Decizia Nr.208 din 09.04.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Sandor Vancsa în Dosarul nr. 1.121/119/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.959D/2017.2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens Decizia Curţii nr. 682 din 20 octombrie 2015, paragraful 14. Totodată precizează că, în cauză, nu au fost formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, în condiţiile în care neconstituţionalitatea prevederilor criticate a fost dedusă din compararea dispoziţiilor Codului penal cu dispoziţiile Legii nr. 187/2012, astfel încât, sub acest aspect, invocă Decizia Curţii nr. 414 din 16 iunie 2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia penală nr. 113/C din 20 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.121/119/2017, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Sandor Vancsa în cadrul soluţionării unei contestaţii la executare.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia enumeră dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, fără a formula o motivare cu privire la pretinsa relaţie de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea.6. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi-a exprimat opinia în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate invocate, norma criticată fiind clară şi precisă, reluând vechea reglementare în materia revocării beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei. În acest sens invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012. Consideră că textul criticat nu încalcă nici liberul acces la justiţie şi nici obligaţia instanţei de a aplica numai pedepse prevăzute de lege. Arată că pedeapsa, astfel stabilită prin revocarea beneficiului suspendării condiţionate, a fost şi anterior, în temeiul Codului penal din 1969, şi este şi în prezent una legală, în acord cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit celor menţionate de autor în cuprinsul contestaţiei la executare, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, raportate la art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969. Prevederile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu au fost preluate în Codul penal în vigoare; având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma „în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012: „Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969.";

– Art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune."11. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) potrivit căruia „[...] demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea [...] reprezintă valori supreme", art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) referitor la accesul la justiţie, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată decât în temeiul legii, cât şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, deşi în susţinerea acesteia autorul invocă în mod formal atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 11, art. 20, art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (12), cât şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în realitate, acesta nu motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. 13. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume, textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, Curtea a constatat că, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere deci că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate. 14. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, în prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituţionale şi convenţionale menţionate nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 296 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 12 octombrie 2017, şi Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 10 iulie 2018, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printro încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»". 15. În aceste condiţii, date fiind caracterul general al textelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, Curtea nu poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate. 16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Sandor Vancsa în Dosarul nr. 1.121/119/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu