DECIZIE Nr.
170 din 27 februarie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 68, art. 73 alin. (2), art. 87 alin.
(7), art. 89 alin. (1) si art. 91 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
functionarilor publici si ale art. 31 alin. (4) din Ordonanta Guvernului nr.
2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale si a altor drepturi ale
functionarilor publici pentru anul 2006
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 264 din 19 aprilie 2007
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu
- judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu
- judecător
Viorel Şerban Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Antonia Constantin - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent şef
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 68, art. 73 alin. (2), art. 87 alin.
(7), art. 89 alin. (1) şi art. 911 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi
ale art. 31 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea
drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006. Excepţia a fost
ridicată de Anculia Virginica, Pavel-Valentin Morariu, Serafim Hadrian Mitar,
Marius Ruian, Adina Morariu, Liliana Deaconu şi Meda Bredean în dosarele nr.
5.045/59/2006, nr. 5.046/59/2006, nr. 5.286/59/2006, nr. 6.086/59/2006, nr.
6.092/59/2006, nr. 6.093/59/2006 şi nr. 6.256/59/2006 ale Curţii de Apel
Timişoara - Secţia civilă - Complet specializat litigii de muncă şi asigurări
sociale, precum şi de Elisabeta Claudia Pintilie şi Milena Brânca Todorov în
Dosarul nr. 4.595/30/2006 al Tribunalului Timiş - Secţia comercială şi de contencios
administrativ. Cauzele au fost înregistrate la Curtea Constituţională cu nr.
2.308D/2006, nr. 2.309D/2006, nr. 2.310D/2006, nr. 2.311D/2006, nr.
2.312D/2006, nr. 2.313D/2006, nr. 2.440D/2006 şi nr. 2.445D/2006.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere că
excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele menţionate au
conţinut identic, pune în discuţie, din oficiu, conexarea acestora.
Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu
conexarea dosarelor.
Curtea, în temeiul art. 53
alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.445D/2006, nr. 2.440D/2006,
nr. 2.313D/2006, nr. 2.312D/2006, nr. 2.311 D/2006, nr. 2.310D/2006 şi nr.
2.309D/2006 la Dosarul nr. 2.308D/2006, care a fost
primul înregistrat.
Cauza este în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât apreciază că
dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale şi din
documentele internaţionale invocate ca fiind încălcate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 8 noiembrie 2006 şi 5 decembrie
2006, pronunţate în dosarele nr. 5.045/59/2006, nr. 5.046/59/2006, nr.
5.286/59/2006, nr. 6.086/59/2006, nr. 6.092/59/2006, nr. 6.093/59/2006 şi nr.
6.256/59/2006, precum şi prin Incheierea din 13 decembrie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 4.595/30/2006, Curtea de Apel Timişoara - Secţia civilă -
Complet specializat litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Timiş -
Secţia comercială şi de contencios administrativ au sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68,
art. 73 alin. (2), art. 87 alin. (7), art. 89 alin. (1) şi art. 911 din Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 31 alin. (4) din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariate şi a altor
drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul
2006. Excepţiile au fost ridicate de Anculia
Virginica, Pavel-Valentin Morariu, Serafim Hadrian Mitar, Marius Ruian, Adina
Morariu, Liliana Deaconu, Meda Bredean, Elisabeta Claudia Pintilie şi Milena
Brânca Todorov în cauze având ca obiect modificarea încadrării în funcţia de
consilier juridic.
In motivarea excepţiei având un conţinut
identic se susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor
constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) -(3) şi art. 124 „în
măsura în care limitează competenţa materială funcţională a instanţelor
judecătoreşti doar la instanţele de contencios administrativ în ceea ce
priveşte soluţionarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al
funcţionarului public, excluzând pe cale de consecinţă competenţa materială
funcţională a instanţelor civile specializate în soluţionarea conflictelor de
muncă". De asemenea, se susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 7
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 6 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
precum şi ale art. 5.9 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din cadrul
Dimensiunii Umane a O.S.C.E.
In esenţă, autorii excepţiei consideră că litigiile de
muncă având ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, care este
o specie a raportului de muncă în general, pot fi soluţionate de instanţele de
drept comun specializate în litigii de muncă, cu aplicarea legislaţiei muncii,
în măsura în care Legea nr. 188/1999 nu cuprinde dispoziţii contrare acesteia.
Or, prevederile de lege criticate instituie o vădită şi nepermisă discriminare
de tratament juridic a angajaţilor - funcţionari publici faţă de ceilalţi
angajaţi care nu au această calitate, cât priveşte modul de soluţionare a
litigiilor de muncă (conflicte de drepturi sau de interese). Discriminarea
constă într-o procedură „net" dezavantajoasă pentru cei din prima
categorie, cu consecinţe negative privind „soluţionarea cu celeritate a
litigiului de muncă", constând în aspecte referitoare la naşterea
dreptului de a sesiza instanţa de judecată, compunerea completului de judecată,
timbrarea cererilor de chemare în judecată, soluţionarea în regim de urgenţă,
sarcina probei, caracterul definitiv şi executoriu al hotărârilor, termenul de
recurs, modalităţile concrete de executare silită a hotărârilor definitive. In
consecinţă, se consideră că asemenea reglementare conduce la încălcarea art. 16
alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 124 din Constituţie, precum şi a
textelor din documentele internaţionale arătate. Se apreciază că, raportat la
art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 5.9 din
Documentul Reuniunii de la Copenhaga din cadrul Dimensiunii Umane a O.S.C.E.,
care dispun „expres şi cumulativ" cu privire la principiul egalităţii
cetăţenilor în faţa legii şi dreptul la protecţie egală prin lege, fără
discriminare, art. 16 alin. (1) din Constituţie „pătimeşte" prin aceea că
stabileşte „doar principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără a se mai
institui şi recunoaşte cetăţenilor, în mod distinct, şi vreun drept la
protecţie egală prin lege, fără discriminare".
In continuare, distinct de susţinerile de neconstituţionalitate,
se învederează Curţii Constituţionale „maniera greşită de interpretare de către
instanţa constituţională", „des uzitată" în motivarea deciziilor
pronunţate cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, constând
în formularea că textul de lege se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza
prevăzută de normă, fără privilegii şi discriminări. Se consideră că această
formulare „nu îşi poate găsi locul în cazul de faţă", deoarece
semnificaţia principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa
legii, consacrat de art. 16,
constă în existenţa egalităţii în faţa legii între o categorie de subiecţi,
determinată de situaţia similară în care se află, cărora le este aplicabilă
respectiva normă legală, raportat la restul cetăţenilor cărora nu le este
aplicabilă norma legală. Or, în cauză, suntem în prezenţa discriminării la care
„întreaga categorie a funcţionarilor publici este supusă în raport de toţi
ceilalţi angajaţi care nu sunt funcţionari publici". Se mai arată că restrângerea,
prin textele de lege criticate, a competenţei materiale „doar la instanţele de
contencios administrativ şi excluderea competenţei materiale a instanţelor
civile specializate în soluţionarea conflictelor de muncă" nu este
justificată, eventual, „de criteriul naturii juridice a actului
contestat", pentru că „nu toate actele (aparent) administrative sunt
cenzurate pe calea contenciosului administrativ. In unele cazuri competenţa
materială funcţională este stabilită de legiuitor în favoarea instanţelor civile
comune, în ciuda naturii juridice aparente de act administrativ a actului
atacat". In acest sens, se exemplifică cu prevederile art. 26 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001, ale art. II din Legea nr. 247/2005 şi ale art. 53 alin. (1) din Legea nr.
18/1991 şi cu decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la aceste
prevederi. Se apreciază că cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale
nr. 215 din 7 martie 2006 cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a
art. 72 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu pot fi aplicate ex abrupto, deoarece motivarea acelei
excepţii este diferită şi nu-şi păstrează valabilitatea în prezenta cauză.
In concluzie, se arată că prin caracterul derogatoriu
al reglementărilor din statutele profesionale speciale legiuitorul nu poate
„încălca drepturi fundamentale, în sensul împingerii limitelor acestor derogări
până la a încălca principii fundamentale de drept constituţional privind
egalitatea cetăţenilor în faţa legii, prin crearea de discriminări vădite de
tratament juridic pentru diferite categorii de cetăţeni aflaţi în situaţii
similare".
Curtea de Apel Timişoara - Secţia civilă - Complet
specializat litigii de muncă şi asigurări sociale apreciază
că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Consideră că cele
statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 215 din 7 martie 2006
referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 73 alin. (2) din legea
criticată pot fi extinse şi cât priveşte constituţionalitatea celorlalte texte
criticate prin prezenta şi, de altfel, prevederile „art. 126 alin. (6) din
Constituţie au şi instituit contenciosul administrativ ca unică formă de
control judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice".
Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale şi din
documentele internaţionale invocate, iar „faptul că în aplicarea prevederilor
Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este prevăzută o anumită
procedură de urmat nu este o chestiune de constituţionalitate, ci de
interpretare a legii respective". Invocă Decizia Curţii Constituţionale
nr. 215/2006 prin care s-a statuat că art. 78 alin. (2) din Legea nr. 188/1999
nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, ci prevede în mod expres dreptul
persoanei de a se adresa instanţei de contencios administrativ.
In conformitate cu dispoziţiile
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost
comunicate preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. In acest sens,
arată că dispoziţiile de lege criticate stabilesc competenţa instanţelor de
contencios administrativ de a soluţiona litigiile de muncă ale funcţionarilor
publici, ceea ce concordă cu art. 126 alin. (6) din Constituţie, precum şi că
nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin.
(1), ale art. 21 şi 124. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale
nr. 215/2006 referitoare la constituţionalitatea art. 78 alin. (2) din Legea
nr. 554/2004, ale cărei considerente pot fi extinse şi cu privire la celelalte
dispoziţii de lege ce fac obiectul prezentei excepţii.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile „art. 73 alin. (2), art. 87 alin. (7), art. 89 alin. (1) şi
art. 911" din
Legea nr. 189/1999, republicată, şi ale art. 31 alin. (4) din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2006, modificată, sunt constituţionale. In acest sens, arată
că nu se poate reţine încălcarea art. 16 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie
„în măsura în care normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică
tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio
discriminare pe considerente arbitrare. Principiul egalităţii în faţa legii nu
exclude, ci, dimpotrivă, presupune un tratament juridic identic numai în
situaţii egale, iar situaţiile în mod obiectiv diferite justifică chiar şi din
punct de vedere constituţional tratamentul juridic diferit"; în deplină
concordanţă cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul poate stabili
reguli speciale de procedură; textele de lege criticate „nu îngrădesc dreptul
părţilor interesate de a apela la instanţele judecătoreşti şi de a se prevala
de garanţiile procesuale în cadrul unui proces public, judecat de o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Mai
mult, chiar dispoziţiile legale criticate dau posibilitatea funcţionarului
public de a se adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz,
instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii".
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de
judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea
nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 68, art. 73 alin. (2), art. 87 alin. (7), art. 89
alin. (1) şi art. 911 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
precum şi ale art. 31 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind
reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 417/2006.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, iar art. 89
alin. (1) din aceasta, criticat ca fiind neconstituţional, a fost modificat
prin art. I pct. 87 din Legea
nr. 251/2006 privind modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006. Prin această din urmă lege a fost
introdus, potrivit pct. 88 al art. I, art. 911 ce face, de asemenea, obiect al criticii de neconstituţionalitate.
Art. 68, art. 73 alin. (2),
art. 87 alin. (7), art. 89 alin. (1) şi art. 911 din Legea nr. 188/1999 prevăd:
- Art. 68: „Funcţionarul
public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de
contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a
ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.";
- Art. 73 alin. (2): „Impotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul
public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.";
- Art. 87 alin. (7): „In cazul în care conducătorii autorităţilor şi instituţiilor
publice refuză încadrarea funcţionarilor publici în condiţiile alin. (6),
funcţionarul public se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente." [Alin. (6) la care se face
trimitere prevede: „Conducătorii autorităţilor şi
instituţiilor publice au obligaţia de a numi funcţionari publici redistribuiţi
cu caracter permanent sau temporar."];
- Art. 89 alin. (1): „In cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care
funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere
instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care
s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi
termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu
modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia
publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
funcţionarul public.";
- Art. 911: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului
public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia
situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor
instanţe."
Art. 31 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006
privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor
publici pentru anul 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, prevede: „Impotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1)
persoana în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau,
după caz, instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii, în termen de 30
de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei." [Alin. (1) la care se face trimitere prevede: „Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor
de bază, sporurilor, premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit
prevederilor prezentei ordonanţe este de competenţa ordonatorilor de
credite."]
In opinia autorilor excepţiei, aceste prevederi de lege
contravin art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 124 din Constituţie,
potrivit cărora:
- Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.";
- Art. 21 alin. (1)
-(3): „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";
- Art. 124: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru
toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii." Se mai invocă şi încălcarea
prevederilor art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitoare
la egalitatea şi protecţia oamenilor în faţa legii împotriva oricăror
discriminări, ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil,
public şi într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi
imparţial, stabilit prin lege, precum şi ale art. 5.9 din Documentul Reuniunii
de la Copenhaga din cadrul Dimensiunii Umane a O.S.C.E. 1990, referitoare la
egalitatea în faţa legii, fără discriminări, beneficiind de protecţie egală în
faţa legii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea reţine:
In esenţă, potrivit criticilor formulate, dispoziţiile
de lege ce fac obiectul excepţiei sunt neconstituţionale „în măsura în care
limitează competenţa materială funcţională a instanţelor judecătoreşti doar la
instanţele de contencios administrativ în ceea ce priveşte soluţionarea
cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public,
excluzând pe cale de consecinţă competenţa materială funcţională a instanţelor
civile specializate în soluţionarea conflictelor de muncă". Cu alte
cuvinte, în opinia autorului excepţiei, litigiile având ca obiect raportul de
serviciu al funcţionarului public, care, conform doctrinei, este „o specie a
raportului de muncă în general", „pot" fi soluţionate potrivit
legislaţiei muncii, care completează Legea nr. 188/1999, dacă aceasta nu
cuprinde dispoziţii contrare. Se mai consideră că textele criticate din Legea
nr. 188/1999 şi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006, care stabilesc pentru
litigiile izvorâte din raporturile de serviciu o procedură de soluţionare
diferită de procedura prevăzută de dispoziţii corespondente (amplu
exemplificate) din Codul muncii, sunt „net" dezavantajoase şi discriminatorii
pentru funcţionarii publici.
Analizând aceste susţineri, Curtea constată că,
potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, prin aceasta se „reglementează regimul
general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau
administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori
prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale
şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu". Scopul
legii, aşa cum este definit prin art. 1 alin. (2), este asigurarea „[...] unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor,
precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică
centrală şi locală". In conformitate cu alin.
(1) al art. 4, raporturile reglementate prin această lege „[...] se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de
numire, emis în condiţiile legii", astfel:
numirea [art. 54 alin. (2)], suspendarea [art. 82 alin. (2) şi (4)], reluarea
activităţii [art. 83 alin. (1)], încetarea raportului de serviciu [art. 84],
precum şi aplicarea sancţiunilor disciplinare şi stabilirea răspunderii
funcţionarului public se fac prin actul administrativ emis de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice. Aşadar, chiar din prevederile legii
criticate rezultă că suntem în prezenţa unor acte administrative, iar nu
„(aparent) administrative", aşa cum susţin autorii excepţiei. Mai mult,
dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (6) prevăd în mod expres că
actele administrative ale autorităţilor publice sunt supuse controlului
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, care este garantat. In
plus, prevederile art. 68, art. 73 alin. (2), art. 87 alin. (7), art. 89 alin.
(1) şi art. 911 din
legea criticată, care stabilesc în competenţa instanţelor de contencios
administrativ soluţionarea litigiilor având ca obiect exercitarea raporturilor
de serviciu, precum şi procedura de judecată în faţa acestora, au suport
constituţional şi în prevederile alin. (2) al art. 126, potrivit cărora „Competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege". Ca atare, potrivit Constituţiei, revine exclusiv legiuitorului
stabilirea prin lege a competenţei şi a procedurii de judecată. O asemenea lege
este Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
In legătură cu susţinerile referitoare la deosebirile
de reglementare dintre Legea nr. 188/1999 şi Codul muncii, adoptat prin Legea nr.
53/2003, pe care se întemeiază în principal criticile privind încălcarea art.
16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că acestea nu reprezintă o
problemă de constituţionalitate. Constituţionalitatea unei dispoziţii de lege
nu poate fi examinată prin raportare la o altă dispoziţie legală, ci, potrivit
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, aceasta efectuează controlul de constituţionalitate
numai prin raportare la prevederile şi principiile Constituţiei. De altfel,
Curtea constată că nici în sine art. 68, art. 73 alin. (2), art. 87 alin. (7),
art. 89 alin. (1) şi art. 911 din Legea nr. 188/1999 şi art. 31 alin. (4) din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2006 nu cuprind prevederi contrare principiului egalităţii
cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală prevede că
statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin lege organică, iar voinţa
legiuitorului cu privire la acesta se regăseşte în cuprinsul Legii nr. 188/1999. Mai mult, art. 93 din
Legea nr. 188/1999 prevede expres că dispoziţiile acesteia „[...] se
completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de
drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu
contravin legislaţiei specifice funcţiei publice". Or, aşa cum s-a
arătat, legislaţia specifică funcţiei publice cuprinde reglementări diferite
faţă de dreptul comun, care este legislaţia muncii. De altfel, şi Codul muncii
la care autorul excepţiei face trimitere stabileşte prin art. 295 alin. (2) că
acesta se aplică „[...] cu titlu de drept comun [...] în măsura în care
reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă
cu specificul raporturilor de muncă respective".
Curtea nu poate reţine nici încălcarea art. 21 alin.
(1)-(3) din Constituţie, privind „accesul liber la justiţie", mai exact,
conform susţinerilor autorilor excepţiei, „soluţionarea cu celeritate a
litigiului de muncă". Potrivit celor statuate de Curtea Constituţională în
concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exercitarea
accesului liber la justiţie presupune posibilitatea juridică a persoanei de a
avea acces atât la structurile justiţiei, cât şi la mijloacele procedurale de
înfăptuire a acesteia. Aceeaşi decizie se referă la imposibilitatea excluderii
vreunei categorii sau grup social de la exerciţiul drepturilor procesuale pe
care legea Ie-a instituit. Legiuitorul poate însă să instituie, în considerarea
unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură şi modalităţi specifice
de exercitare a drepturilor procedurale. Cât priveşte conceptul „termen
rezonabil", în sensul aceleiaşi jurisprudenţe, acesta vizează celeritatea procesului.
Or, textele de lege criticate nu încalcă aceste prevederi constituţionale şi
nici nu contravin jurisprudenţei enunţate, iar termenele pe care le stabilesc
asigură soluţionarea într-un termen rezonabil a litigiilor privitoare la
raporturile de serviciu.
Curtea constată, de asemenea, că nu este încălcat nici
art. 124 din Constituţie referitor la „înfăptuirea justiţiei" şi, pentru
considerentele expuse, nu poate reţine nici încălcarea prevederilor din
documentele internaţionale invocate.
In sfârşit, aşa cum susţin şi autorii excepţiei, Curtea
constată că Decizia nr. 215 din 7 martie 2006, referitoare la
constituţionalitatea prevederilor art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 31 martie 2006, nu are relevanţă în cauză.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi
al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin.
(1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 68, art. 73 alin. (2), art. 87 alin. (7), art. 89 alin. (1)
şi art. 911 din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 31 alin.
(4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor
salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006,
excepţie ridicată de Anculia Virginica, Pavel-Valentin Morariu, Serafim Hadrian
Mitar, Marius Ruian, Adina Morariu, Liliana Deaconu si Meda Bredean în
dosarele nr. 5.045/59/2006, nr. 5.046/59/2006, nr. 5.286/59/2006,
nr. 6.086/59/2006, nr.
6.092/59/2006, nr. 6.093/59/2006 şi nr. 6.256/59/2006 ale Curţii de Apel
Timişoara - Secţia civilă - Complet specializat litigii de muncă şi asigurări
sociale, precum şi de Elisabeta Claudia Pintilie şi Milena Brânca Todorov în
Dosarul nr. 4.595/30/2006 al Tribunalului Timiş - Secţia comercială şi de
contencios administrativ.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 februarie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent şef,
Gabriela Dragomirescu