţia Romaniei.

Art. 5 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod liber.

In jurisprudenţa Curţii Europene nu rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de libertate", analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, avandu-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau modalităţile de executare.

Astfel, incidenţa noţiunii de „privare de libertate" a fost analizată de Curtea Europeană, prin raportare la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrangerea fizică sau psihică la care o persoană  a fost supusă din  partea  autorităţilor (cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra Franţei), în cazuri vizand: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliţiei în vederea audierii (Cauza X şi Y contra Germaniei,).

Totodată este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se utilizează atat termenul de „arestare", cat şi acela de „deţinere", acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobandi un înţeles compatibil cu scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeană, chiar dacă analizează sensurile şi domeniul de aplicare a celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea calificare, ea urmand să aibă în vedere ca obiectiv principal ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

In unele legislaţii europene este prevăzută ca măsură preventivă arestul la domiciliu şi în acest sens cu titlu exemplificativ este şi legislaţia italiană.

Astfel, dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală italian prevăd că, „prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să nu se îndepărteze de propria locuinţă sau de o altă locuinţă privată sau de un loc public de îngrijiri sau de asistenţă. Cand este necesar, judecătorul impune limite sau interdicţii dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decat cele care convieţuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de cerinţele sale de viaţă indispensabile sau dacă are o situaţie materială extrem de precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerinţele de mai sus, pentru a munci. Procurorul sau poliţia judiciară, chiar şi din proprie iniţiativă, pot controla în orice moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la domiciliu se consideră a fi în stare de arest preventiv".

De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de procedură penală italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în stare de arest preventiv.

In cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărarea din 1 iulie 1997, §22, Mancini contra Italiei, Hotărarea din 2 august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei, Hotărarea din 8 iulie 2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărarea din 28 februarie, § 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrangere impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este suficient pentru ca aceasta să fie considerată „o privare de libertate" în sensul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

In actualul Cod de procedură penală roman sunt reglementate în mod concret măsurile preventive în partea generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă, iar doctrina a evidenţiat o clasificare a acestora în două subdiviziuni, şi anume măsuri preventive privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara).

Aşadar, în legislaţia procesual penală romană nu este reglementată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se regăseşte în mod expres prevăzută în proiectul Codului de procedură penală în dispoziţiile art. 218-222.

Mai mult, în mod accesibil şi previzibil se prevede în proiectul Codului de procedură penală roman, în conţinutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în stare de arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.

Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul Cod penal se prevede că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.

Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către instanţele romane privind persoane care au fost cercetate în străinătate şi cărora le-a fost aplicată măsura preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce corespunde accepţiunii art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale romane şi în mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele romane, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă această măsură nu este reglementată de actualul Cod de procedură penală roman, avand însă în vedere incidenţa Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prin procesul de ratificare, acestea constituind drept intern, precum şi dispoziţiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.

PENTRU ACESTE MOTIVE

In numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

In interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stabileşte că:

Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale romane şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele romane.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

judecător LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White