Decizia Nr.196 din 03.04.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 492 din 02 iulie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Petre Zăgan şi Costel Stoian în Dosarul nr. 4.957/312/2013 al Tribunalului Ialomiţa şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 683 D/2013.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că, întrucât măsura preventivă dispusă în cauză a expirat, excepţia de neconstituţionalitate a devenit lipsită de interes.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 18 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.957/312/2013, Tribunalul Ialomiţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Petre Zăgan şi Costel Stoian într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei încheieri prin care s-a dispus arestarea preventivă a autorilor excepţiei, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals şi, respectiv, înşelăciune, complicitate la înşelăciune, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 68¹ şi art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale, întrucât, în practică, sintagma „indicii temeinice“, din cuprinsul celor două articole criticate, este asimilată de către magistraţi sintagmei „probe temeinice“, aspect ce le permite acestora să menţină măsura arestării preventive până la judecarea în fond a cauzelor. Se arată că reţinerea în locul indiciilor temeinice a existenţei unor probe temeinice este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Se susţine că, în soluţionarea cauzelor, magistraţii fac trimitere la probe temeinice deoarece indiciile nu sunt clar definite în normele de procedură penală, ci sunt lăsate la libera apreciere a instanţelor, şi că reţinerea probelor temeinice în locul indiciilor temeinice permite trecerea directă la judecarea pe fond a cauzelor, făcând inutilă continuarea urmăririi penale şi echivalând şi cu o antepronunţare cu privire la vinovăţia persoanei urmărite. Se susţine, dintr-o altă perspectivă, încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, arătându-se, în acest sens, că, în practică, termenul unanim considerat rezonabil de soluţionare a cauzelor este mult depăşit, prin calificarea probelor temeinice drept indicii temeinice, fapt care amână judecarea în fond a cauzelor.6. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepţiei arată că dispunerea măsurii arestării preventive în condiţiile în care lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică contravine rolului Ministerului Public, prevăzut la art. 131 alin. (1) din Constituţie, de a apăra ordinea de drept. Se susţine că noţiunile de ordine publică şi ordine de drept nu se exclud reciproc, nu sunt contradictorii, dar nici nu pot fi confundate, interpretarea acestora ca fiind echivalente creând o aparenţă de legalitate şi temeinicie a propunerilor de arestare preventivă, de menţinere a măsurii arestării preventive sau de prelungire a acestei măsuri, formulate de procurori în cursul urmăririi penale.7. Tribunalul Ialomiţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că textele criticate nu încalcă prezumţia de nevinovăţie şi nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, de a fi apărată şi de a beneficia de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, precum şi de dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. Se arată că ordinea de drept şi ordinea publică sunt într-o relaţie de interdependenţă, ordinea de drept concretizându-se în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale. Se subliniază faptul că încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie dacă nu mai subzistă motivele care au stat la baza sa şi că persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în liberate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Se arată, de asemenea, că în faza de judecată instanţa este obligată să verifice periodic, la un interval de maxim 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă constată că nu mai există temeiuri pentru menţinerea acestei măsuri.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin normei constituţionale de la art. 131 alin. (1), reţinându-se faptul că ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale şi că procurorul acţionează atât ca apărător al intereselor generale ale societăţii, cât şi ca apărător al intereselor părţilor din proces, în spiritul legalităţii. Se subliniază că acestuia îi revine o importantă funcţie în cadrul procesului penal, întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfăşoară sub supravegherea sa, dar că activitatea procurorului este suspusă controlului instanţelor de judecată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 983 din 8 iulie 2010 şi nr. 1.447 din 3 noiembrie 2011.10. Se susţine că, în privinţa prevederilor art. 68¹ şi art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, fiind nemulţumiţi de felul în care instanţele interpretează şi aplică legea procesual penală.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

– Art. 68¹ din Codul de procedură penală din 1968: „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.“;

– Art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968: „Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală“;

– Art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968: „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri:[...] f)inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.“14. Dispoziţiile art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 68¹ din Codul de procedură penală din 1968 nu au fost preluate în Codul de procedură penală în vigoare, dispoziţiile art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 se regăsesc sub o altă formă la art. 209 alin. (1) raportat la art. 202 alin. (1) şi, respectiv, art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, reţinem ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968. 15. Se susţine că dispoziţiile art. 68¹ şi art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, iar dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 contravin prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (1) cu privire la rolul Ministerului Public. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.328 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că textele criticate nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11), conform cărora, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, şi că dispoziţiile procedural-penale care reglementează condiţiile reţinerii, respectiv cele care definesc sintagma „indicii temeinice“ nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. 17. Totodată, prin Decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 11 ianuarie 2005, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum şi ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (în forma în vigoare la data pronunţării deciziei anterior referite) şi a observat că măsura reţinerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, această dispoziţie a legii constituind o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora reţinerea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Curtea a constatat că prin termenul „probă“ se înţelege, conform dispoziţiilor art. 63 din Codul de procedură penală din 1968, „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei“. În legătură cu termenul „indicii temeinice“ din conţinutul alin. 3 al art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare, că indicii temeinice există atunci când din examinarea unor date existente în cauză se desprinde presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta pentru care este urmărită şi că măsura reţinerii se ia în condiţiile prevăzute în art. 143. 18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, text ce reglementează condiţiile şi cazurile în care se dispune măsura arestării, Curtea a constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a omis faptul că arestarea are loc tocmai datorită unor necesităţi de ordin procesual, enumerate limitativ de art. 148, în considerarea precizării conţinute în art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia măsura reţinerii poate fi luată în cazul când sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă penală. Curtea a constatat că termenul de „indicii temeinice“ semnifică, astfel cum s-a arătat, faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat fapta. Curtea a subliniat că Legea fundamentală conţine la art. 23 alin. (4) o garanţie procesuală de o deosebită însemnătate, destinată a preveni arestările abuzive, deoarece luarea acestei măsuri este de competenţa instanţei de judecată şi că o garanţie suplimentară este reglementată la alin. (7) al art. 23 din Constituţie, care prevede că încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a reţinut că normele constituţionale de la art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Curtea a conchis că acest ansamblu de garanţii procesuale, expres reglementate în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii. 19. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 1.447 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că textele criticate, care stabilesc un caz de arestare, şi anume situaţia în care lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru „ordinea publică“, sunt în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 131, care statuează că Ministerul Public apără „ordinea de drept“. Curtea a subliniat faptul că, în procesul penal din România, procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii. S-a reţinut că cele două noţiuni, „ordinea de drept“ şi „ordinea publică“, nu se exclud şi nu se află în contradicţie, fiind într-o relaţie de interdependenţă şi că ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, reglementând printre cazurile în care poate fi luată măsura reţinerii şi pe acela în care există „indicii temeinice“, legea nu-l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului, care este esenţialmente diferită de privarea de libertate în vederea executării unei pedepse definitiv aplicate. Măsura reţinerii, ca şi cea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, prin prisma art. 53 alin. (1), în scopul desfăşurării instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petre Zăgan şi Costel Stoian în Dosarul nr. 4.957/312/2013 al Tribunalului Ialomiţa şi constată că dispoziţiile art. 68¹, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Ialomiţa şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop