DECIZIE Nr.
1655 din 28 decembrie 2010
referitoare la obiectia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind salarizarea în anul 2011 a
personalului platit din fonduri publice, în ansamblul sau, precum si, în
special, ale art. 1 din lege
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 51 din 20 ianuarie 2011
In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 21 decembrie
2010 un grup de 53 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se
pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind salarizarea în
anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr. 51/6.140 din 21 decembrie 2010 şi constituie
obiectul Dosarului nr. 4.803A/2010.
Această sesizare a fost semnată de către următorii
deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile
Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă
Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia
Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe
Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela
Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban,
Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu,
Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel
Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius
Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru,
Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu,
Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău,
Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai
Alexandru Voicu.
In motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost
aduse argumente care privesc atât neconstituţionalitatea extrinsecă, cât şi cea
intrinsecă a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din
fonduri publice.
I. Cu privire la criticile de
neconstituţionalitate extrinsecă, autorii obiecţiei apreciază că Legea privind
salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice încalcă
dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1)şi art. 114 din
Constituţie. Se susţine că adoptarea legii criticate prin procedura angajării
răspunderii Guvernului nu se justifică de vreme ce partidele politice care au
format Guvernul dispun şi de o majoritate parlamentară. Totodată, se arată că
Guvernul nu a realizat nici măcar un demers pentru ca legea criticată să fie
dezbătută în procedură de urgenţă de către Parlament.
Autorii sesizării susţin că dreptul Guvernului de a
decide asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este
unul absolut, iar Curtea Constituţională trebuie să cenzureze respectarea
„raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art. 114 din
Constituţie". Se mai arată că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul
îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar ar
semnifica transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, interferând
cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului".
II. Cu referire la criticile de
constituţionalitate intrinsecă, se arată că legea criticată „încalcă
definiţiile fundamentale" prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din
Constituţie, întrucât derogă „de la principiile constituţionale şi de la alte
norme legale peste care nu se poate trece". Se susţine că măsura de
reducere a salariilor de
bază/indemnizaţiilor de încadrare/soldelor funcţiilor de bază prevăzută de
Legea nr. 118/2010, deşi ar fi trebuit să aibă caracter temporar, astfel cum
rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010, în
realitate, prevederile art. 1 din legea criticată imprimă un caracter permanent
acestor măsuri.
Totodată, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 şi se arată că această măsură de
reducere permanentă a drepturilor salariale trebuie aplicată în ultimă
instanţă; or, din moment ce există „multiple alte soluţii care, puse în
practică, ar putea contracara efectele crizei prin care trece România în acest
moment", o reducere a drepturilor salariale nu se justifică. Astfel, criza
economică nu poate constitui un pretext de a îngrădi în mod permanent sau pe
termen nedefinit drepturi şi libertăţi fundamentale, protejate atât prin
Constituţie, cât şi prin acte internaţionale. Or, documentele internaţionale în
materia drepturilor omului tolerează restrângerea unor drepturi doar în
situaţii excepţionale, situaţie în care nu se încadrează starea
economico-financiară dificilă pe care o traversează statul român.
In conformitate cu dispoziţiile
art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 4.717A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu
Adresa nr. I2673 din 23 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată
că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată.
Se arată că legea criticată încalcă art. 114 din
Constituţie, întrucât au fost încălcate condiţiile stabilite de Constituţie şi
de jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la posibilitatea promovării
unui proiect de lege prin procedura angajării răspunderii. In acest sens, sunt
invocate considerentele de principiu care au stat la baza pronunţării Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 în materia angajării
răspunderii Guvernului. Se susţine că nu exista o urgenţă a adoptării legii
criticate, urgenţa neputându-se datora chiar culpei iniţiatorului, respectiv
Guvernul, care, potrivit Legii-cadru nr. 330/2009, ar fi trebuit să depună legea
spre adoptare la Parlament până la data de 30 septembrie 2010. Mai mult,
neîndeplinirea acestei obligaţii încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Totodată, se apreciază că prin depunerea peste termen a
proiectului de lege la Parlament, Guvernul, contrar ideii unui comportament
loial în relaţia sa cu Parlamentul, a încălcat art. 61 alin. (1) din
Constituţie.
In ceea ce priveşte criticile
de neconstituţionalitate intrinseci, se arată că legea criticată nu readuce
drepturile salariale la acelaşi nivel ca înainte de reducerile operate prin
Legea nr. 118/2010, iar creşterea de 15% prevăzută în art. 1 din lege are în
vedere nivelul salariului redus. Totodată, se apreciază că majorarea menţionată
nu este altceva decât o redistribuire în salariu a unor sume corespunzătoare
premiului anual şi a primei de vacanţă, care, în cursul anului 2011, nu se vor
mai acorda. Astfel, o măsură temporară de diminuare a drepturilor salariale este permanentizată, ceea ce constituie o
încălcare a principiului proporţionalităţii. In aceste condiţii, se susţine că
sunt încălcate prevederile art. 53 din Constituţie.
In fine, se apreciază că legea criticată este contrară
art. 11 şi 20 din Constituţie coroborate cu prevederile Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/6.159 din 22
decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de
neconstituţionalitate este neîntemeiată. In privinţa criticilor de neconstituţionalitate
extrinseci, sunt invocate considerentele de principiu care au stat la baza
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, apreciindu-se
în final că „Guvernul nu este şi nu poate fi o «putere legiuitoare»".
In privinţa criticilor de neconstituţionalitate
intrinsecă, se arată, în esenţă, că legea criticată are un caracter temporar,
aplicându-se pentru anul 2011, astfel încât Decizia Curţii Constituţionale nr.
872 din 25 iunie 2010 este întru totul respectată.
Guvernul a transmis
Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.938 din 23 decembrie 2010, punctul
său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este
neîntemeiată. In acest sens, se arată că recurgerea la procedura angajării
răspunderii Guvernului este legitimă şi oportună, în niciun caz abuzivă, având
în vedere că legea criticată urmează să se aplice începând cu data de 1
ianuarie 2011. Totodată, neadoptarea acestei legi într-un termen rezonabil ar
fi fost susceptibilă să creeze dificultăţi majore în domeniul salarizării
personalului plătit din fonduri publice, de natură să pericliteze înseşi
obligaţiile asumate de statul român faţă de organismele financiare
internaţionale.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate
intrinsecă, se arată că legea reglementează un nou sistem de salarizare a
personalului plătit din fonduri publice, o nouă paradigmă, o nouă viziune
legislativă asupra salarizării, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art.
53 din Constituţie. Se arată că diminuarea cu 25% a salariilor din sectorul
bugetar a avut un caracter temporar, întrucât de la „1 ianuarie 2011 se
recuperează 15% din diminuare", recuperare care este în concordanţă cu
posibilităţile oferite de evoluţia indicatorilor macroeconomici şi răspunde
prevederilor din Constituţie privind responsabilitatea Guvernului de gestionare
a problemelor ţării. Se mai susţine că recuperarea integrală a diminuărilor
salariale operate prin Legea nr. 118/2010 ar avea consecinţe majore asupra deficitului bugetar.
In fine, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale nu conferă dreptul de a continua încasarea
salariului într-un cuantum determinant şi că este la latitudinea statelor să
stabilească prin legea bugetului cuantumul drepturilor salariale (Hotărârea din
19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva
Finlandei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei). Se mai
susţine că „veniturile viitoare constituie un «bun» numai dacă au fost deja
câştigate în baza reglementărilor în vigoare sau dacă există un titlu
executoriu cu privire la ele" (Hotărârea din 13 iulie 2006, pronunţată în
Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Erkan împotriva Finlandei, Hotărârea
din 20 mai 2010, pronunţată în Cauza Lelas împotriva Croaţiei ele).
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele
de vedere ale preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din
Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum
rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii privind
salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Totuşi, din
motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se constată că aceasta vizează atât
o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său,
sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate
intrinsecă ce priveşte, în special, prevederile art. 1 din aceeaşi lege. In
consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii
prevederilor art. 1 din Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului
plătit din fonduri publice, precum şi asupra legii în ansamblul său. Textul
criticat punctual are următorul cuprins:
-Art. 1: „(1) Incepând cu 1
ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de
bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au
fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie
2010, se majorează cu 15%.
(2) Incepând cu 1
ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al
celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit
legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia
brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri
publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care
personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
(3) Cuantumul brut al
drepturilor prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) se va stabili în anul 2011,
ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă,
vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate dobândite în condiţiile
legii până la 31 decembrie 2010.
(4) Cuantumul soldei
de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariul de
comandă, precum şi cuantumul gradaţiilor, astfel cum au fost acordate
personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se
majorează cu 15%.
(5) In salariul de bază,
indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul
funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile,
indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare,
făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară,
respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii
cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de
personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte
măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite
prin legi sau hotărâri ale Guvernului, necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009,
cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume
compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri, la data
reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare
brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea
lor să conducă la creşteri salariale altele decât cele prevăzute de prezenta
lege."'
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt
cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la caracterul de stat de drept al
României, ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiile separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat şi al respectării Constituţiei şi a supremaţiei
sale, ale art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern,
ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului,
ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 114 privind angajarea
răspunderii Guvernului şi ale art. 148 privind aplicarea cu prioritate a
actelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată,
sunt considerate ca fiind încălcate şi prevederile art. 6 din Tratatul Uniunii
Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor
rezultate din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi
cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea
urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural
ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de
altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii
supuse controlului.
Inainte de a proceda la analiza obiecţiei de
neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul
titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta a fost semnată de un număr
de 53 de deputaţi.
I. In privinţa criticilor de
neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din
23 noiembrie 2009, într-un control a priori de
constituţionalitate care a vizat viitoarea Lege-cadru nr. 330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Curtea a statuat
că „Guvernul poate recurge la angajarea răspunderii sale, indiferent de faza în
care se află procedura legislativă. Rolul unei asemenea proceduri este de a
coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste
ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative. Adoptarea acestei legi
prin procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie a fost necesară pentru a
răspunde într-un timp cât mai scurt la cerinţele Fondului Monetar
Internaţional. Prin prisma acestor considerente, Curtea reţine că Guvernul
a recurs la această procedură in extremis, întrucât structura politică a Parlamentului nu permitea adoptarea
proiectului de lege în procedură uzuală sau de urgenţă".
Prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din
19 ianuarie 2010, Curtea a statuat că angajarea
răspunderii Guvernului este o „procedură complexă ce implică raporturi de
natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană
de la executiv şi, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de
legiferare - aşa cum este în speţa de faţă -, fie se ajunge la demiterea
Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege
reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care,
neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în
absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele făcute. La
această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea
proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai
este posibilă ori atunci când structura politică a
Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau
de urgenţă. In speţă însă nu se pune aceeaşi problemă, întrucât, atunci când
există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele
respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu era oportună, cu atât mai mult cu
cât intrarea în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul
preuniversitar şi universitar 2010-2011. In plus,
Curtea constată că dezbaterea în procedura obişnuită în Parlament nu numai că
ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii
civile în problema educaţiei naţionale.
De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui
proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă
celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente
într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie
imediată. Altfel, nu se justifică recurgerea de către Guvern la procedura
angajării răspunderii asupra proiectului de lege".
Prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Curtea a statuat, cu privire la
cererea preşedintelui Senatului de a se constata existenţa unui conflict
juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern, că „nu subzistă
condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea
Guvernului [angajarea răspunderii pe proiectul de lege privind educaţia
naţională - sn], câtă
vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu
anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar
2012-2013".
Prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Curtea a statuat că „Decizia Guvernului
de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul
oportunităţii sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condiţiile procedurale
stabilite prin Constituţie şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are
drept efect demiterea Guvernului.
Moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat
instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea
realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului".
Faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale expusă mai
sus, Curtea observă că angajarea răspunderii Guvernului cu privire la Legea
privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice
îndeplineşte criteriile impuse de art. 114 din Constituţie, şi anume:
- existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor
conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;
- necesitatea ca reglementarea
în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
- importanţa domeniului reglementat;
- aplicarea imediată a legii în cauză.
Cu privire la primul criteriu menţionat, se observă că
Guvernul, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu este limitat în a
folosi procedura angajării răspunderii de un anumit număr de ori pe sesiune
[astfel cum este reglementată procedura angajării răspunderii Guvernului prin
Constituţia franceză de la 1958, aşa cum a fost revizuită prin Legea
constituţională nr. 2008-724 din 23 iulie 2008 privind modernizarea
instituţiilor celei de-a V-a Republici], ci, din contră, premisa folosirii
acestei proceduri are în vedere existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurii
legislative indiferent de criteriul cantitativ mai sus menţionat. In cazul de
faţă, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată prin folosirea acestei
proceduri tocmai datorită faptului că aceasta urmează să intre în vigoare la 1
ianuarie 2011, astfel încât, raportat la momentul intrării în vigoare, este
evident că Guvernul trebuia să folosească o procedură constituţională care să
permită adoptarea legii până la data de 1 ianuarie 2011. Este discutabil dacă
legea criticată ar fi putut fi adoptată până la termenul fixat prin folosirea
procedurii obişnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituţie sau
prin adoptarea sa în procedură de urgenţă, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie.
Or, neadoptarea legii criticate în acest termen ar fi dus la costuri sociale
foarte grele în privinţa personalului salarizat din fonduri publice, respectiv
ar fi urmat ca de la 1 ianuarie 2011, în privinţa calcului salariului/ soldei/ indemnizaţiei brute, să se aplice
în mod exclusiv prevederile
Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009,
întrucât art. 30 alin. (5) din această lege menţinea în plată
salariul/solda/indemnizaţia brută avută la 31 decembrie 2009 doar pentru anul
2010, aceasta fiind, deci, o normă cu aplicare limitată în timp.
Prin urmare, hotărârea Guvernului nu a fost animată
exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului
vizat prin prisma costurilor sociale ce ar fi putut interveni în lipsa acestei
măsuri. Astfel, opţiunea Guvernului în promovarea legii pe această cale se
întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând tocmai din
eventualele consecinţe profund negative ce ar apărea în lipsa ei.
Cu privire la cel de-al doilea criteriu menţionat mai
sus, Curtea constată că, în privinţa legii contestate, era necesar ca aceasta
să fie adoptată în condiţii de maximă celeritate, având în vedere că urmează a
se aplica de la 1 ianuarie 2011. Această „maximă celeritate" se constituie într-un element de
natură a susţine demersul Guvernului, având în vedere că între momentul
iniţierii acestui proiect de lege şi momentul fixat al intrării sale în vigoare
era nevoie de o soluţie energică şi rapidă de natură a contracara efectele
negative expuse în prealabil.
Cu privire la cel de-al treilea
criteriu, Curtea observă că şi conţinutul reglementării vizează stabilirea unor
măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă - salarizarea
personalului din sfera publică. Acest domeniu este în relaţie directă atât
cu bugetul de stat, cât şi cu bugetul asigurărilor sociale, bugete care sunt
influenţate în mod decisiv de politica salarială a statului. In mod evident,
cuantumul salariilor/soldelor/indemnizaţiilor se constituie ca şi cheltuială
a bugetului de stat - cheltuieli de personal - şi, în acelaşi timp,
contribuţiile la bugetul asigurărilor sociale de stat constituie un venit la
bugetul asigurărilor sociale de stat, venit care depinde de cuantumul
concret al salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor stabilite. Astfel, având în
vedere implicaţiile directe şi decisive ale politicii salariale a statului
asupra celor două bugete, rezultă, fără dubiu, că salarizarea personalului
din sfera publică constituie un domeniu de maximă importanţă cu privire la care
poate fi folosită procedura angajării răspunderii.
In ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu
menţionat, Curtea reţine că aplicarea legii criticate este imediată - 1 ianuarie 2011. Insă Curtea urmează să
analizeze raţiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, respectiv
dacă impunerea unei asemenea date de intrare în vigoare a legii este la discreţia
Guvernului sau decizia executivului şi, în final, cea a Parlamentului trebuie
să ţină cont de anumite elemente obiective. Un atare demers al Curţii este de
natură a cenzura posibilitatea Guvernului de a prevedea în textul legii termene
scurte de intrare în vigoare, pentru a putea folosi procedura angajării
răspunderii. Or, în cazul de faţă, Curtea constată că data intrării în vigoare
ţine cont de influenţa pe care o are această lege asupra bugetului de stat şi
de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual şi aprobate, desigur,
tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiţie de temporalitate este, de asemenea,
susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale.
Raportat la cele 4 criterii analizate, Curtea observă o
intervenţie energică şi rapidă a Guvernului prin folosirea procedurii angajării
răspunderii, pentru a evita costuri sociale greu de surmontat în viitor. In
aceste condiţii, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată cu
respectarea cerinţelor art. 114 din Constituţie.
II. Cu privire la criticile de
neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea reţine că acestea sunt
neîntemeiate. Autorii sesizării pleacă de la premisa greşită potrivit căreia
reglementările art. 1 din legea criticată permanentizează diminuarea
temporară a drepturilor salariale prevăzute de Legea nr. 118/2010 privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. Or, se
arată că aceste diminuări trebuie să aibă caracter temporar, întrucât au fost
justificate pe temeiul art. 53 din Constituţie, temei care nu mai poate fi
invocat în cauza de faţă.
Legat de aceste susţineri, Curtea constată următoarele:
In privinţa modului de stabilire a salariilor/soldelor/
indemnizaţiilor brute în cursul anului 2010, au fost aplicabile prevederile
art. 12 alin. (3) şi art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, care
prevăd următoarele:
- Art. 12 alin. (3): „(3) In
anul 2010, salariile, soldele şi indemnizaţiile lunare de încadrare se
stabilesc potrivit art. 30 alin. (5), fără a fi utilizaţi coeficienţii de ierarhizare
prevăzuţi în anexele la prezenta lege.";
-Art. 30 alin. (5): „(5) In
anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra
salariul avut [...]".
Cu alte cuvinte, începând cu 1
ianuarie 2011 urmau să intre în vigoare dispoziţiile Legii-cadru nr. 330/2009
în privinţa modalităţii de calcul a salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute.
Intrarea în vigoare a acestor prevederi ar fi produs consecinţe negative în
ceea ce priveşte salarizarea muncii în domeniul public, şi anume:
1. imposibilitatea
aplicării practice a Legii-cadru nr. 330/2009 în cursul anului 2011, punându-se
atât problema modalităţii de calcul a salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor
brute, cât şi cea a acordării acestora. O atare
situaţie s-ar fi datorat lipsei prevederii unei valori a coeficienţilor de
ierarhizare pentru anul 2011, aspect ce nu poate fi suplinit de existenţa unei
prevederi legale care impune ca până în 2015 valoarea acestui coeficient să fie de 1.100 lei;
2. în cazul stabilirii unei valori a coeficientului de
ierarhizare pentru anul 2011, acesta ar fi avut o valoare mult sub nivelul de
1.100 RON ce trebuia atins de abia în 2015, nivel care nu ar fi asigurat un
cuantum al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute
comparativ cu cel existent la 31 decembrie 2009. O astfel de reglementare ar
fi atras un cuantum în plată al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute mult
mai scăzut decât cel din anul 2010, indiferent că este vorba de perioada 1 ianuarie-2 iulie 2010 sau 3 iulie-31 decembrie 2010.
Pentru a evita apariţia unor astfel de situaţii
perturbatoare, legiuitorul a ales să permită ultraactivarea prevederilor legale
anterioare adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 în privinţa modului concret de
calcul al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute lunare (a se vedea, în
acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.073 din 16 septembrie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 11 octombrie 2010, şi Decizia nr. 1.114 din 23
septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 26 octombrie 2010), însă cu
un corectiv, respectiv prin creşterea cu 15% a bazei de calcul diminuate cu
25%. O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al
salariilor/soldelor - indemnizaţiilor brute nu este de natură să încalce cele
stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie
2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, respectiv că
„începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor
şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile
încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie
să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării
măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al
salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea
criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul, pentru
că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al
restrângerii exerciţiului drepturilor".
Curtea a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului,
aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la „cuantumul
salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri
de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal,
care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor
bugetare". Este în
acelaşi timp o obligaţie sub condiţie care va duce la revenirea etapizata a cuantumului drepturilor
salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalităţii
concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care
va decide, în funcţie de situaţia economico-financiară a ţării, momentul
îndeplinirii cât mai rapid a obligaţiei sale de rezultat stabilite prin deciziile Curţii
Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puţin
la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea
Legii nr. 118/2010.
Prin urmare, nu se poate susţine, astfel cum arată
Guvernul în punctul de vedere comunicat, că legea criticată reglementează un
nou sistem de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, o nouă
paradigmă, o nouă viziune legislativă asupra salarizării, ci, pur şi simplu, în
anumite limite permite în interesul angajatului ultraactivarea unor
reglementări anterioare din domeniul salarizării.
Desigur, pe perioada cât drepturile
salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în
continuare, există o restrângere a exerciţiului unui drept fundamental,
respectiv a dreptului la salariu, ca şi corolar al dreptului la muncă. Prin
urmare, invocarea situaţiei economico-financiare a ţării de către legiuitor
pentru a restrânge exerciţiul unui drept fundamental nu este suficientă, ci
trebuie ca restrângerea operată să îndeplinească toate exigenţele prevăzute de
art. 53 din Constituţie.
Curtea, cu prilejul adoptării deciziilor nr. 872 şi nr.
874 din 25 iunie 2010, în privinţa aplicării art. 53 din Constituţie, a statuat
următoarele:
„Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi
justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de
art. 53 din Constituţie, şi anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se
circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume
pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei
penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii."
Aplicând aceste criterii cauzei de faţă, Curtea
constată următoarele:
1. Restrângerea dreptului la salariu
este prevăzută printr-o lege, şi anume Legea privind salarizarea în anul 2011 a
personalului plătit din fonduri publice, adoptată ca urmare a angajării
răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.
2. Restrângerea dreptului la salariu se impune în măsura în care este necesară reducerea cheltuielilor bugetare. Insă
legiuitorul poate apela la o atare restrângere numai în ultimă instanţă,
respectiv numai dacă anterior a mai luat şi alte măsuri de natură a revigora
situaţia economico-financiară a statului. Or, au mai fost adoptate şi alte acte
normative având ca scop reducerea cheltuielilor bugetare, creşterea veniturilor
la bugetul de stat şi redresarea situaţiei economico-financiare a ţării.
Exemplificativ în acest sens Curtea reţine: Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume
prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale
personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 162 din 12 martie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010
pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009
privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 20 mai 2010, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 113/2010 privind modificarea alin. (1) al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 51/2010 privind reglementarea unor măsuri pentru reducerea unor arierate
din economie, precum şi alte măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
413 din 21 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2010 privind
unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 24 iunie
2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2010
pentru completarea unor acte normative din domeniul finanţelor publice,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 29 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
58/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal şi alte măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 431
din 28 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2010 pentru
modificarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 30 iunie 2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 2 iulie 2010, sau Legea nr. 119/2010 privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010.
3. Referitor la cea de-a treia condiţie enumerată, se
observă, ca şi în deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, că soluţia
legislativă criticată a fost „determinată de apărarea securităţii naţionale
[...]. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea
militară, [...], ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai
existenţa unei situaţii mânu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de «securitate naţională» din
textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice,
financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin
amploarea şi gravitatea fenomenului.
In acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie
2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23
noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar
putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi,
implicit, securitatea naţională.
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi 190 din 2 martie
2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14
aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25
mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22
iunie 2010, deciziile nr. 711 şi 713 din 25 mai 2010 Decizia nr. 823 din 22
iunie 2010, [..'.], Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda
executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea,
pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin
Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009".
In cauza de faţă, Curtea constată că se menţine în
continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci,
implicit, la adresa securităţii naţionale, în acest sens, Curtea având în
vedere expunerea de motive la legea criticată, care prevede, în esenţă,
următoarele:
A - „In anul 2010, în pofida
unor uşoare îmbunătăţiri ale stării economice, condiţiile financiare s-au
dovedit a fi mai dificile decât s-a anticipat iniţial, activitatea economică
din România înregistrată în ultimele luni fiind în continuare marcată de
recesiune, atât din cauza cererii interne reduse, cât şi a unei revenirii lente a partenerilor comerciali ai României. Conform Strategiei
fiscal-bugetare pe perioada 2011-2013, la finalul anului 2010 rata inflaţiei se apreciază că va
ajunge faţă de sfârşitul anului 2009 la 8,1%, nivel superior cu 3,36 puncte
procentuale faţă de anul anterior, în timp ce deficitul contului curent al
balanţei de plăţi externe se aşteaptă să se menţină în limite sustenabile,
reprezentând 5,7% din PIB."
B - „In acest context de
criză economică efectele măsurilor stabilite prin Legea nr. 118/2010 privind
stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu
au fost absorbite la nivelul preconizat, necesitând pentru anul 2011 aplicarea
în continuare a unor măsuri de corecţie."
4. Măsura este necesară într-o
societate democratică, ea răspunzând unei situaţii de criză economică şi
socială majoră a societăţii, care poate fi evitată doar prin adoptarea unor
măsuri conjugate şi în alte domenii, astfel cum s-a arătat mai sus. Numai când
celelalte măsuri luate nu au avut efectul scontat, măsura restrângerii unui
drept fundamental devine necesară pentru protejarea, în final, a fiinţei
statului, aşa cum rezultă din datele furnizate în expunerea de motive a legii.
5. Există un raport just de proporţionalitate a măsurii
criticate cu situaţia care a determinat-o, respectiv criza economică
accentuată, păstrându-se un echilibru just între cerinţele de interes general
ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
6. Măsura prevăzută de art. 1 din legea criticată este
aplicată în mod nediscriminatoriu, respectiv întregului personal plătit din
fonduri publice.
7. Legea criticată nu aduce atingere substanţei
dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. De asemenea, măsura criticată are un caracter temporar, aplicându-se pe
parcursul anului 2011, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului
constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui
drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în
considerarea căreia această măsură a fost edictată.
Nu în ultimul rând, Curtea observă că prin Opinia nr.
598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, dată la cererea
preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată
la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 17-18 decembrie
2010, s-a arătat, în mod expres, că, „în lipsa unei interdicţii constituţionale
exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situaţii
excepţionale şi în anumite condiţii stricte, fără a fi privită ca o încălcare a
independenţei autorităţii judecătoreşti". In continuare, în opinia
invocată se arată că o asemenea situaţie excepţională există atunci când statul
suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice şi pentru motive
întemeiate legiuitorul găseşte necesar să reducă salariile tuturor oficialilor
statului (a se vedea paragrafele 20 şi 21 ale opiniei citate).
Cu alte cuvinte, o situaţie
de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură
de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit
din fonduri publice.
Aşa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneţia,
statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci
când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul său sistem
economic şi financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneţia priveşte
situaţia particulară a judecătorilor, Curtea constată că acest lucru se
constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul
poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit
din fonduri publice în limite rezonabile, şi nu numai al judecătorilor - care
ocupă o poziţie distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei
situaţii de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.
In consecinţă, Curtea observă că nu sunt încălcate nici
prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) sau art. 53 din Constituţie şi nici cele
cuprinse în actele internaţionale invocate în mod generic, cu privire la care
nu există o motivare de natură a respecta exigenţele art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit.
a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1)
lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,
cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că dispoziţiile Legii privind salarizarea în
anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum
şi, în special, ale art. 1 din lege sunt constituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 28 decembrie 2010 şi
la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru,
Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc,
Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
OPINIE SEPARATĂ
In opoziţie cu susţinerile din Decizia Curţii, socotim
că Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile
publice trebuia declarată neconstituţională, cel puţin pentru următoarele
considerente:
Prin Decizia nr. 872 din 25
iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar, Curtea Constituţională a constatat că sesizarea autorilor cu privire
la reducerea cu 25 % nu este reală, întrucât din textul acestei legi rezultă că
începând cu 1 ianuarie 2011 „se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor
şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile
încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie
să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare".
Se arată în continuare că „în urma aplicării măsurilor
criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor
şi al soldelor ca cel dinaintea reducerilor operate prin legea criticată",
accentuându-se caracterul temporar al restrângerii exerciţiului acestor drepturi,
caracter ce ţine de esenţa dispoziţiilor din art. 53 din Constituţie.
Curtea conchide în această decizie că măsura de
diminuare a cuantumului salariului, indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o
restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă, ce afectează
dreptul la salariu, dar cu respectarea prevederilor art. 53 din Constituţie.
Or, art. 53 din Constituţie arată care sunt aceste
condiţii, în sensul că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi trebuie dispusă numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii şi sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei
penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Dintre toate aceste condiţii, existenţa crizei
economice ar putea fi cuprinsă în noţiunea mai largă de apărare a securităţii
naţionale, dar fără a se renunţa la protecţia juridică a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor pentru asigurarea unui nivel de trai decent şi pe
durată determinată.
In acest sens, a fost adoptată şi Legea nr. 118/2010
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 441 din 30 iunie 2010.
In aceste condiţii, se pune problema dacă Legea privind
salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este în
acord cu art. 53 din Constituţie şi dacă respectă Decizia Curţii
Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010.
In privinţa concordanţei cu art. 53, arătăm că Legea
nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar a avut o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie
2010. Faptul că Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit
din fonduri publice nu a revenit la salariile din iunie 2010 încalcă caracterul
temporar al legii din iunie 2010 şi deci dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
In principiu, se arată în art. 1 alin. (2) din lege că
începând cu 1 ianuarie 2011 cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor,
compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac
parte din salariul brut se majorează cu 15%. Intrucât toate aceste elemente ale
salariului nu se majorează, ci se încearcă o aducere parţială la nivelul
salariului din iunie 2010, restul de 10% neavând un termen de restituire, se
încalcă şi dreptul de proprietate prevăzut în art. 44 din Constituţie, chiar
dacă drepturile salariale sunt drepturi de creanţă, dar, potrivit
jurisprudenţei CEDO, sub aspectul ocrotirii lor, li se aplică regulile de la
dreptul de proprietate.
In al doilea rând, nu se respectă Decizia Curţii
Constituţionale nr. 872/2010 care a statuat că această restrângere a
exerciţiului drepturilor salariale este constituţională în măsura în care se
aplică temporar, şi anume până la 31 decembrie 2010.
Faptul că textul legii din iunie 2010 prevedea
adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile
sociale şi de personal, care la rândul lor trebuie să se încadreze în nivelul
cheltuielilor bugetare, reţinerea a încă 10% din salariile prevăzute în iunie
2010 denotă că legiuitorul nu a ţinut cont de prevederile acestei legi.
Obligaţia de restituire a celor 25% din salariu este,
după cum arată Curtea Constituţională, o obligaţie de rezultat pe care şi-a
impus-o legiuitorul. Or, în prezent, acesta a transformat-o într-o obligaţie de
mijloace, încălcând în acelaşi timp caracterul temporar al restrângerii
exerciţiului drepturilor salariale, caracter, ce este de esenţa dispoziţiilor
art. 53 din Constituţie. Mai mult, salariaţii din sectorul bugetar desfăşoară
aceeaşi activitate ca si în iunie 2010, cu salariul redus cu 10%.
Judecător
Aspazia Cojocaru
Judecător
Tudorel Toader