DECIZIE Nr. 15
din 5 februarie 2007
cu privire la aplicarea
dispozitiilor art. 400 si 402 din Codul de procedura civila, republicat, cu
modificarile si completarile ulterioare, referitor la stabilirea competentei de
solutionare a contestatiilor la executare, in prima instanta si in caile de atac,
avand ca obiect hotarari judecatoresti pronuntate in litigii comerciale, precum
si in alte titluri de natura comerciala.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 764 din 12 noiembrie 2007
Dosar nr. 46/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea
dispozitiilor art. 400 si 402 din Codul de procedura
civila, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, referitor la
stabilirea competentei de solutionare a contestatiilor la executare, in prima
instanta si in caile de atac, avand ca obiect hotarari judecatoresti pronuntate
in litigii comerciale, precum si in alte titluri de natura comerciala.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general
al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut
recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria este
competentă să judece în primă instanţă contestaţia formulată împotriva
executării silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înţelesului,
întinderii ori aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de
jurisdicţie, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în cazul unei
astfel de contestaţii este recursul, care se judecă la secţia civilă a
tribunalului.
Referindu-se, totodată, la contestaţia privind
lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce constă
într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt titlu
comercial, emis de un organ jurisdicţional, a susţinut că soluţionarea acestei
contestaţii este de competenţa instanţei comerciale sau a organului
jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind,
în cazul când obiectul litigiului nu depăşeşte un miliard de lei inclusiv,
recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de secţia comercială a
tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de lei,
apelul ce se judecă de secţia comercială a curţii de apel şi, respectiv,
recursul de competenţa secţiei comerciale a Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de
procedură civilă, referitoare la contestaţia la executare, instanţele
judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu
privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac atunci când ea este
îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale
sau a altor titluri executorii în materie comercială.
Astfel, unele instanţe, considerând executarea silită
ca fiind cea de a doua fază a procesului, au apreciat că, din moment ce
raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, iar nu civil,
executarea silită va avea aceeaşi natură comercială.
S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul
executării silite se urmăreşte realizarea efectivă a dreptului pretins, se
impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot de instanţa
comercială, ca şi în etapa anterioară, a judecăţii în primă instanţă şi în căi
de atac.
S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul
contestaţiei la executare ar fi de soluţionat numai chestiuni procedurale,
instanţa civilă nu ar putea fi considerată abilitată să le soluţioneze,
făcându-se abstracţie de natura conflictului ivit în raporturile dintre părţi,
astfel că se impune ca natura creanţei ce face obiectul executării silite să
determine instanţa, respectiv secţia specializată competentă, să judece şi într-o asemenea cale de atac.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în
care contestaţia vizează executarea propriu-zisă sau este îndreptată împotriva
unui titlu executoriu ce nu provine de la un organ de jurisdicţie, o atare
contestaţie trebuie soluţionată de instanţa de executare, aşa cum se prevede în art. 400 alin. 1 din Codul de
procedură civilă, instanţa de executare fiind, în conformitate cu art. 373
alin. 2 din acelaşi cod, „judecătoria în circumscripţia căreia se va face
executarea, în afara cazurilor în care legea dispune
altfel".
Ca urmare, aceleaşi instanţe s-au pronunţat în sensul
că şi în ceea ce priveşte calea de atac împotriva soluţiilor pronunţate, în
astfel de contestaţii la executare, sunt aplicabile aceleaşi norme procedurale,
instanţa de control judiciar urmând a fi determinată tot potrivit normelor
dreptului comun, fără a avea relevanţă, în această privinţă, natura titlului
executoriu.
Tot în opinia acestor instanţe contestaţia la executare
întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
vizând lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu
ar putea fi introdusă decât la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se
execută, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia să fie supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.
Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport
cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:
In art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă,
republicat, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006,
se prevede că „împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de
executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin
executare", iar „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în
cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau
aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare
refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de
lege".
1. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată
în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la
executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care este instanţa
competentă să soluţioneze contestaţia la titlu.
Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2
din Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa de executare este
judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel,
rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la
executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent
că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie
civilă.
2. Referitor la competenţa de soluţionare a
contestaţiei la titlu art. 400 alin. 2 distinge două situaţii.
2.1. Atunci când se cere lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre
judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care a pronunţat
hotărârea care se execută.
Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre
judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă
care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare
silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu
activitate jurisdicţională, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu,
indiferent de natura litigiului.
2.2. Atunci când se cere lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu
activitate jurisdicţională, art. 400 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură
civilă face trimitere la instanţa de executare.
Cum această instanţă este întotdeauna judecătoria,
conform art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, rezultă că aceasta este
competentă să judece în primă instanţă contestaţia la titlu când titlul nu
emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială.
3. In ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a
tuturor acestor contestaţii în căile de atac, aceasta se determină după
regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3
şi art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
De fapt, cu privire la instanţa competentă să
soluţioneze căile de atac în contestaţiile la executare nu există practică
neunitară, divergenţele de opinie apărând în ceea ce priveşte secţia din cadrul
instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea
pricini.
Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o
interpretare şi aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepţia Inaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe - acolo unde există secţii
specializate - nu au o competenţă proprie prevăzută în texte de lege,
susceptibile de interpretări diferite.
Astfel, competenţa de soluţionare a căii de atac se
verifică în raport cu nivelul instanţei, împărţirea pe secţii fiind o chestiune
de organizare judecătorească.
Cu toate acestea, în considerarea principiului
specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare
propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie
comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există -
a instanţei competente.
Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere
exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o
contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă.
Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea
ca, într-o atare contestaţie, să se invoce şi apărări de fond, a căror natură
comercială să fie indiscutabilă.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite
recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătoriei îi revine
competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva
executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea
înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un
organ de jurisdicţie, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei privind
înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre
judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ
jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului
jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
In aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:
1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a
contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a
contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine
judecătoriei.
2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind
înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o
hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ
jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului
jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie
2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei