Decizia Nr.143 din 12.03.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 94/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă şi ale art. I pct. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă în ceea ce priveşte sintagma „numai sub forma voucherelor de vacanţă", excepţie ridicată de Ştefan Chelcan în Dosarul nr. 10.202/3/2017 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.933D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că modalitatea de acordare a primei de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă intră în sfera de apreciere a legiuitorului, motivat de faptul că prima de vacanţă nu reprezintă un drept fundamental.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 16 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 10.202/3/2017, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 94/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă şi ale art. I pct. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă în ceea ce priveşte sintagma „numai sub forma voucherelor de vacanţă", excepţie ridicată de Ştefan Chelcan într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor pretenţii băneşti referitoare la înlocuirea operată prin lege a primelor de vacanţă negociate în sumă fixă cu vouchere de vacanţă.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că obligarea prin lege a Societăţii Naţionale de Radiocomunicaţii - S.A. din Bucureşti, societate în care statul este acţionar majoritar, de a înlocui prima de vacanţă în valoare de 1.400 lei cu vouchere de vacanţă încalcă dreptul persoanei de a dispune de un bun patrimonial câştigat de peste 15 ani, fiind, astfel, confiscat un bun de la un particular în beneficiul altor particulari. Se mai arată că salariile personalului societăţii nu provin din bugetul statului, ci de la terţe persoane. Se mai indică faptul că, în măsura în care legiuitorul dispune încetarea plăţii stimulentelor băneşti acordate prin contracte colective de muncă, se încalcă art. 41 alin. (5) din Constituţie.6. Tribunalul Timiş - Secţia I civilă apreciază că textele legale criticate sunt constituţionale.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dreptul la vouchere de vacanţă nu este un drept fundamental, ci reprezintă anumite beneficii pe care legiuitorul a considerat oportun să le acorde angajaţilor din sectorul bugetar la un anumit moment, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 41 şi art. 53 din Constituţie. Totodată, sunt redate in extenso considerente din cuprinsul deciziilor nr. 88 din 28 februarie 2013 şi nr. 262 din 5 mai 2016, concluzionându-se că nu sunt încălcate nici prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1).9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 94/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 3 iulie 2014, şi ale art. I pct. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 30 iunie 2017. Având în vedere că dispoziţiile respective modifică actul de bază, precum şi faptul că critica de neconstituţionalitate vizează acordarea primei de vacanţă numai sub forma voucherelor de vacanţă pentru societăţile la care statul este acţionar majoritar, aspect ce este stabilit expres prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2017, vor fi reţinute drept obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 24 februarie 2009, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.058 din 13 decembrie 2018, şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, dispoziţii cu privire la care Curtea se va pronunţa prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins:– Art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018: „(2) Instituţiile şi autorităţile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, precum şi operatorii economici, astfel cum sunt definiţi de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare, acordă, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, o singură indemnizaţie de vacanţă sau o singură primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat"; – Art. 1¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009: „Începând cu data de 1 decembrie 2018, operatorii economici astfel cum sunt definiţi de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare, vor acorda angajaţilor proprii primele de vacanţă numai sub forma voucherelor de vacanţă, în cuantum egal cu contravaloarea unui salariu de bază minim brut pe ţară garantat în plată stabilit, în condiţiile legii, pentru un salariat". 12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 41 alin. (5) privind contractele colective, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acţiunea formulată în faţa instanţei judecătoreşti a fost introdusă în anul 2017 şi nu vizează o stare de drept actuală, ci viitoare şi eventuală, având în vedere că textul se referă la obligaţia societăţilor la care statul este acţionar majoritar de a acorda prima de concediu numai sub forma voucherelor de vacanţă începând cu data de 1 decembrie 2018. Astfel, întrucât acţiunea a fost introdusă cu caracter preventiv, Curtea constată că aceasta nu se plasează, din punct de vedere temporal, în sfera de activitate a dispoziţiilor art. 1¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009. Prin urmare, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile situaţiei concrete şi actuale a autorului excepţiei de neconstituţionalitate, ci vizează o situaţie eventuală, ceea ce contravine caracterului concret al controlului de constituţionalitate, exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Rezultă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu poate demonstra niciun interes juridic în susţinerea acesteia, interes care trebuie să fie direct, născut şi actual. O atare situaţie determină lipsa legăturii dispoziţiilor criticate cu soluţionarea cauzei (a se vedea şi Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009). 14. În consecinţă, întrucât art. 1¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu are legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect. 15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, a statuat că statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). 16. Curtea a mai statuat că încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie; în caz contrar s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale. În consecinţă, negocierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (a se vedea şi Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995). 17. Curtea a mai statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat (a se vedea şi Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009). 18. Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea. În caz contrar, sar ajunge la discriminări salariale chiar în interiorul aceleiaşi categorii de personal, ceea ce este inadmisibil (Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010). 19. Legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfăşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care să prevaleze forţei legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege (Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011). 20. Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în privinţa contractelor colective de muncă încheiate la nivelul societăţilor la care statul este unic acţionar sau acţionar majoritar, prevederile acestora putând fi modificate prin acte de reglementare primară. Totodată, nu se poate susţine că aceste societăţi s-ar comporta sub aspectul salarizării personalului ca societăţile în care acţionar majoritar este o persoană privată pentru că, tocmai în considerarea ponderii capitolului social deţinut, statul impune un cadru juridic în care aceste societăţi să îşi desfăşoare activitatea. Aceste societăţi au în patrimoniu bunuri proprietate privată a statului, astfel că ele sunt administratorii acestora, iar modul în care acestea sunt exploatate este stabilit de consiliul de administraţie în acord cu legea. Practic, legea este cea care acordă un mandat pentru modul de administrare a acestora, iar acest lucru implică şi stabilirea unui cadru legal pentru salarizarea personalului din aceste societăţi care este în legătură directă cu patrimoniul acestora. Prin urmare, caracterul obligatoriu al convenţiilor colective încheiate la nivelul autorităţilor publice sau societăţilor unde statul este acţionar unic sau majoritar nu poate fi opus legii. 21. Curtea constată că art. 44 din Constituţie nu implică un drept la dobândirea proprietăţii, astfel că prin intrarea în vigoare a unei legi, în virtutea căreia încetează acordarea unui drept salarial suplimentar stabilit prin lege sau contract colectiv, nu se încalcă dreptul de proprietate privată. Atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 939 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 16 septembrie 2011), cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55), sunt concordante în sensul că art. 44 din Constituţie sau art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, după caz, nu implică un drept la dobândirea proprietăţii. 22. Totodată, Curtea reţine că a fost invocată neconstituţionalitatea textului legal criticat în raport cu art. 16 din Constituţie, fără ca sub acest aspect excepţia să fi fost motivată. Or, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în vederea motivării acesteia, astfel că nu va putea analiza constituţionalitatea textului legal criticat în raport cu art. 16 din Constituţie (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). În fine, art. 53 din Constituţie nu este incident în cauză, neexistând vreo abatere normativă de la cadrul firesc al exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, excepţie ridicată de Ştefan Chelcan în Dosarul nr. 10.202/3/2017 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 martie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly