Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Teodor Trancă în Dosarul nr. 4.507/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 280D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei, ca urmare a Deciziei nr. 540 din 12 iulie 2016, prin care Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea nr. 48/RC din 15 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.507/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Teodor Trancă în etapa verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare, întrucât nu permit exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie şi împotriva deciziilor pronunţate în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Consideră că dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între inculpaţii condamnaţi, în apel, de curţile de apel şi cei condamnaţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tot ca instanţă de apel - prin îngrădirea, în cea de-a doua situaţie, a accesului la justiţie sub aspectul exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casaţie nu vine în contradicţie cu prevederile constituţionale invocate. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind, astfel, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii, şi nu chestiuni de fapt. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate, trebuie, însă, conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranţa raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătoreşti definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp - în ceea ce priveşte termenul de declarare, cât şi din perspectiva interesului procesual - sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac - şi a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii în faţa legii, ar presupune că, în raport de persoane aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor de lege criticate. În fine, apreciază că nu este încălcat nici dreptul la apărare al părţilor, întrucât reconsiderarea recursului ca fiind o cale extraordinară de atac a determinat şi limitarea cazurilor în care poate fi declarat la aspecte ce ţin strict de legalitatea hotărârilor, în scopul asigurării specificului acestei căi extraordinare de atac şi al respectării rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare. Menţionează că motivele ce vizau aspectele procedurale, care au fost excluse din sfera recursului în casaţie, au fost transformate în motive de contestaţie în anulare, cale de atac aflată şi la îndemâna persoanelor judecate - potrivit competenţei materiale şi personale - în primă instanţă, de curţile de apel, iar, în apel, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorii excepţiei nu critică art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu conţine, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, solicitând, practic, o completare a textului. În subsidiar, opinează că excepţia este neîntemeiată. Legiuitorul infraconstituţional, când a reglementat recursul în casaţie, a avut în vedere atât necesitatea de a îndrepta hotărârile definitive, dar nelegale, cât şi necesitatea de a asigura siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare atât a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casaţie, cât şi a numărului de persoane care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispoziţiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie, câtă vreme acestea nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi atacate cu recurs în casaţie numai anumite decizii judecătoreşti, sunt conforme cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte (Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014). Dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie.9. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. În acest sens, arată că autorul excepţiei se referă la situaţia în care apelul a fost judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care, conform dispoziţiilor de lege criticate, decizia pronunţată nu poate fi atacată cu recurs în casaţie. În vederea desluşirii acestei critici este necesară examinarea dispoziţiilor procedurale privind competenţa materială. Astfel, observă că art. 40 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează în competenţa Înaltei Curţi şi judecarea apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, deşi Înalta Curte se pronunţă şi ca instanţă de apel, art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor instanţei supreme. Includerea în norma criticată a hotărârilor pronunţate de instanţa supremă, ca instanţă de apel, reprezintă o modificare a soluţiei legislative în sensul extinderii cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie. Or, acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [... ] unica autoritate legiuitoare a ţării", fiind în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În subsidiar, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie, consideră că dispoziţiile de lege criticate nu sunt de natură să încalce principiul liberului acces la justiţie şi nici să restrângă dreptul la apărare. Precizează că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fără să însemne, însă, că el trebuie asigurat la toate căile de atac. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, care se poate exercita în condiţiile expres stabilite de lege.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte doar teza întâi a art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, aceasta a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. Ca urmare a deciziei mai sus menţionate, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 31 octombrie 2016. Având în vedere însă că, în cauză, a produs efecte norma de procedură în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, [...]". 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel. Curtea observă că, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea a statuat că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi - partea civilă şi partea responsabilă civilmente - faţă de părţile din cauzele penale soluţionate de curţile de apel ca instanţe de apel. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament juridic diferit, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în funcţie de instanţa care soluţionează apelul, ceea ce contravine prevederilor art. 16 raportat la art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă (paragrafele 20 şi 21). Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". 15. Ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi de faptul că decizia mai sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea urmează a respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016, cu privire la soluţia legislativă care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel. 16. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, excepţie ridicată de Teodor Trancă în Dosarul nr. 4.507/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent,Oana Cristina Puică