DECIZIE Nr.
1572 din 19 noiembrie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003
- Codul muncii
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 26 din 13 ianuarie 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina Gliga - procuror
Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea
nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Sindicatul
Naţional „Hermes" în Dosarul nr. 37.909/3/2008 al Tribunalului
Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi
asigurări sociale.
La apelul nominal răspunde partea Compania
Naţională „Loteria Română" - S.A., prin avocatul Arthur
Muşetescu, cu delegaţie la dosar. Lipseşte autorul
excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal
îndeplinită.
Avocatul părţii prezente pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind
neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 2 aprilie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 37.909/3/2008, Tribunalul Bucureşti
- Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea
nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de
Sindicatul Naţional „Hermes" cu prilejul soluţionării unui
conflict de muncă.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine că dispoziţiile art. 284 alin. (2) din Codul muncii sunt
contrare prevederilor art. 9 din Constituţie. In acest sens arată
că, din cauza normelor de competenţă teritorială criticate,
un sindicat naţional nu mai poate apăra efectiv interesele membrilor
săi, în special drepturile colective, deoarece ar fi nevoit să se
adreseze separat instanţelor corespunzătoare domiciliului
fiecăruia dintre reclamanţi, în loc să se adreseze unei singure
instanţe, cea de la domiciliul pârâtului, după cum reglementează
Codul de procedură civilă. In acest fel se instituie şi o
discriminare între reclamanţii din conflictele de muncă şi
reclamanţii care se supun normelor Codului de procedură civilă.
De asemenea, prin dispersarea unei cauze comune la toate tribunalele din
ţară, situaţie în care apărarea se poate exercita cu mare
greutate, sunt îngrădite şi accesul liber la justiţie, precum
şi dreptul la apărare. In legătură cu aceasta, arată
că reprezentarea efectivă a membrilor de sindicat în faţa
instanţelor de judecată implică şi faptul că
aceştia au dreptul la domiciliu ales la sediul sindicatului care îi
reprezintă, iar o interpretare contrară ar goli de conţinut
însuşi sensul expresiei „drept la apărare". In sfârşit,
susţine că este încălcat şi art. 53 din Constituţie,
întrucât restrângerile aduse drepturilor fundamentale invocate nu respectă
condiţiile prevăzute de acest text constituţional.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a
conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate
nu este întemeiată. Astfel, arată că nu poate fi vorba de o
discriminare între reclamanţii care se supun Codului de procedură
civilă şi reclamanţii care se supun normelor Codului muncii,
întrucât sunt situaţii diferite, care justifică un tratament juridic
diferenţiat. De asemenea, arată că textul de lege criticat nu
poate fi interpretat în sensul în care instanţa competentă ar fi cea
de la sediul reprezentantului reclamantului, întrucât aceasta ar avea ca
rezultat o îngreunare a probatoriului din proces. In acest sens, arată
că, în măsura în care nici angajatorul, nici angajatul nu au
domiciliul, respectiv sediul în raza tribunalului astfel învestit, administrarea
probelor este dificilă. De asemenea, arată că o asemenea
interpretare ar putea avea ca efect şi supraaglomerarea
activităţii unor instanţe în circumscripţia cărora se
află sediul unor sindicate cu largă reprezentare.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului,
precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere
cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că textul de lege criticat este constituţional.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere solicitate cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului,
dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72
din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora „Cererile
referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează
instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul
îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz,
sediul."
Autorul excepţiei consideră că textul de
lege criticat este contrar textelor din Constituţie cuprinse în art. 9
referitor la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, art. 21
referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la
apărare, art. 40 privind dreptul la asociere şi art. 53 privind
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că, în esenţă, problema pusă în
discuţie de autorul acesteia se referă la competenţa
teritorială a instanţelor în situaţia în care drepturile
salariaţilor sunt reprezentate de un sindicat. Astfel, se arată
că art. 284 alin. (2) din Codul muncii este neconstituţional,
restrângând o serie de drepturi fundamentale, în măsura în care este
interpretat în sensul că o organizaţie sindicală care
reprezintă drepturile membrilor săi trebuie să se adreseze
instanţelor de la domiciliul fiecăruia dintre aceşti membri.
Faţă de aceste susţineri, Curtea
reţine că, în cazul acţiunilor introduse de către sindicat,
trebuie distins între ipoteza în care acesta are el însuşi calitatea
procesuală activă şi ipoteza în care acţionează în
calitate de reprezentant al membrilor săi. Astfel, potrivit art. 28 din
Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, sindicatele pot reprezenta în
justiţie pe membrii săi, în vederea soluţionării unor
conflicte de muncă intervenite între aceştia şi angajatorii lor,
situaţie în care sindicatul nu are calitate procesuală, ci numai
calitatea de reprezentant al membrilor săi. Ca atare, în aplicarea
dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială, determinant
nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în
numele cărora sindicatul s-a adresat justiţiei, cei din urmă
având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat.
Aşa fiind, Curtea urmează a examina dacă
o atare situaţie este de natură să încalce vreunul dintre
drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei.
Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea
potrivit căreia art. 284 alin. (2) din Codul muncii ar fi contrar
dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine
că reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a
Codului de procedură civilă, referitoare la competenţa
teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de
specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de
muncă, In acest sens, trebuie observat că reglementarea
criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie
şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri,
calitatea de reclamant.
Aşa cum în mod constant a reţinut Curtea în
jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă
omogenitate, astfel că situaţii diferite justifică şi
uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. In acelaşi timp,
potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată
sunt prevăzute numai prin lege", astfel că legiuitorul are
competenţa exclusivă de a stabili normele de procedură, putând
institui prevederi speciale în considerarea situaţiilor specifice avute în
vedere.
In continuare, pentru considerente
asemănătoare, Curtea apreciază că nu poate fi
reţinută nici critica referitoare la restrângerea dreptului de acces
liber la justiţie şi a dreptului de apărare. Astfel, având în
vedere raţiunile pentru care o organizaţie sindicală
acţionează în justiţie în reprezentarea salariatului, şi
anume protejarea intereselor acestuia din urmă, este evident că o
apărare mai eficientă, mai ales în ceea ce priveşte
administrarea probatoriului, nu poate fi realizată decât la instanţa
unde salariatul îsi are domiciliul.
In acelaşi timp, organizaţia sindicală
nu este împiedicată să se adreseze justiţiei în vederea
îndeplinirii atribuţiilor sale. Acţionând în sensul
înfiinţării şi al asumării obligaţiilor ce îi revin
prin lege, organizaţia sindicală trebuie să ia în considerare
şi mijloacele de care dispune pentru îndeplinirea efectivă a acestor
obligaţii. In caz contrar, susţinerea intereselor salariaţilor
de către organizaţie este ineficientă şi, prin urmare,
existenţa acesteia nejustificată.
In lumina acestor considerente, Curtea apreciază
că susţinerile organizaţiei sindicale care consideră
că nu-şi poate îndeplini obligaţiile legale faţă de
membrii săi nu poate fi reţinută ca un argument pertinent pentru
a reţine neconstituţionalitatea prevederilor art. 284 alin. (2) din
Codul muncii în raport cu dispoziţiile art. 9 şi 40 din
Constituţie.
In sfârşit, având în vedere cele constate mai sus,
Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica de
neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 53 din
Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,
excepţie ridicată de Sindicatul Naţional „Hermes" în
Dosarul nr. 37.909/3/2008 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a
conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 19 noiembrie 2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea