Decizia Nr.14 din 08.04.2019

COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27¹ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov vizând admisibilitatea contestaţiilor introduse de proprietarii expropriaţi în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 255/2010), prin care se contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, şi se solicită stabilirea pe cale judecătorească a despăgubirilor definitive cuvenite expropriatului, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din aceeaşi lege, prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite în mod definitiv proprietarilor expropriaţi.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a arătat că, la nivel jurisprudenţial, s-au conturat două opinii asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că aceste acţiuni, prin care se critică cuantumul estimativ al despăgubirilor, sunt inadmisibile sau prematur formulate, iar într-o altă opinie s-a considerat că acestea sunt admisibile, cererile formulate de proprietarii expropriaţi fiind analizate pe fond. Ministerul Public a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială, această opinie fiind în concordanţă cu cele statuate prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi Decizia nr. 12 din 14 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În plus, în acest sens sunt şi opinia unitară a Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul de proprietate şi dreptul la un proces echitabil. Susţinând argumentele prezentate în scris prin punctul de vedere formulat în cauză, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.Preşedintele completului, doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov, potrivit Hotărârii nr. 117 din 3 decembrie 2018, cu recursul în interesul legii în materie civilă, având ca obiect următoarea problemă de drept: „Admisibilitatea contestaţiilor introduse de proprietarii expropriaţi în temeiul Legii nr. 255/2010, prin care se contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, şi se solicită stabilirea pe cale judecătorească a despăgubirilor definitive cuvenite expropriatului, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din aceeaşi lege, prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite în mod definitiv proprietarilor expropriaţi".II. Prevederile legale incidente2. Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 255/2010): Articolul 22
(1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate. III. Orientările jurisprudenţiale divergente invocate de autorul sesizăriiDouă orientări jurisprudenţiale au justificat sesizarea de recurs în interesul legii:3. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că o acţiune prin intermediul căreia se critică cuantumul estimativ al despăgubirilor este inadmisibilă sau prematură, iar argumentele reţinute în sprijinul acestei opinii sunt următoarele:Hotărârea de stabilire a despăgubirilor individuale prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010 marchează momentul deschiderii dreptului expropriatului de a contesta suma acordată cu titlu de despăgubiri, neputându-se contesta despăgubirile estimative.Imperativul constatării existenţei hotărârii, prealabil formulării contestaţiei, nu afectează substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât timp transferul dreptului de proprietate la expropriator nu operează până la data consemnării sumelor aferente despăgubirii.Nu se aduce atingere dreptului expropriatului de acces la justiţie, pentru că, în intervalul cuprins între data exproprierii şi data emiterii acestei hotărâri, acesta are alte remedii procedurale, obţinând repararea prejudiciului produs prin scurgerea timpului, respectiv poate solicita expropriatorului despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului sau poate solicita, printr-o altă acţiune, obligarea intimatei să îndeplinească celelalte etape ale exproprierii. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a confirmat soluţiile pronunţate de instanţele inferioare prin care a fost obligat expropriatorul, la cererea proprietarului, să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor, pe calea obligaţiei de „a face", în condiţiile art. 20 din Legea nr. 255/2010, cu indicarea exemplificativă de decizii.Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, şi Decizia nr. 316 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 8 iunie 2012, a reţinut că prevederile art. 9 şi art. 19 din Legea nr. 255/2010 sunt constituţionale sub aspectul procedurii de evaluare a despăgubirilor şi cu privire la existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri.4. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că astfel de acţiuni sunt admisibile, chiar dacă nu s-au epuizat etapele exproprierii şi nu s-a emis hotărârea definitivă de stabilire a despăgubirilor, iar în motivarea acestei opinii s-au reţinut următoarele:Potrivit art. 20 din Legea nr. 255/2010, expropriatorul are obligaţia de a emite o hotărâre individuală de stabilire a cuantumului despăgubirii, obligaţie neîndeplinită, deşi a trecut mult timp de la data emiterii deciziei de expropriere.Neîndeplinirea obligaţiei de către expropriator, deşi a trecut un termen mai mult decât rezonabil, creează o stare de incertitudine, or, nu acesta a fost scopul edictării unui act normativ cu caracter special în materie de expropriere, iar aceasta nu poate fi imputată reclamanţilor, care au pierdut dreptul de proprietate prin efectul deciziei de expropriere şi al legii (art. 9), astfel încât dreptul la acţiune conferit de prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 nu poate fi negat.A respinge acţiunea ca inadmisibilă, deşi legea nu o prevede în mod expres, ar însemna negarea dreptului constituţional al reclamanţilor de a se adresa instanţei pentru protejarea dreptului lor, conferit de art. 21 şi art. 44 din Legea fundamentală, precum şi de normele înscrise în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceasta.Situaţia generată de conduita expropriatorului este asemănătoare cu cea care şi-a găsit rezolvarea prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, decizie dată în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde notificării părţii interesate.IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Doctrina în materie5. Nu au fost identificate jurisprudenţă şi nici opinii doctrinare care să se refere la problema de drept ce face obiectul sesizării. Deciziile Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului cu relevanţă în soluţionarea pe fond a sesizării vor fi menţionate în capitolul aferent.V. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov6. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, titularul sesizării, a susţinut că în cadrul Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă s-au exprimat ambele opinii şi, analizând hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării de recurs în interesul legii, a apreciat că acţiunile ce fac obiectul analizei sunt inadmisibile.VI. Opinia procurorului general7. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 9 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 255/2010, poate fi contestat cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, iar persoanele expropriate pot solicita pe cale judecătorească stabilirea despăgubirilor individuale datorate de expropriator, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 255/2010, atunci când neemiterea acestei hotărâri a fost cauzată de lipsa de diligenţă a expropriatorului, în derularea etapelor corespunzătoare fazei administrative a procedurii de expropriere.8. A arătat că situaţiile premisă ale prezentei probleme de drept sunt similare celor asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în precedent prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, şi prin Decizia 12 din 14 mai 2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018.9. Totodată, s-a observat că, într-o jurisprudenţă unificată a Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererile de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu expropriatorul nu au fost considerate ca prematur formulate, apreciindu-se că soluţia admiterii excepţiei prematurităţii încalcă una dintre condiţiile esenţiale ale exproprierii, respectiv a existenţei unei drepte şi prealabile despăgubiri care să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii.10. Orientarea jurisprudenţială pe care procurorul general o apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate într-un termen rezonabil, potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi asigurarea accesului la o instanţă, din perspectiva art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care să garanteze dreptul oricărei persoane de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.11. În considerarea plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor în ceea ce priveşte stabilirea unei juste despăgubiri pentru imobilele expropriate, precum şi a principiului liberului acces la justiţie, în cazul în care, din culpa expropriatorului, nu este numită comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real ori această comisie nu emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, persoana nemulţumită de cuantumul despăgubirilor se poate adresa tribunalului, în vederea stabilirii despăgubirilor, potrivit criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, dreptul comun în materia exproprierii, cu care legea specială - Legea nr. 255/2010 se completează.12. Omisiunea expropriatorului de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu poate opera ca o cauză de limitare a dreptului proprietarului expropriat de a contesta cuantumul despăgubirii consemnate la dispoziţia sa şi deci a dreptului acestuia de a beneficia, într-un termen rezonabil, de o justă despăgubire pentru imobilul expropriat.13. A raţiona de o altă manieră echivalează cu obligarea persoanei expropriate la a suporta o sarcină excesivă, în ceea ce priveşte despăgubirea sa într-un termen rezonabil, contrară justului raport de proporţionalitate ce trebuie păstrat între cerinţele interesului public şi protecţia dreptului de proprietate.14. Respingerea acţiunilor prin care se contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator, ca inadmisibile sau prematur formulate, nu corespunde exigenţelor art. 21 alin. (1) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de vreme ce afectează însăşi substanţa dreptului de acces la o instanţă, fără a exista justificarea unui scop legitim şi fără păstrarea raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Aceste soluţii se grefează pe o situaţie factuală care pune în evidenţă lipsa de diligenţă a expropriatorului în ceea ce priveşte derularea fazei administrative a procedurii de expropriere.VII. Raportul asupra recursului în interesul legii15. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, cu propunerea reformulării problemei de drept, atât din perspectiva normei legale vizate, cât şi din cea a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de care s-a subliniat similaritatea - Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite.VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie16. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele:VIII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii17. Recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi art. 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept reală pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată diferit prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârilor anexate sesizării.18. Se impune reformularea problemei de drept pentru rigurozitate, din perspectiva art. 514 din Codul de procedură civilă şi a jurisprudenţei anexate, ca vizând modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii revenindu-i „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea şi aplicarea unei/unor reglementări legale".¹VIII.2. Pe fondul recursului în interesul legii19. Prin actul de sesizare s-a pus în discuţie admisibilitatea/prematuritatea acţiunilor formulate de proprietarii expropriaţi, în temeiul Legii nr. 255/2010, prin care aceştia contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator, în etapa administrativă, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, şi solicită stabilirea, pe cale judecătorească, a despăgubirilor definitive ce li se cuvin, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, conform art. 9 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 255/2010, însă anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din aceeaşi lege, prin care se stabilesc despăgubirile definitive.20. Din hotărârile judecătoreşti anexate actului de sesizare rezultă că într-o opinie se consideră că accesul la instanţă este paralizat de inexistenţa, neemiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ca act de finalizare a procedurii prealabile administrative, după a cărei comunicare este considerat ca fiind născut dreptul expropriatului de a se adresa instanţei de judecată, în aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 - din cauza fie a neînfiinţării comisiei care trebuie să o emită, fie a neemiterii hotărârii de către comisie, la care se adaugă în unele situaţii şi probleme cu documentele cadastrale, în vreme ce în cealaltă opinie este confirmat dreptul de acces la instanţă al expropriatului şi în lipsa hotărârii la care face referire art. 22 alin. (1) din lege, sancţionându-se neîndeplinirea obligaţiilor expropriatorului de înfiinţare a comisiei şi de emitere a hotărârii de către comisie într-o perioadă de timp apreciată mare, nerezonabilă, fără a se identifica elemente justificative, iar aceasta, în cele mai multe cazuri, în condiţii de finalizare a obiectivului pentru care imobilul a fost expropriat.21. Opinia care confirmă dreptul expropriatului de a se adresa instanţei de judecată este cea corectă, întrucât lipsa hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, generată de nedeclanşarea ultimei etape a procedurii de expropriere sau nefinalizarea acesteia, nejustificat, nu poate paraliza demersul judiciar al acestuia prin care să conteste despăgubirile stabilite estimativ şi să solicite atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată.22. Prin art. 4 din Legea nr. 255/2010 sunt arătate etapele procedurii de expropriere, iar acestea sunt: „a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere."23. Actul de sesizare şi hotărârile judecătoreşti relevante se referă la ultima etapă, având în vedere şi faptul că art. 9 alin. (4) din lege prevede că: „Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii."24. Articolul 18 din Legea nr. 255/2010 prevede că „În termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii", prin întocmirea unui proces-verbal - variile situaţii care pot interveni regăsindu-se în art. 19 din lege şi art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2011, cu completările ulterioare (Normele metodologice).25. Potrivit art. 16 alin. (1) din Normele metodologice, „În toate cazurile comisia va emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor în termen de două zile de la încheierea procesului-verbal (...)".26. Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, „Expropiatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii (...)".27. Lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirii, la care se face referire în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, echivalează cu refuzul expropriatorului/comisiei de a-şi îndeplini obligaţiile reglementate de această lege, iar un asemenea refuz nu poate să rămână necenzurat pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţelor competente.28. Situaţia generată de conduita expropriatorului/comisiei este similară cu cea care şi-a găsit rezolvarea prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze, pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.29. Pentru identitate de raţiune, argumentele care au stat la baza acestei decizii se aplică mutatis mutandis şi în cazul prezent, neexistând motive pentru îndepărtarea de la acest raţionament, prin acestea înlăturându-se, în parte, argumente ale celeilalte opinii. Similar, prin decizia respectivă nu a fost îmbrăţişată opinia care considera inadmisibile sau prematur introduse acţiunile prin care se solicita restituirea imobilelor în natură, în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001, dacă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cererii, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării.30. S-a reţinut în această decizie că în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termenul prevăzut de lege, se impune ca „instanţa învestită să evoce fondul (...) şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".31. Într-un astfel de caz, „lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime".32. Din moment ce „în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească², este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".33. Totodată, „retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire", iar „reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte".34. În ceea ce priveşte procedurile prealabile, Curtea Constituţională a statuat, încă din anul 1994, în sensul că „este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată", respectiv „de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti".³35. Totodată, „instituirea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu este contrară principiului liberului acces la justiţie cât timp decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti", iar, cu referire la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, „imperative de supleţe şi eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor protejate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pot justifica intervenţia prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unei asemenea autorităţi să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică un «tribunal» în sensul Convenţiei". De asemenea, „liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată".⁴36. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a subliniat însă şi că „existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie".⁵37. În soluţionarea prezentei sesizări sunt relevante şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu componenta dreptului de acces la un tribunal, drept care aparţine oricărei persoane care consideră ilegală o ingerinţă în exercitarea drepturilor sale cu caracter civil şi se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea să supună o asemenea ingerinţă unui tribunal ce răspunde exigenţelor impuse de acest text.⁶38. Din perspectiva normei convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, acest drept trebuie interpretat în lumina principiului preeminenţei dreptului, care presupune existenţa unei căi legale efective care să permită oricărui justiţiabil revendicarea drepturilor civile⁷, întrucât drepturile civile protejate trebuie să fie „concrete şi efective", şi nu „teoretice şi iluzorii"⁸, cerinţa efectivităţii impunând ca un individ să se bucure de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.⁹39. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat că dreptul de acces la instanţă nu are un caracter absolut, fiind recunoscută existenţa unor limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere.¹⁰ Aceste limitări nu pot însă să restrângă accesul liber la o instanţă într-o asemenea măsură sau până la un punct încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului¹¹ şi nu sunt în acord cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un „scop legitim" şi dacă există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit".¹²40. Procedurile prealabile au fost recunoscute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca limitări admise în exerciţiul dreptului de acces la instanţă, arătându-se însă că intervenţia iniţială a organismelor administrative, care au sau nu prerogative judiciare, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie¹³.41. Totodată, în măsura în care neîndeplinirea unei condiţii în exercitarea dreptului nu se datorează culpei titularului dreptului la exerciţiul căii de atac, iar responsabilitatea modului de îndeplinire a acesteia, impusă de lege, revenea unor organe publice ale statului, în exerciţiul funcţiunii lor, el nu poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în valoare şi nu are a fi „ţinut responsabil".¹⁴42. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai subliniat că, deşi este adevărat că autorităţilor naţionale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta şi de a aplica normele de natură procedurală, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 paragraful 1 din Convenţie atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părţi.¹⁵43. Din perspectiva celor anterior subliniate pe tărâm constituţional şi convenţional, se observă că exerciţiul dreptului de acces la instanţă al expropriatului este afectat atunci când acesta nu poate deveni concret şi efectiv, din cauza conduitei nejustificate a expropriatorului/comisiei în îndeplinirea obligaţiilor în termenele legale sau, în lipsă, a unor termene rezonabile, durata procedurii putând fi apreciată ca fiind rezonabilă numai în măsura în care i se asigură eficacitate.44. Expropriatorul/Comisia nu poate amâna sine die îndeplinirea obligaţiilor legale şi este necesar ca o astfel de conduită să fie sancţionată, întrucât produce efecte în detrimentul expropriatului, care este pus într-o situaţie de incertitudine privind proprietatea sa, de care este lipsit şi referitor la care, de cele mai multe ori, s-a şi finalizat obiectivul pentru care a fost deposedat. Altfel, acest drept este iluzoriu.45. În acest context, prin obstrucţionarea determinată de organele administrative, dreptul de acces la instanţă este amânat fără termen, acesta fiind, fără îndoială, afectat sau chiar lipsit de substanţă.46. Într-adevăr, cum se susţine într-una dintre opinii, transferul dreptului de proprietate la expropriator nu operează până la data consemnării sumelor aferente despăgubirii - art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, însă la acest moment nu se discută cerinţele legale ale lipsirii de bun, ci numai dreptul expropriatului de a se adresa unui tribunal, care să se pronunţe dacă despăgubirile consemnate în cadrul etapelor anterioare ale procedurii de expropriere respectă cerinţele impuse de art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 481 din Codul civil anterior/art. 562 alin. (3) din actualul Cod civil [în funcţie de data naşterii raportului juridic dedus judecăţii, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 prevăzând că în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile acestei legi] şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.47. Pentru acelaşi motiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 29 din 19 ianuarie 2012 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 316 din 29 martie 2012, valorificate în susţinerea opiniei contrare, nu se circumscriu cadrului procesual prezent, acestea vizând despăgubirea care se consemnează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, referitor la care s-a reţinut că respectă caracterul prealabil cerut de art. 44 alin. (3) din Constituţie, urmând ca, pentru stabilirea cuantumului final al acesteia, să se apeleze la contestaţia în justiţie. Mai mult, în prima decizie menţionată s-a reţinut şi că „obligaţia pozitivă a legiuitorului, la nivel normativ, este aceea de a prevedea o procedură administrativă clară, precisă şi neechivocă în privinţa stabilirii despăgubirilor".48. În egală măsură, este necesar să se sublinieze şi că soluţia oferită de opinia contrară, de solicitare a despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă pe perioada de timp cât s-a întârziat emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, nu este un remediu suficient şi nu este de natură a paraliza drepturile cu caracter civil de care se poate prevala expropriatul.49. Totodată, aplicarea literală a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi respingerea ca prematură/inadmisibilă a acţiunii proprietarului expropriat ar reprezenta dovada unui formalism incompatibil cu litera şi spiritul art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi ar aduce o atingere nejustificată dreptului acestuia de acces la o instanţă pentru determinarea drepturilor sale cu caracter civil.50. În concluzie, în contextul anterior relevat, nerecunoaşterea dreptului decât ulterior epuizării procedurii administrative prealabile nesocoteşte plenitudinea de jurisdicţie de care se bucură instanţa şi, în egală măsură, dreptul de acces la instanţă al expropriatului, recunoscut de art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţia României, republicată, şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, pentru apărarea dreptului de proprietate, protejat de normele naţionale şi convenţionale sus-menţionate.51. Pentru considerentele arătate, prin care s-a subliniat şi similaritatea cu problema de drept soluţionată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiD E C I D E:Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2019.VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEGABRIELA ELENA BOGASIUMagistrat-asistent,Mihaela Lorena Mitroi– ________________ ¹ Decizia nr. 18 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, paragraful 37.² Similar, în art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 se face referire la stabilirea unui cuantum superior prin hotărâre judecătorească definitivă.³ Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.⁴ Decizia Curţii Constituţionale nr. 315 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 20 august 2013.⁵Decizia Curţii Constituţionale nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007.⁶ Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pagina 458.⁷ Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Běleš şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 49.⁸ Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24; Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33; Hotărârea din 15 februarie 2000, pronunţată în Cauza Garcia Manibardo împotriva Spaniei, paragraful 43; Hotărârea din 28 iunie 2005, pronunţată în Cauza Virgil Ionescu împotriva României, paragraful 44.⁹ Hotărârea din 4 decembrie 1995, pronunţată în Cauza Bellet împotriva Franţei, paragraful 36; Hotărârea din 15 octombrie 2002, pronunţată în Cauza Cañete de Goñi împotriva Spaniei, paragraful 34.¹⁰ Corneliu Bîrsan, op. cit., pagina 461; Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragraful 38.¹¹ Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza De Geouffre de la Pradelle împotriva Franţei, paragraful 28; Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230; Hotărârea din 19 mai 2015, pronunţată în Cauza Fălie împotriva României, paragraful 19.¹² Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragraful 50; Hotărârea din 28 octombrie 1998, pronunţată în Cauza Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragraful 147; Cauza Garcia Manibardo împotriva Spaniei, citată anterior, paragraful 36.¹³ Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, paragraful 29; Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, paragraful 51; Hotărârea din 24 mai 2005, pronunţată în Cauza Buzescu împotriva României, paragraful 60.¹⁴ Hotărârea din 11 ianuarie 2001, pronunţată în Cauza Platakou împotriva Greciei, paragraful 39.¹⁵ Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României, paragraful 29.