Decizia Nr.17 din 17.10.2011

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 23/2011 este constituit conform art. 414⁴ alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Cristina Pascu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii - a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, la realizarea examenului de temeinicie în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie. 2. Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, a fost relevată o practică neunitară cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, sub aspectul realizării examenului de temeinicie în baza textului indicat, respectiv dacă simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1.a) Unele instanţe, făcând trimitere şi la scopul procesului penal, au apreciat că, din constatarea subzistenţei temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, se impune concluzia că liberarea provizorie nu poate fi acordată. În argumentarea acestei opinii, instanţele au apreciat că simpla îndeplinire formală a condiţiilor prevăzute la art. 160² din Codul de procedură penală nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute în vedere infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea şi complexitatea activităţii infracţionale, perioada de timp în care aceasta s-a desfăşurat, criterii în raport cu care se apreciază dacă mai subzistă ori nu temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive. 3.1.b) La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele care, deşi nu au analizat subzistenţa temeiurilor arestării preventive, au considerat că atunci când temeiul arestării preventive l-a constituit art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, pericolul pentru ordinea publică nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate, liberarea provizorie neputându-se dispune. În motivarea acestei soluţii, instanţele au apreciat că pentru a putea fi admisă cererea trebuie analizată şi condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să nu prezinte pericol concret pentru ordinea publică, iar în cazul în care temeiul luării măsurii arestării l-a reprezentat art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol să nu mai subziste, considerându-se că deşi în mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede îndeplinirea numai a anumitor condiţii, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie rezultă şi o condiţie implicită şi anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, caz în care pericolul nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate. 3.1.c) Alte instanţe au apreciat, dimpotrivă, că subzistenţa temeiurilor în baza cărora a fost dispusă arestarea preventivă este o condiţie fără de care instituţia liberării provizorii nu este incidentă, o modificare sau încetare a acestor temeiuri atrăgând aplicarea altor instituţii de drept procesual penal, respectiv înlocuirea ori revocarea arestării preventive, iar ceea ce se impune a fi examinat în vederea admiterii cererii de liberare provizorie este dacă buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. În susţinerea acestui punct de vedere, instanţele au apreciat că acordarea liberării provizorii are ca premisă tocmai menţinerea temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, liberarea provizorie presupunând existenţa măsurii arestării preventive, luată în condiţii de legalitate şi temeinicie şi menţinută în aceleaşi condiţii, organul judiciar apreciind că prelungirea ori menţinerea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii, instanţa urmând să verifice dacă scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea în libertate a inculpatului, având în vedere şi dispoziţiile art. 136 din Codul de procedură penală. 3.1.d) Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de instanţele care, după constatarea expresă a faptului că se menţin temeiurile arestării preventive, au admis cererea de liberare provizorie. Pentru a dispune astfel, instanţele au apreciat că acordarea liberării provizorii nu este împiedicată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, întrucât dacă acestea ar fi încetat ori s-ar fi modificat, respectiva măsură ar fi trebuit revocată, respectiv, înlocuită, ceea ce se impune analizat fiind dacă scopul măsurii preventive poate fi realizat şi prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin conţinutul concret al obligaţiilor care îl compun, se înfăţişează ca o adevărată alternativă legală la însăşi arestarea preventivă. 3.1.e) În opoziţie cu acest din urmă punct de vedere, alte instanţe au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat cu trecerea timpului ori că lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, chiar şi atunci când printre temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, alături de cele ale art. 148 lit. f) au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 148 lit. a) sau d) din Codul de procedură penală. În motivarea soluţiilor dispuse instanţele au considerat că pericolul social concret avut în vedere la luarea măsurii arestării s-a diminuat în timp, iar sustragerea inculpatului de la urmărirea penală nu mai este de actualitate şi că aspectele legate de revolta faţă de ignorarea valorilor sociale şi percepţia publică faţă de necesitatea unei reacţii din partea autorităţii judiciare s-au atenuat ori au dispărut. Alte instanţe au considerat că nu mai există probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică ori că temeiurile avute în vedere iniţial la luarea măsurii arestării nu se mai menţin în totalitate datorită faptului că cele mai importante probatorii din cauză au fost deja administrate. 3.2. În fine, unele instanţe au concluzionat în sensul că liberarea provizorie nu se poate acorda atunci când arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. a), b) sau d) din Codul de procedură penală, chiar dacă a fost avut în vedere la luarea măsurii şi cazul prevăzut la art. 148 lit. f) din acelaşi cod. Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispoziţiile art. 160² alin. 2 teza I din Codul de procedură penală, potrivit cărora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni, condiţie apreciată ca fiind îndeplinită în situaţia în care temeiul în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a fost art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală. S-a argumentat că liberarea provizorie nu se poate dispune atunci când sunt indicii că inculpatul s-ar putea sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ipoteză avută în vedere atunci când arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 148 lit. a) din Codul de procedură penală, şi nici în cazul în care din actele dosarului rezultă că inculpatul ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea unui martor, considerent avut în vedere atunci când mandatul de arestare preventivă a fost dat în temeiul art. 148 lit. b) din Codul de procedură penală. 4. Opinia procurorului general Procurorul general a opinat în sensul că instanţa de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dacă constată că mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, este obligată să verifice în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de admiterea cererii; dacă constată că nu mai subzistă ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventivă, va dispune revocarea, respectiv înlocuirea arestării preventive. În ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedură penală, exclusiv, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. S-a argumentat că analiza temeiniciei cererii de liberare presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 160² alin. 2 din Codul de procedură penală, dar şi a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 160⁵ alin. 4 lit. b) şi alin. 6 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a concluzionat că pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită şi menţinută, iar temeiurile arestării să subziste la momentul analizei cererii de liberare, dispoziţiile legale care reglementează liberarea provizorie trebuind corelate cu dispoziţiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, care vizează înlocuirea măsurii arestării atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, precum şi cu cele ale art. 139 alin. 2 din acelaşi cod, care prevăd revocarea măsurii preventive atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, în niciuna dintre cele două ipoteze anterior enunţate liberarea provizorie nefiind soluţia legală. S-a menţionat, de asemenea, că deşi verificarea menţinerii temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea trebuie efectuată, aceasta nu este suficientă, simpla constatare a subzistenţei acestora neconducând automat la respingerea cererii de liberare, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de liberare provizorie trebuind să verifice modul în care scopul măsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie. Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 160² alin. 2 din Codul de procedură penală şi ale art. 136 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală s-a apreciat că liberarea provizorie nu poate fi acordată în ipoteza luării măsurii arestării preventive întemeiate pe dispoziţiile art. 148 lit. a) (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei), iar dispoziţiile art. 160² alin. 2 din Codul de procedură penală fac inadmisibilă liberarea provizorie în ipoteza în care arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 148 lit. b) (există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor ori expert sau prin distrugerea, alterarea ori sustragerea mijloacelor materiale de probă), art. 148 lit. c) (există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni) ori art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală (inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune), în cazurile anterior expuse singurele soluţii legale care se pot pronunţa fiind fie menţinerea stării de arest preventiv, în ipoteza în care subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fie înlocuirea/revocarea măsurii arestării, în ipoteza în care aceste temeiuri s-au modificat, respectiv au dispărut. Referitor la situaţia în care temeiul luării măsurii arestării l-a constituit cazul prevăzut de art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune trebuie să verifice dacă buna desfăşurare a procesului penal este ori nu afectată de liberarea învinuitului sau inculpatului, problema subzistenţei pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a persoanei cercetate îl reprezintă făcând parte din analiza preliminară a cererii de liberare provizorie; în cazul în care se constată că acest pericol s-a diminuat ori a dispărut, soluţia legală este de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, respectiv de revocare a măsurii arestării, iar nu de admitere a cererii de liberare provizorie. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Punctul de vedere exprimat de judecătorul raportor a fost în sensul că instanţa de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dacă constată că subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă ori că acestea s-au modificat, total sau parţial, va verifica în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de judecarea inculpatului în stare de liberare provizorie sub control judiciar/cauţiune, iar dacă se constată că nu mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, se va dispune revocarea arestării preventive. În susţinerea acestei opinii s-a argumentat că raţiunea liberării provizorii constă în garantarea libertăţii individuale în procesul penal şi presupune adoptarea unei măsuri care, fără a fi privativă de libertate, poate asigura desfăşurarea normală a procesului penal, în condiţiile în care se apreciază că, deşi temeiurile pentru luarea măsurii arestării preventive subzistă, totuşi, datorită unor temeiuri legate de persoana inculpatului şi de circumstanţele cauzei, nu mai este necesară privarea de libertate, prevenţia putând fi realizată prin restrângerea unor drepturi, instituţia liberării provizorii având caracter provizoriu şi facultativ. În acest sens au fost invocate prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale şi dispoziţiile art. 136 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală şi s-a subliniat, în esenţă, că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional şi nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, instanţele având obligaţia de a analiza posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative cum ar fi liberarea provizorie. Totodată, din analiza normelor interne în materie s-a apreciat că art. 160² şi 160⁶ din Codul de procedură penală reglementează condiţiile de formă şi de fond ale liberării provizorii, iar examinarea şi admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt prevăzute în art. 160⁸ din Codul de procedură penală, instanţa verificând, într-o primă fază, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, soluţionându-se cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia. S-a menţionat că examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită şi menţinută, în caz contrar fiind incidente dispoziţiile art. 139 alin. 2 din acelaşi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, un argument de text în sprijinul acestui punct de vedere fiind dat de dispoziţiile art. 160⁵ alin. 4 lit. b) şi alin. 6 din Codul de procedură penală. S-a apreciat, de asemenea, că în cazul modificării, totale sau parţiale, a temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu sunt incidente exclusiv dispoziţiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la înlocuirea arestării preventive, fiind posibilă şi liberarea provizorie (numai dacă sunt îndeplinite şi condiţiile - pozitive şi negative - prevăzute de art. 160² alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, precum şi cerinţa oportunităţii ce se desprinde din corelarea dispoziţiilor art. 160² alin. 2 cu cele ale art. 136 alin. 1 din acelaşi cod), deoarece atât obligarea de a nu părăsi localitatea ori ţara (măsuri preventive cu care se poate înlocui arestarea preventivă în cazul prevăzut la art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală), cât şi liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (măsuri alternative care asigură scopul măsurilor preventive) au acelaşi scop şi finalitate, respectiv asigură buna desfăşurare a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate, permiţând în acelaşi timp, prin existenţa garanţiilor stabilite de lege şi/sau de instanţă, controlul asupra prezentării inculpatului în faţa organului judiciar, împiedicarea acestuia să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori ori experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă ori săvârşirea altor infracţiuni; măsurile preventive prevăzute de art. 145 şi 145¹ din Codul de procedură penală se suprapun practic cu măsurile alternative prevăzute la art. 160² şi 160⁴ din acelaşi cod, cuprinzând obligaţii asemănătoare instituite în sarcina inculpatului. S-a argumentat că analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condiţiilor - pozitive şi negative - prevăzute la art. 160² alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, cât şi a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, respectiv oportunitatea acesteia, sens în care instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât mai ales la datele care circumstanţiază persoana inculpatului. S-a concluzionat în sensul că, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei CEDO, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal, putând fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condiţiilor formale de admisibilitate, precum şi îndeplinirea cerinţelor de legalitate, temeinicie şi oportunitate. 6. Înalta Curte: După cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins şi prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care prevăd că persoana arestată sau reţinută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Referitor la reglementările interne în materie, se constată că art. 160⁶ şi art. 160² alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată. Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 160² alin. 1 din Codul de procedură penală) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Totodată, dispoziţiile art. 160⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează condiţiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, condiţii care privesc elementele de conţinut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care formulează cererea, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii). De asemenea, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii se reţine că o condiţie esenţială şi prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conţinutul normelor în materie, o constituie preexistenţa măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menţinută) faţă de învinuit sau inculpat. În ceea ce priveşte procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se reţine că prevederile art. 160⁸ din Codul de procedură penală reglementează examinarea şi admiterea în principiu a cererii, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se soluţionează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia. Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanţa trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condiţiilor formale, şi îndeplinirea condiţiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie. Aşadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii reprezintă o vocaţie şi nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârşire a faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu instituie o obligaţie de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora. Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită şi menţinută. În caz contrar sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. 2 din acelaşi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei. Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 160² din Codul de procedură penală, cât şi a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 136 alin. 1 cu trimitere la alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv oportunitatea acestei măsuri. Deşi Codul de procedură penală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei acuzate de a obţine liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri aparţine instanţei de judecată, prin raportare la condiţiile de admisibilitate şi având în vedere necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal. În absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului. Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reţinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanţele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta deoarece, deşi inclusiv prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se admite că prin gravitatea deosebită a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea se justifică o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp, la menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfăşurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menţinerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivităţii, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal. Totodată, judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacă temeiurile iniţiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sănătatea acestuia. Astfel, gravitatea unei acuzaţii nu este prin sine însăşi un motiv pertinent şi suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deţinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenţia provizorie nu mai poate fi menţinută exclusiv în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra ordinii publice. De asemenea, reacţia opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menţinută în stare de arest până la pronunţarea unei hotărâri pe fond de către instanţa de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii. În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei instanţei europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi şi libertăţi care, prin seria de obligaţii ce pot fi stabilite de instanţă în sarcina inculpatului şi prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau încălcării obligaţiilor fixate, asigură garanţiile respectării acestora şi a realizării finalităţii avute în vedere de legiuitor. Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie poate fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condiţiilor formale de admisibilitate, precum şi îndeplinirea cerinţelor de legalitate, temeinicie şi oportunitate, neputând fi acceptată opinia în sensul că în ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedură penală, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. Acesta întrucât condiţiile formale prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160⁶ din Codul de procedură penală, iar o cerere poate fi inadmisibilă doar în situaţia în care nu este obiectiv încuviinţată de lege, când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care o foloseşte sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcţională, în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv. Pe de altă parte nu se poate susţine că dacă măsura arestării preventive a fost dispusă legal şi apoi prelungită/menţinută în aceleaşi condiţii, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect şi finalitate diferită, liberarea provizorie presupunând subzistenţa temeiurilor în baza cărora a fost luată măsura arestării. Astfel, după constatarea îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 160⁶ din Codul de procedură penală, a condiţiei pozitive prevăzute la alin. 1 al art. 160² din Codul de procedură penală, precum şi a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei în discuţie, dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414⁴ şi 414⁵ din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 160^8a alin. 2 teza a II-a şi alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală stabileşte că: Instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului. Obligatorie, potrivit art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2011. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIVIA DOINA STANCIU Magistrat-asistent, Cristina Pascu