DECIZIE   Nr. 20 din 19 martie 2007

cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, in legatura cu stabilirea competentei instantei de a judeca pe fond contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care se solicita restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv sau in cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificare.

ACT EMIS DE: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 764 din 12 noiembrie 2007

Dosar nr. 37/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, in legatura cu stabilirea competentei instantei de a judeca pe fond contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care se solicita restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv sau in cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că instanţa de judecată este competentă să judece pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

SECŢIILE   UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

In practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu competenţa instanţei de a judeca pe fond contestaţia făcută de persoana îndreptăţită împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanţă, în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege.

Astfel, unele instanţe atunci când au constatat că solicitarea reclamantului este întemeiată şi că acesta are, deci, calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute în Legea nr. 10/2001, au admis acţiunea şi, anulând decizia/dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, le-a obligat la emiterea unei noi decizii, respectiv dispoziţii, în sensul restituirii în natură a bunului în litigiu.

In motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că instanţa, neputându-se substitui unităţii învestite cu soluţionarea cererii sau notificării, nu este abilitată să pronunţe o hotărâre de restituire a imobilului în natură, care să înlocuiască actul administrativ, ci doar, în măsura constatării nelegalităţii sau netemeiniciei acestuia, să dispună reluarea procedurii administrative de restituire.

Alte instanţe au respins, ca inadmisibile sau prematur introduse, acţiunile prin care s-a solicitat restituirea imobilelor în natură, chiar şi în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001, dacă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cereii, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării.

S-a motivat, în acest sens, că principalul efect juridic al notificării constă în învestirea unităţii deţinătoare a imobilului cu obligaţia rezolvării ei în condiţiile prevăzute în lege, reclamantul neputând învesti cu soluţionarea cererii sale atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ cu activitate jurisdicţională, cât timp  procedura judiciară  nu  poate suplini   procedura administrativă de restituire în natură, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că o atare soluţie se justifică şi pentru că reclamantul are posibilitatea să ceară instanţei, în temeiul art. 5803 din Codul de procedură civilă, constrângerea unităţii deţinătoare a imobilului la îndeplinirea obligaţiei de a emite decizia, respectiv dispoziţia de restituire.

In fine, alte instanţe au considerat, contrar celorlalte păreri, că instanţa judecătorească poate să dispună ea însăşi, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare a imobilului, cât şi în cazul când unitatea deţinătoare a imobilului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziţie motivată, cu privire la pretenţiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

In adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, „Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".

In legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii, prin art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (prelungit, succesiv, prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 109/2001 şi nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se, totodată, că „în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil".

Totodată, prin art. 26 alin. (3) din legea menţionată s-a precizat că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

In acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Intr-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

In numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

In aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, stabilesc:

Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei