Decizia Nr.207 din 25.03.2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Marius Petre Nicoară în Dosarul nr. 2.013/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 215D/2019.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, dintr-o perspectivă identică, apreciind că legiuitorul, prin stabilirea acestor cazuri de casare, a urmărit să clarifice natura juridică a recursului în casaţie, drept cale extraordinară de atac menită să îndrepte erorile de drept, nu şi pe cele de procedură, acestea din urmă fiind specifice contestaţiei în anulare. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 23 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.013/1/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Marius Petre Nicoară în cadrul procedurii discutării admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, fiind plasat în categoria căilor extraordinare de atac, recursul în casaţie are ca scop înlăturarea erorilor de drept comise de instanţele de apel. Precizează că instanţa de contencios constituţional a reţinut că acelaşi scop îl are şi recursul în materie civilă, calificat tot drept cale extraordinară de atac. În continuare, arată asemănările şi diferenţele ce decurg din reglementarea celor două căi de atac extraordinare. Făcând referire la art. 126 alin. (2) din Constituţie, apreciază că legiuitorul nu poate acţiona arbitrar, astfel că diferenţa de reglementare dintre cele două căi extraordinare de atac nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional şi să nu afecteze esenţa instituţiei juridice reglementate. Susţine că specificul recursului în casaţie impune prevederea expresă şi limitativă a cazurilor în care poate fi exercitată această cale extraordinară de atac, însă această limitare nu trebuie să se transforme într-un obstacol în atingerea finalităţii impuse chiar de dispoziţiile art. 433 din Codul de procedură penală, şi anume îndreptarea erorilor de drept. 6. Arată că în redactarea iniţială Codul de procedură penală răspundea într-o măsură mai extinsă (dar nu completă) finalităţii recursului în casaţie, dar intervenţia normativă produsă prin Legea nr. 255/2013 a îngrădit posibilitatea înlăturării unor încălcări vădite ale legii într-o cauză penală. Susţine că specificul căii de atac a fost configurat prin Legea nr. 135/2010 neintervenind vreo situaţie temeinic justificată care să impună abandonarea concepţiei iniţiale. Consecinţa modificării produse prin Legea nr. 255/2013 este că, în configuraţia actuală a cazurilor, recursul în casaţie a devenit o cale de atac aproape lipsită de conţinut, inaptă să atingă obiectivul defipt prin lege, în conflict vădit cu prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale indicate. Imposibilitatea de îndreptare a erorilor de judecată comise de instanţa de apel în materie penală este absolută, întrucât încălcarea sau aplicarea greşită a legii nu poate fi înlăturată pe nicio altă cale (contestaţie în anulare, revizuire, contestaţie la executare).7. Apreciază că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie deoarece nu oferă suficienţe garanţii pentru asigurarea accesului liber la justiţie într-o manieră efectivă, respectarea dreptului la un proces echitabil şi realizarea dreptăţii. De vreme ce nici legea procesual penală, nici legea procesual civilă nu disting, rezultă că regulile de drept la care se referă aceste dispoziţii sunt atât cele de natură materială (substanţială), cât şi cele procedurale. În domeniul procesual penal, doar primul caz de recurs în casaţie vizează o dispoziţie procedurală, respectiv necompetenţa instanţei, alte temeiuri (cum ar fi, spre exemplu, omisiunea examinării unor motive de apel) neputând fi invocate pe nicio cale de atac.8. În continuare, compară conţinutul reglementării căii extraordinare de atac în legea penală şi legea civilă, remarcând existenţa unor diferenţe majore, în detrimentul legii penale. Astfel, apreciază că standardul de protecţie a dreptului de acces la justiţie şi la înfăptuirea dreptăţii este net superior în procesul civil, deşi consecinţele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, arată că dacă dreptul a fost încălcat şi nu există mijlocul de îndreptare, cetăţeanul se află într-o stare de insecuritate juridică, deşi Legea fundamentală îi garantează drepturile.9. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, consideră că soluţia normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casaţie, restrângând sfera de aplicare a acestuia, încalcă principiul egalităţii şi nediscriminării, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă. De asemenea, apreciază că sunt încălcate şi prevederile privind accesul liber la justiţie, inclusiv în componenta ce vizează dreptul la un proces echitabil.10. Invocă Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006. Totodată, face referire la Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penale, precum şi pentru modificarea altor legi.11. În final, susţine că revenirea la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie nu justifică limitarea sferei de incidenţă a recursului în casaţie doar la cazurile stabilite de Codul de procedură penală (configuraţia în vigoare), deoarece o atare soluţie goleşte de esenţa sa calea de atac.12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, face trimitere la considerentele în baza cărora Curtea Constituţională a respins, în mod constant, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pronunţând, între altele, Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, sau Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016. Arată că, prin deciziile anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a răspuns unor critici similare celor formulate în prezenta cauză şi a respins, ca neîntemeiate, excepţii de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală (în integralitatea sa sau cu referire doar la anumite cazuri de casare) şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că se raliază argumentelor Curţii Constituţionale, pornind de la împrejurarea că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, iar scopul acestei proceduri îl constituie controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.13. Prin urmare, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, recursul în casaţie are drept scop exclusiv înlăturarea erorilor de drept comise de curţile de apel sau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Arată că este adevărat că, potrivit art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate, însă, aşa cum reiese şi din expunerea de motive la Legea nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.14. Aşa fiind, apreciază că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt conforme cu prevederile constituţionale invocate de către autorul excepţiei, instanţa considerând că limitarea cazurilor ce pot constitui temei al recursului în casaţie s-a impus şi datorită necesităţii de a asigura un echilibru între dezideratul îndreptării hotărârilor definitive, dar nelegale şi necesitatea de a asigura siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic.15. Consideră că dispoziţiile criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, şi că aceste norme sunt conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. Totodată, nu se poate susţine că dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 teza I, art. 13 şi 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece părţile interesate au putut apela la o instanţă de judecată care se bucură de jurisdicţie deplină şi, astfel, au avut posibilitatea de a se prevala de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. De altfel, accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, ci legiuitorul este îndreptăţit să instituie condiţionări de fond şi formă, conform atribuţiilor sale prevăzute la art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţie.16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: – Art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 2.-6. abrogat 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 9.-10. abrogat 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13.-14. abrogat"; – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă."20. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi, art. 13 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 21 şi art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică, în esenţă, limitarea cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie, aspect analizat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, şi Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iunie 2019. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 22. Astfel, raportând prevederile de lege criticate la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că „restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - şi de natura acesteia - de cale extraordinară de atac". Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie - prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, şi nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017. 23. Totodată, prin Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020, şi Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019, Curtea a reţinut că - spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Petre Nicoară în Dosarul nr. 2.013/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu