DECIZIE   Nr. 1237 din 6 octombrie 2010

referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) si pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) si (2) si ale art. 196 lit. b), e), g), r) si s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum si ale legii în ansamblul sau

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 785 din 24 noiembrie 2010

In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 23 septembrie 2010, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii publice.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 13.853 din 23 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.867A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Cătălin Cherecheş, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Ilie Morega, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu.

Tot la data de 23 septembrie 2010, un grup de 33 de senatori a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii publice.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 13.856 din 23 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.870A/2010.

Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnată de următorii senatori: Ilie Sârbu, Viorel Arcaş, Alexandru Cordoş, Ioan Chelaru, Trifon Belacurencu, Titus Corlăţean, Laurenţiu Florian Coca, Nicolae Moga, Ioan Mang, Iulian Bădescu, Sorin-Constantin Lazăr, Gheorghe Pop, Ecaterina Andronescu, Vaier Marian, Sergiu-Florin Nicolăescu, Petre Daea, Nicolae Dănuţ Prunea, Georgică Severin, Gheorghe Marcu, Gavril Mîrza, Constantin Tămagă, Doina Silistru, Avram Crăciun, Mitrea Elena, Ion Toma, Gheorghe Saghian, Gheorghe Pavel Bălan, Lia-Olguţa Vasilescu, Şerban Constantin Valeca, Ion Rotaru, Daniel Savu, Florin Constantinescu şi Dan-Coman Şova.

In cele două obiecţii de neconstituţionalitate formulate sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:

I. In ceea ce priveşte critica referitoare la neconstituţionalitatea extrinsecă a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, se arată următoarele aspecte:

1.1. Adoptarea legii a fost făcută cu încălcarea art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, întrucât la momentul votului final asupra legii nu a fost asigurat cvorumul legal de şedinţă, în sală fiind prezenţi în jur de 80 de deputaţi. In consecinţă, nu se putea întruni nici majoritatea cerută de Constituţie pentru adoptarea acestei legi. Autorii sesizării arată că, în lipsa cvorumului de şedinţă şi a majorităţii de adoptare, se aduce atingere spiritului democratic şi se încalcă prevederile art. 111 şi 144 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, dar şi cele ale art. 76 alin. (1) din Constituţie.

1.2. De asemenea, se arată că ar fi fost oportun ca printre comisiile de specialitate al căror aviz s-a solicitat asupra proiectului Legii privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit art. 61 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, să se fi numărat şi comisiile competente în domeniul sănătăţii, întrucât sunt modificate anumite dispoziţii privind condiţiile acordării pensiei de invaliditate.

Se susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care stabilesc un termen de 5 zile - anterior datei prevăzute pentru dezbaterea proiectului de lege - înăuntrul căruia raportul comisiei sesizate în fond trebuie pus la dispoziţia deputaţilor. Or, se arată că raportul Comisiei pentru muncă şi protecţia socială din cadrul Camerei Deputaţilor asupra proiectului Legii privind sistemul unitar de pensii publice a fost depus cu nerespectarea intervalului de timp stabilit de lege, în fapt acesta fiind înaintat Biroului permanent la data de 15 septembrie 2010, în condiţiile în care dezbaterea proiectului de lege a fost stabilită tot pentru aceeaşi dată.

Se mai apreciază că au fost încălcate prevederile art. 76 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu au fost respectate anumite termene procedurale prevăzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor atunci când legea este adoptată în procedură de urgenţă.

1.3. Se mai arată că adoptarea legii criticate a fost făcută cu încălcarea principului bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, întrucât forma legii adoptată de Camera Deputaţilor cuprinde modificări esenţiale faţă de forma adoptată de Senat, dar şi pentru că, între momentul adoptării celor două forme, Guvernul a mai emis o „serie de ordonanţe pe aceeaşi temă, acte normative ale căror prevederi au fost introduse în textul proiectului adoptat de camera decizională".

1.4. Se susţine că legea criticată a fost adoptată cu nesocotirea art. 79 din Constituţie, întrucât, fiind diferenţe atât de mari între forma adoptată de Camera Deputaţilor şi cea adoptată de Senat, era necesar să fie solicitat din nou punctul de vedere al Consiliului Legislativ, în conformitate cu art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

1.5. Se consideră că prin eliminarea pensiilor de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor prin legea criticată sunt încălcate prevederile art. 65 alin. (2) lit. j), art. 73 alin. (3) şi ale art. 75 alin. (4) din Constituţie, întrucât adoptarea unei atari prevederi legale nu era de competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, ci trebuia adoptată în şedinţa comună a celor două Camere.

II. In ceea ce priveşte criticile referitoare la neconstituţionalitatea intrinsecă a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, se arată următoarele aspecte:

2.1. La momentul adoptării acestei legi erau în vigoare o serie de acte cu conţinut normativ similar, astfel că edictarea noii reglementări apare ca inutilă, cu atât mai mult cu cât cele câteva prevederi cu caracter de noutate ar fi putut fi instituite sub forma de modificări punctuale ale normelor deja existente. Astfel, stabilitatea legislativă este afectată, prejudiciind grav principiul supremaţiei legii. Schimbările excesiv de dese ale legislaţiei determină instabilitatea mediului economic, politic şi social, generând dificultăţi cetăţenilor în recepţionarea şi aplicarea legii şi, nu în ultimul rând, discriminări serioase între generaţiile de asiguraţi care beneficiază (la data pensionării) de reglementări diferite şi - corespunzător acestora - de drepturi de pensie diferite. De asemenea, astfel de modificări legislative afectează încrederea cetăţenilor în sistemul de legi şi fac imposibilă previzionarea drepturilor lor în viitor, la momentul pensionării.

Tot prin raportare la dispoziţiile constituţionale care consacră obligaţia respectării legilor, invocându-se în acelaşi timp şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, cu privire la principiul unicităţii reglementării în materie, se arată că Legea privind sistemul unitar de pensii publice este neconstituţională, întrucât conţine reglementări referitoare la calculul pensiilor speciale, în condiţiile în care Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor reglementează modul de calcul al pensiilor speciale care au fost acordate în temeiul legilor speciale.

De asemenea, se arată că afectarea pensiilor speciale, care constituie drepturi legal câştigate şi sunt ocrotite de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, are ca rezultat încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la supremaţia Legii fundamentale.

Mai mult decât atât, Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale stabilea în art. 80 alin. (3), cu titlu de principiu, faptul că valoarea punctului de pensie urma să fie de minimum 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009. Eliminarea limitei minime a valorii punctului de pensie, instituită de Legea nr. 19/2000, cu consecinţa plafonării acesteia, aşadar în absenţa corelării valorii punctului de pensie cu nivelul salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat (prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat), are ca efect diminuarea cu titlu permanent a tuturor pensiilor.

Prin stabilirea valorii punctului de pensie la suma de 732,8 lei şi abrogarea Legii nr. 19/2000, legiuitorul a diminuat drastic cuantumul pensiei, aspect care - împreună cu celelalte condiţionări şi modificări impuse de Legea privind sistemul unitar de pensii publice, cum ar fi majorarea vârstei de pensionare, a stagiului de cotizare ş.a. - este de natură să afecteze dreptul fundamental la pensie în substanţa sa.

2.2. Legea criticată încalcă dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Constituţie referitoare la nivelul de trai. Astfel, reducerea drepturilor cuvenite pensionarilor prin: creşterea vârstelor de pensionare, reducerea valorii punctului de pensie şi implicit a cuantumului pensiei, reducerea pensiilor anticipate parţiale, transformarea pensiilor speciale în pensii în sensul Legii privind sistemul unitar de pensii publice etc, sub pretextul „îmbunătăţirii sustenabilităţii sistemului de pensii", nu asigură creşterea calităţii vieţii în România. Mai mult, creşterea vârstelor de pensionare este de natură să prejudicieze chiar şi speranţa de viaţă, oricum redusă, din România.

Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât restrângerea drepturilor fundamentale invocate mai sus nu este justificată, nerespectând condiţiile impuse de acest text constituţional. Deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat nu se numără printre cauzele care, potrivit art. 53 din Constituţie, ar putea justifica restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, iar nesustenabilitatea sistemului de pensii, invocată ca impunând necesitatea noii reglementări, este determinată de modul de administrare a sumelor colectate drept contribuţii, politica demografică şi modalitatea nelegală de acordare a unor pensii de invaliditate, aspecte care nu pot constitui fundament al restrângerii unor drepturi fundamentale. De asemenea, cu privire la problema raportului dintre contribuabili şi pensionari, care este de 0,98 la 1, legiuitorul poate găsi alte soluţii. Deşi cuantumul drepturilor în materia asigurărilor sociale poate comporta anumite variabile în raport cu situaţia economică a statului, acesta este ţinut să respecte drepturile consacrate prin Legea fundamentală, indiferent de situaţia economică pe care o traversează. Mai mult, se arată că afectarea dreptului la pensie nu are un caracter temporar, ci definitiv, precum şi faptul că restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale invocate este disproporţionată în raport cu obiectivul urmărit. Reducerea pensiilor speciale şi a valorii punctului de pensie nu este de natură să aducă atingere scopului propus, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea sustenabilităţii bugetului asigurărilor sociale de stat, prin reechilibrarea veniturilor cu cheltuielile, în beneficiul societăţii.

2.3. Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Transformarea pensiilor speciale dobândite anterior Legii privind sistemul unitar de pensii publice şi care constituie drepturi câştigate, în pensii, în înţelesul acestei legi, aduce atingere principiului neretroactivităţii legii civile. In sprijinul acestor susţineri sunt invocate cele reţinute de Curtea Constituţională cu privire la neretroactivitate în domeniul pensiilor, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Decizia nr. 57 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, şi Decizia nr. 120 din 15 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 26 martie 2007.

Astfel, recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice, are caracter retroactiv.

Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. In acest sens se arată că, potrivit celor statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Buchen împotriva Cehiei, 2002, noţiunea „bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia, unui bun proprietate privată. Or, transformarea pensiilor speciale în pensii în sensul Legii privind sistemul unitar de pensii publice şi reducerea cuantumului pensiilor constituie o ingerinţă, care afectează dreptul de proprietate în substanţa sa. De asemenea, transformarea pensiilor speciale echivalează cu o expropriere, fără a exista o cauză de utilitate publică. In sprijinul acestor argumente sunt invocate şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, sau Stubbings ş.a. împotriva Marii Britanii, 1996, prin care se reţine că dreptul la pensie este asimilat dreptului de proprietate.

Totodată, se arată că art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din lege încalcă art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, tocmai prin afectarea cuantumului pensiilor de serviciu ale militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special. In acest sens sunt invocate şi prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 2 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, ale art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, precum şi Directiva nr. 86/378/CEE. Se susţine că „atât pensiile cadrelor militare din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, cât şi pensiile judecătorilor şi procurorilor se încadrează în pilonul al doilea privind schemele ocupaţionale guvernate de Directiva nr. 86/378/CEE". Totodată, autorii sesizării fac o pledoarie în sensul acordării pensiilor de serviciu în favoarea militarilor, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special, judecătorilor şi procurorilor, invocând în esenţă rolul şi importanţa activităţii pe care o desfăşoară, precum şi faptul că pensia de serviciu este un drept al lor, şi nu un privilegiu. In sensul îndrituirii militarilor de a beneficia de pensie de serviciu, autorii sesizării invocă şi avizul Consiliului Legislativ la legea criticată, în care se arată că în alte state pensiile militare au un statut distinct de pensiile reglementate de legea generală.

2.4. Se mai susţine că eliminarea pensiilor de serviciu ale magistraţilor încalcă prevederile art. 124 alin. (3), art. 144 şi 145 din Constituţie. In acest sens este citată Decizia Curţii Constituţionale nr. 20/2000.

2.5. Se susţine, cu referire la militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special, că legea criticată încalcă dreptul fundamental de alegere a profesiei şi a meseriei sau ocupaţiei. Totodată, prin obligarea persoanelor care realizează venituri din activităţi profesionale la plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, spre exemplu, a avocaţilor, se încalcă art. 41 alin. (1) din Constituţie, întrucât aceste persoane vor plăti contribuţii la „case de pensii diferite", ţinându-se seama de faptul că statutele proprii ale acestora reglementează existenţa caselor de pensii proprii ale profesiilor care intră sub incidenţa art. 6 alin. (1) pct. IV din lege.

2.6. Se susţine că egalizarea vârstei de pensionare pentru femei şi bărbaţi reprezintă o greşită aplicare a art. 16 din Constituţie. Pe de o parte, se arată că vârsta de 65 de ani de pensionare pentru bărbaţi este mult prea mare raportată la speranţa de viaţă a acestora, iar pe de altă parte, stabilirea vârstei de pensionare a femeilor la 65 de ani este, de asemenea, prea mare, în acest sens invocându-se particularităţile fiziologice ale acestora. In susţinerea acestui punct de vedere sunt invocate hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, şi Walker împotriva Regatului Unit, 2006, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.

2.7. Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece reglementează aplicarea unui tratament în mod vădit defavorabil asiguraţilor care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din această lege faţă de cei care se încadrează în ipoteza acestui articol sub aspectul vârstei standard de pensionare. De asemenea, se arată că modificările dese, succesive, ale prevederilor aplicabile în materia pensiilor sunt de natură să creeze discriminări între diferitele generaţii de beneficiari ai dreptului la pensie.

2.8. Pentru motivele indicate mai sus, Legea privind sistemul unitar de pensii publice criticată contravine dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, prin raportare la dispoziţiile art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25, art. 34 alin. (1) şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut similar, prin Incheierea din 29 septembrie 2010, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 3.870A/2010 la Dosarul nr. 3.867A/2010, care este primul înregistrat.

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi comunica punctele lor de vedere.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, prin adresele nr. 51/4.383 şi nr. 51/4.384 din 28 septembrie 2010, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 14.012 din 28 septembrie 2010 şi nr. 14.013 din 28 septembrie 2010, punctul de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) şi art. 67 din Constituţie, se arată că, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 15 septembrie 2010, la votul final au fost întrunite condiţiile de cvorum. Totodată, se arată că procedura de adoptare a legii a respectat întru totul principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 din Constituţie.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că susţinerile autorilor sesizării nu au nicio legătură cu principiul consacrat de acest text constituţional, întrucât prin legea criticată nu a fost revizuită Constituţia şi nu a fost adoptat niciun act juridic subsecvent legii criticate care o să modifice sau să o completeze pe aceasta din urmă. In plus, necesitatea sistematizării legislaţiei este de competenţa Consiliului Legislativ şi în niciun caz nu constituie motiv de neconstituţionalitate a unei legi. De asemenea, încălcarea Legii nr. 24/2000 de către legea criticată nu constituie motiv de neconstituţionalitate.

In ceea ce priveşte încălcarea art. 15 alin. (2) şi art. 47 alin. (2) din Constituţie, se invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 873/2010 şi Decizia nr. 871/2010. De asemenea, arată că art. 146 din Constituţie nu prevede printre atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea conformităţii legii criticate cu vreun regulament al vreunei Camere a Parlamentului.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 873/2010 şi Decizia nr. 871/2010. In plus faţă de considerentele deciziilor citate, arată că justificarea adoptării Legii privind sistemul unitar de pensii publice are în vedere situaţia de criză economică în care se află România în prezent, precum şi necesitatea respectării angajamentelor internaţionale asumate de stat. Cu privire la problema egalizării vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei, arată că reglementarea sistemului de asigurări sociale de stat intră în competenţa exclusivă a statului.

Guvernul a transmis, prin adresele nr. 5/7.530/EB şi nr. 5/7.531/EB, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 13.883 din 28 septembrie 2010 şi nr. 13.992 din 29 septembrie 2010, punctul de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate. In legătură cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că este necesară solicitarea unor clarificări celor două Camere ale Parlamentului din moment ce vizează deficienţe care ţin de modul de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului Camerei Deputaţilor. Se invocă Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 413/2010 şi Decizia nr. 1.466/2009, prin care Curtea Constituţională a arătat că nu este de competenţa sa controlul modalităţii în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ. Cu referire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, se apreciază că o atare susţinere este neîntemeiată, întrucât modificările aduse legii de Camera Deputaţilor, faţă de forma adoptată de Senat, nu sunt de natură a imprima deosebiri majore de conţinut juridic sau o configuraţie semnificativ diferită a actului normativ adoptat.

In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate intrinsecă a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, referitor la argumentele invocate în legătură cu desfiinţarea pensiilor speciale, se arată că această problemă a fost deja soluţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 873/2010 cu ocazia controlului a priori de constituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. In ceea ce priveşte critica referitoare la modificarea punctului de pensie, invocă Decizia nr. 793/2009, Decizia nr. 966/2007 şi Decizia nr. 1.140/2007, prin care Curtea Constituţională a statuat că este de competenţa exclusivă a legiuitorului, în funcţie de resursele fondurilor de asigurări sociale disponibile, stabilirea valorii punctului de pensie, a limitei maxime a cuantumului pensiei, a condiţiilor de recalculare şi de recorelare a pensiilor anterior stabilite, precum şi indexarea acestora. In sfârşit, cu privire la problema egalizării treptate a vârstei de pensionare, se arată că aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de oportunitate, aflată în competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 47 din Constituţie.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice. Din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, ce priveşte, în special, prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) şi pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din lege. In consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) şi pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi asupra legii în ansamblul său. Textele criticate punctual au următorul cuprins:

- Art. 6: „(1) In sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii: [...]

I. c) cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;

IV. persoanele care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salariat mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, şi care se află în una din situaţiile următoare: [...]

e) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale.";

- Art. 53: „(1) Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.";

- Art. 54: „(1) In cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), vârsta standard de pensionare este de 60 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 6.

(2) In cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), stagiul minim de cotizare în specialitate este de 20 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului minim de cotizare în specialitate, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 6.

(3) In cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), stagiul complet de cotizare este de 30 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului complet de cotizare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 6.";

- Art. 65 alin. (4): „Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă.";

- Art. 102 alin. (1) şi (2): „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, valoarea punctului de pensie este de 732,8 lei.

(2) Valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% din rata inflaţiei la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salariat mediu brut, realizat pe anul precedent.";

- Art. 196: „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: [...]

b) Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 14 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare; [...]

e) Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare; [...]

g) art. 49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008; [...]

r) prevederile referitoare la pensii cuprinse la alin. (1) şi (2) ale art. 11, alin. (3) al art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, cu modificările şi completările ulterioare;

s) prevederile referitoare la pensii cuprinse la alin. (3) al art. 19 din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare."

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la caracterul de stat de drept al României, art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 64 alin. (1) potrivit căruia organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu, art. 65 alin. (2) lit. j) privind şedinţele comune ale Camerelor, art. 67 privind cvorumul legal, art. 73 alin. (3) privind categoriile de legi organice, art. 75 alin. (4) privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (1) şi (3) privind adoptarea legilor, art. 79 privind Consiliul Legislativ, art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 alin. (2) lit. f) privind economia, art. 144 şi 145 privind incompatibilităţile, respectiv independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor Curţii Constituţionale şi art. 147 privind deciziile Curţii Constituţionale. Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta socială europeană, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - privind recunoaşterea de către statele semnatare a tuturor drepturilor garantate de pact persoanelor care se află pe teritoriul lor, precum şi Directiva Consiliului din 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială 86/378/CEE şi Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Inainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizările formulate îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât acestea au fost semnate de un număr de 55 de deputaţi, respectiv 33 de senatori.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

I. In privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, instanţa constituţională reţine următoarele:

1.1. Pentru a analiza pretinsa încălcare a prevederilor art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, Curtea urmează să facă aplicarea strictă a jurisprudenţei sale în materia cvorumului şi a majorităţii necesare adoptării legilor. In acest sens Curtea face referire la Decizia nr. 55 din 21 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 14 martie 2001, prin care a statuat că, dintre cvorumul de lucru şi cel de vot, numai acesta din urmă este reglementat prin Constituţie şi că „nimic nu împiedică instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât cvorumul de vot". Totodată, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, Curtea a stabilit că dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin. (2) [devenite, în urma revizuirii şi republicării Constituţiei, art. 76 alin. (2) ] „au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu".

In mod indubitabil, această jurisprudenţa a Curţii plasează dispoziţiile art. 67 şi 76 la momentul votului final. Această concluzie este întărită şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care vizează „dezbaterea şi adoptarea legii"; întrucât art. 67 şi 76 din Constituţie prevăd că numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum şi majoritate de adoptare, rezultă, fără dubiu, că textul Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea constată că adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de către Parlament asupra ansamblului legii. In acest sens se pronunţă atât doctrina juridică din România, cât şi cea străină.

In aceste condiţii, Curtea observă că, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 129 din 24 septembrie 2010, legea criticată a fost adoptată la votul final cu 170 de voturi pentru, două voturi împotrivă şi 3 abţineri. Legea criticată, având caracter organic, se adoptă, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; or, din cei 333 de membri ai Camerei Deputaţilor au votat în favoarea legii un număr de 170 de deputaţi, ceea ce înseamnă că legea, conform stenogramei, a fost adoptată cu respectarea art. 76 alin. (1) din Constituţie. Având în vedere acest lucru, Curtea concluzionează că, pe baza datelor existente în stenogramă, era întrunit şi cvorumul legal necesar pentru adoptarea legilor în sensul art. 67 din Constituţie.

Cu privire la susţinerile că, la momentul votului final asupra legii, în sală mai erau 80 de deputaţi, Curtea reiterează cele statuate în Decizia nr. 74 din 16 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997, în care a stabilit că, în lipsa unei solicitări pentru reverificarea cvorumului după apelul nominal, „rezultatele acestuia au rămas valabile până la finele şedinţei". De asemenea, prin Decizia nr. 96 din 30 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 iulie 1998, Curtea, analizând o obiecţie de neconstituţionalitate care viza lipsa cvorumului de şedinţă, s-a raportat în mod exclusiv la stenograma şedinţei comune; Curtea a mai statuat că, „întrucât cvorumul stabilit de preşedintele de şedinţă la începutul acesteia era de 245 de senatori şi deputaţi, deci peste minimul necesar prevăzut de Constituţie, şi având în vedere că, în timpul şedinţei, preşedinţii grupurilor parlamentare nu au cerut preşedintelui şedinţei comune reverificarea cvorumului, aşa cum se prevede la art. 22 alin. 1 din regulament, se impune concluzia că adoptarea Legii privind acordarea tichetelor de masă s-a făcut cu respectarea cerinţelor privitoare la cvorum, impuse de dispoziţiile art. 64 din Constituţie şi ale art. 39 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului".

In fine, prin Decizia nr. 188 din 29 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 31 decembrie 1998, Curtea a statuat că, „In ceea ce priveşte faptul că, după părăsirea sălii de şedinţă de către grupurile parlamentare ale P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R., preşedintele de şedinţă avea obligaţia să verifice în ce măsură condiţia constituţională de cvorum era întrunită, se reţine că şi această susţinere vizează tot aspecte de nivel regulamentar, iar nu constituţional. [...] Din examinarea stenogramei lucrărilor, Curtea reţine că era îndeplinit cvorumul legal prevăzut de Constituţie înainte ca grupurile parlamentare menţionate să părăsească şedinţa, iar ulterior nu s-a cerut verificarea cvorumului conform Regulamentului Camerei Deputaţilor".

Curtea mai reţine că, potrivit art. 144 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, reverificarea cvorumului se dispune la şedinţele de vot final de către preşedinte, imediat înaintea votării, din proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup parlamentar.

Curtea constată, în cauza de faţă, că la lucrările şedinţei Camerei Deputaţilor din 15 septembrie 2010 din partea a doua, în care de altfel a şi fost adoptată legea criticată, au luat parte, conform stenogramei şedinţei, 181 de deputaţi, lipsind 152. Pe parcursul şedinţei, în lipsa oricărei solicitări din partea liderilor de grup parlamentar, preşedintele de şedinţă nu a mai verificat cvorumul, astfel încât, având în vedere jurisprudenţa menţionată a Curţii Constituţionale, cvorumul stabilit la deschiderea şedinţei şi-a păstrat valabilitatea pe tot parcursul acesteia. Astfel, nu se poate constata că nu a existat cvorum la votul final, mai ales că, potrivit stenogramei şedinţei, chiar la votul final a rezultat o prezenţă de cel puţin 175 de deputaţi.

Or, Curtea observă că singurul document oficial în raport cu care are competenţa de a verifica cvorumul la momentul exercitării votului final este stenograma şedinţei; or, potrivit constatărilor din stenogramă, făcute atât la începutul şedinţei Camerei Deputaţilor, cât şi la momentul votului final, cvorumul constituţional era îndeplinit.

Faţă de susţinerea că la momentul votului final erau efectiv doar 80 de deputaţi prezenţi în sală, Curtea reţine că, în accepţiunea art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, nu este competentă să controleze fapte materializate în acţiuni sau inacţiuni, ci numai conformitatea extrinsecă şi intrinsecă a actului normativ adoptat cu Constituţia.

In fine, Curtea constată că dovezile depuse în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, şi anume cele 6 imagini aflate pe suport electronic, nu sunt concludente pentru dovedirea motivelor de neconstituţionalitate, întrucât aceste imagini nu cuprind precizarea sursei, datei, momentului sau locului în care au fost realizate.

1.2. Cu referire la critica de neconstituţionalitate ce vizează nerespectarea unor termene procedurale prevăzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea constată că, prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat că nu este de competenţa sa analizarea eventualelor încălcări ale Regulamentului. Curtea Constituţională, în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare a celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. In virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale.

Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. Mai mult, Curtea a arătat că nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ; a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, sau Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.

1.3. Raportat la critica de constituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea principiului bicameralismului, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului.

Aceste criterii esenţiale cumulative sunt:

a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului;

b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.

Din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizionala, Curtea constată că modificările operate de către Camera Deputaţilor faţă de forma legii adoptate de Senat nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat sub aspectul soluţiei legislative şi nicio configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat. O atare concluzie este cu atât mai evidentă cu cât această lege a fost adoptată tacit de Senat, în condiţiile art. 75 alin. (2) teza finală din Constituţie.

In consecinţă, Curtea reţine că au fost respectate, sub aspectul modului de legiferare, dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (2).

1.4. Cu privire la eventuala nerespectare a dispoziţiilor art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ceea ce ar atrage încălcarea art. 79 din Constituţie, Curtea constată că o atare critică nu poate fi adusă legii criticate din moment ce modificările aduse în Camera Deputaţilor nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat sub aspectul soluţiei legislative şi nici o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat; astfel, nu se poate ajunge la concluzia încălcării naturii juridice şi a rolului Consiliului Legislativ.

1.5. Se susţine că, procedural, eliminarea pensiilor de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor trebuia să fie făcută în şedinţa comună a celor două Camere şi nu după procedura urmată prin prezenta lege. Curtea observă că prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, aceste pensii speciale au fost deja eliminate şi integrate sistemului public de pensii, reglementat prin Legea nr. 19/2000. Totodată, Legea nr. 119/2010 a fost adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului în temeiul art. 114 din Constituţie, în şedinţă comună.

Deşi, în principiu, o lege adoptată în şedinţe separate ale celor două Camere nu poate modifica, respectiv interveni în domeniul rezervat legilor adoptate în şedinţa comună a celor două Camere, abrogarea art. 49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, nu constituie decât o operaţiune tehnico-legislativă de corelare a prevederilor actului normativ adoptat cu cele existente în alte legi ce reglementează pensiile speciale, respectiv măsuri în domeniul pensiilor. In aceste condiţii, Curtea constată că legea de faţă nu are caracter novator şi nu aduce nicio modificare sau un element nou în raport cu cadrul legal consacrat odată cu apariţia Legii nr. 119/2010.

II. Cu privire la problemele de constituţionalitate intrinsecă, Curtea constată următoarele:

2.1. In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate potrivit căreia apariţia Legii privind sistemul unitar de pensii publice nu este justificată, întrucât schimbările legislative ar fi putut avea loc prin simpla modificare a legislaţiei existente, precum şi critica potrivit căreia modificările succesive afectează stabilitatea legislativă, generând o lipsă de încredere a cetăţenilor în sistemul de legi, Curtea constată că Legea fundamentală, precum şi normele de tehnică legislativă stabilite de Legea nr. 24/2000 nu instituie o obligaţie a legiuitorului de a adopta o nouă reglementare prin includerea acesteia în cea deja existentă ori pe calea unui act normativ nou, separat. De aceea, un astfel de argument nu poate fi reţinut ca un criteriu de apreciere a constituţionalităţii unui act normativ.

In ceea ce priveşte afectarea stabilităţii legislative, Curtea constată că obligaţia respectării legilor, consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituţie, nu presupune, prin conţinutul său, asigurarea unui cadru legislativ inflexibil. Intervenţia legislativă este necesară atât pentru a adapta actele normative la realităţile economice, sociale şi politice existente, dar şi pentru a asigura, aşa cum este în cazul legii supuse analizei de constituţionalitate, un cadru legislativ unitar, care să contribuie la o mai bună aplicare a legii şi la îndepărtarea oricăror situaţii echivoce sau inechităţi în aplicarea legii.

In acest sens Curtea constată că modificările succesive pe care le-a suferit Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi existenţa legilor privind pensiile speciale care au fost abrogate parţial prin efectul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor au transformat legislaţia în domeniul pensiilor în instrumente juridice dificil de utilizat şi aplicat, dând posibilitatea unor interpretări neunitare şi afectând caracterul previzibil al normei de lege. Din această perspectivă, Curtea apreciază că Legea privind sistemul unitar de pensii publice nu contribuie la generarea unui climat de instabilitate legislativă, economică, politică ori socială, ci, din contră, ajută la crearea unui cadru legislativ mai coerent şi unitar.

Susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că, prin conţinutul normativ al legii adoptate, se creează un paralelism legislativ care ar contraveni dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la respectarea legilor este neîntemeiată. Curtea constată că Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor a reglementat transformarea pensiilor speciale, acordate până la acea dată anumitor categorii socio-profesionale, în pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. De asemenea, a dispus recalcularea pensiilor cuvenite sau aflate în plată, prevăzute la art. 1 şi 2 din Legea nr. 119/2010, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000, asigurându-se astfel tranziţia de la reglementarea anterioară către noile dispoziţii ale legii. Art. 7 alin. 1) din Legea nr. 119/2010 prevede în acest sens că „procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare şi contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare". De asemenea, avându-se în vedere condiţiile în care s-a desfăşurat activitatea anumitor categorii socio-profesionale, au fost reglementate aspecte specifice privind calculul stagiului de cotizare.

Legea supusă controlului de constituţionalitate merge un pas mai departe faţă de reglementarea Legii nr. 119/2010, reprezentând o altă etapă. Astfel, transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public fiind deja realizată prin efectul Legii nr. 119/2010, Legea privind sistemul unitar de pensii publice reglementează situaţia persoanelor care anterior beneficiau de pensii speciale, cu excepţia magistraţilor, ca fiind deja parte a sistemului public de pensii. Fireşte, anumite dispoziţii, precum cele referitoare la calculul pensiilor, sunt preluate în noua lege, dar prin aceasta se realizează, în realitate, o cursivitate şi o coerenţă legislativă, asigurându-se totodată unitatea tratamentului juridic.

Confirmând această realitate juridică, dispoziţiile art. 171 din actul normativ criticat se referă la fostele pensii speciale ca fiind deja parte a sistemului public de pensii prin efectul Legii nr. 119/2010.

Pentru aceste raţiuni, având în vedere obiectivele diferite ale reglementărilor Legii nr. 119/2010 faţă de cele ale Legii privind sistemul unitar de pensii publice, Curtea apreciază că aceste două acte normative nu creează un paralelism legislativ.

2.2. Cu referire la critica de neconstituţionalitate vizând modificarea valorii punctului de pensie, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 19/2000, „(1) Valoarea unui punct de pensie se stabileşte prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Aceasta se determină prin actualizarea valorii punctului de pensie din luna decembrie a fiecărui an cu cel puţin rata inflaţiei, prognozată pentru anul bugetar următor de instituţia cu atribuţii în domeniu.

(2) In raport cu evoluţia indicatorilor macroeconomici şi cu resursele financiare, valoarea punctului de pensie, stabilită conform prevederilor alin. (1), poate fi majorată prin legile de rectificare a bugetului asigurărilor sociale de stat.

(3) Valoarea punctului de pensie, determinată conform prevederilor alin. (1) sau (2), nu poate fi mai mică de 37,5% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2008, respectiv de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009."

Prevederile art. 80 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 19/2000 au fost însă suspendate atât pe parcursul anului 2009, cât şi pe cel al anului 2010 prin dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 februarie 2009, respectiv ale art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 29 decembrie 2009.

Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010 nr. 12/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 27 ianuarie 2010, a stabilit, prin art. 16, valoarea unui punct de pensie la 732,8 lei, aplicabilă de la 1 ianuarie 2010.

Legea privind sistemul unitar de pensii publice stabileşte, în art. 102 alin. (1), că valoarea punctului de pensie este tot de 732,8 lei. Această valoare urmează a se majora anual cu 100% din rata inflaţiei, precum şi cu un procent din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut. In cazul în care aceşti indicatori de majorare a pensiei ar avea valori negative, valoarea punctului de pensie nu va scădea, ci va păstra valoarea ultimului punct de pensie.

Curtea constată că noua reglementare nu mai păstrează dispoziţiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, care fixau un prag al valorii punctului de pensie raportat la un anumit procent din salariul mediu brut. Aceasta nu are însă semnificaţia diminuării valorii punctului de pensie actual. Aşa cum se constată din cele arătate mai sus, punctul de pensie urmează a păstra acelaşi cuantum, fiind doar modificate condiţiile în care acesta va fi majorat pe viitor.

Curtea constată însă că, deşi consacră dreptul la pensie, art. 47 alin. (2) din Constituţie nu oferă garanţii şi cu privire la algoritmul de creştere a cuantumului acesteia în viitor. Din contră, prin Decizia nr. 1.140 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, s-a statuat că „valoarea punctului de pensie, limita maximă a cuantumului pensiei, condiţiile de recalculare şi de recorelare a pensiilor anterior stabilite, ca şi indexarea acestora, nu se pot face decât în raport cu resursele fondurilor de asigurări sociale disponibile".

Desigur, libertatea de reglementare a legiuitorului nu este una absolută, aceasta neputând justifica încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile ori a celui al egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici cerinţa asigurării unui nivel de trai decent. Mai mult, relevând încă o condiţie a reglementării dreptului la pensie, Curtea, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, stabilea că „prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii". In sfârşit, sintetizând cele reţinute cu privire la dreptul legiuitorului de a interveni legislativ în sensul reducerii cuantumului pensiei cuvenite sau aflate în plată, Curtea, prin aceeaşi decizie, statua că, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie dreptului la pensie, „reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie".

Toate aceste limite de legiferare tind însă la protejarea cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în plată, precum şi la respectarea anumitor principii privind stabilirea acesteia, aşa cum sunt principiile contributivităţii şi al egalităţii, şi nu pot fi extinse şi cu privire la alte aspecte, cu efectul negării dreptului constituţional al legiuitorului de a stabili politica în domeniul asigurărilor sociale în funcţie de resursele financiare de care dispune.

Aceloraşi concluzii se circumscriu şi criticile marginale formulate de autorii sesizării referitoare la înăsprirea condiţiilor de acordare a pensiilor speciale parţiale şi a pensiilor de invaliditate.

Intr-adevăr, Curtea constată că Legea privind sistemul unitar de pensii publice, în privinţa pensiilor mai sus menţionate, creşte procentul de diminuare a cuantumului pensiei în raport cu cel stabilit prin Legea nr. 19/2000.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 stabileşte următoarele: „Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare, conform tabelului nr. 2.

TABELUL Nr. 2

Stagiul de cotizare realizat peste stagiul standard complet de cotizare prevăzut în anexa nr. 3 (coloanele 3 şi 6)	Procentul de diminuare pentru fiecare lună de anticipare (%)
Până la 1 an	0,50
Peste 1 an	0,45
Peste 2 ani	0,40
Peste 3 ani	0,35
Peste 4 ani	0,30
Peste 5 ani	0,25
Peste 6 ani	0,20
Peste 7 ani	0,15
Peste 8 ani	0,10
Intre 9 şi 10 ani	0,05"

Art. 65 alin. (4) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice prevede însă o diminuare a cuantumului pensiei pentru limită de vârstă cu 0,75% pentru fiecare lună de anticipare.

De asemenea, la calculul pensiilor de invaliditate, legea criticată stabileşte un punctaj lunar inferior faţă de cel reglementat de Legea nr. 19/2000.

O astfel de reglementare are ca obiectiv descurajarea pensionărilor anticipate parţiale şi a pensionărilor pentru invaliditate care au generat în timp o creştere semnificativă a masei persoanelor asigurate înaintea vârstei legale de pensionare, cu scăderea concomitentă a numărului contribuabililor. In acest sens, în expunerea de motive a Legii privind sistemul unitar de pensii publice se arată că „în prezent, în România, vârsta medie reală de pensionare este mult prea scăzută, aceasta fiind de 54 de ani, faţă de vârstele standard de pensionare cerute de legislaţia în vigoare, în trimestrul IV 2009, de: 58 ani şi 8 luni pentru femei, respectiv 63 ani şi 8 luni pentru bărbaţi. Motivele esenţiale ale acestei diferenţe semnificative o reprezintă numărul mare şi în creştere de pensionări înainte de împlinirea vârstei standard pentru activitate în condiţii de muncă speciale şi deosebite, pentru invaliditate, pentru îndeplinirea anticipată a stagiului complet de cotizare, inclusiv în cazul pensionarilor urmaşi. Se adaugă vârstele mult mai reduse practicate de actualele sisteme de pensii speciale, cum ar fi: 50 de ani pentru personalul navigant din aviaţia civilă, 55 de ani pentru militari şi poliţişti, 60 de ani pentru magistraţi şi personalul auxiliar din tribunale şi curţi de apel".

In acest context, măsurile amintite, care tind la înăsprirea condiţiilor de pensionare, nu urmăresc decât să favorizeze sporirea numărului contribuabililor, prin descurajarea pensionărilor înainte de împlinirea vârstei legale de pensionare, precum şi prevenţia situaţiilor de acordare a pensiei de invaliditate prin fraudarea legii. Or, în condiţiile în care principala sursă de finanţare a fondului de asigurări sociale o constituie contribuţiile masei active a populaţiei, una dintre măsurile cele mai eficiente de intervenţie este chiar aceea de sporire a masei populaţiei active. In acest mod, se realizează o echilibrare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de asigurări sociale de stat, în condiţiile în care, în prezent, raportul de dependenţă al sistemului public de pensii este de 0,98 pensionari/ 1 contribuabil.

De altfel, aceste măsuri se încadrează în curentul general european de creştere a vârstei de pensionare şi implicare pe cât mai mult timp posibil a populaţiei în sfera activităţilor care generează venituri la fondurile de asigurări sociale, cu scăderea corelativă a masei persoanelor care beneficiază de drepturi de asigurări sociale. Aceste măsuri se impun, pe de o parte, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei, iar pe de altă parte, ca urmare a creşterii speranţei de viaţă, ambele cu efectul creşterii masei populaţiei care beneficiază de drepturi de asigurări sociale. Toate acestea pun în discuţie, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o regândire a sistemelor de asigurări sociale existente.

Dacă legiuitorul ar fi putut adopta alte politici care să aibă în final acelaşi efect, de echilibrare a sistemului public de pensii, este un aspect asupra căruia instanţa de contencios constituţional nu se poate pronunţa, neintrând în competenţa sa compararea efectelor pozitive sau negative ale diverselor politici propuse în cadrul diferitelor orientări politice. Singurele aspecte asupra cărora se poate pronunţa Curtea sunt acelea care vizează conformitatea textelor de lege adoptate de Parlament cu Constituţia. Or, sub acest aspect, având în vedere cele reţinute mai sus, cu privire la dreptul legiuitorului de a reglementa dreptul la pensie, Curtea apreciază că modificarea pe viitor a cuantumului acesteia nu poate fi interpretată ca aducând atingere dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât aceasta nu se adresează drepturilor deja cuvenite sau aflate în plată şi nu se creează o discriminare între persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică.

In acest context, Curtea ţine să precizeze că dispoziţiile art. 171 din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit cărora, „la data intrării în vigoare a prezentei legi, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv categoriile de pensii prevăzute la art. 1 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, devin pensii în înţelesul prezentei legi", nu pot fi interpretate în sensul generării unor efecte retroactive ale legii, cu afectarea drepturilor cuvenite sau aflate în plată stabilite în acord cu principiul contributivităţii, potrivit reglementărilor aplicabile până la intrarea sa în vigoare.

2.3. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate care vizează eliminarea prin prezenta lege a pensiilor speciale, Curtea constată că legea criticată, în această materie, nu schimbă cu nimic situaţia consacrată după adoptarea Legii nr. 119/2010. Or, Legea nr. 119/2010 a făcut obiectul unui control a priori de constituţionalitate, criticate fiind aceleaşi aspecte ca cele învederate în cauza de faţă. Astfel, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecţia de neconstituţionalitate care viza viitoarea Lege nr. 119/2010, a statuat că „pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat [a se vedea, spre exemplu, art. 85 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sau art. 1801 din Legea nr. 19/2000]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plăteşte de la bugetul de stat (a se vedea Legea nr. 164/2001). De altfel, Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu constituie «o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea compensaţie parţială menţionată de Curte, pentru că diferenţierea existentă între o pensie specială şi una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.

Acordarea acestui supliment, aşa cum se poate desprinde şi din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensaţie, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.

In acest sens, trebuie observat că dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie se referă distinct la dreptul la pensie faţă de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.

Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare. Se poate spune că, faţă de acestea, Constituţia instituie mai degrabă o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.

Ca atare, având în vedere condiţionarea posibilităţii statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, aşa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestaţii ale statului nu li se opune contribuţia asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum şi caracterul succesiv al acestor prestaţii, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Relevantă în acest sens este şi Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare».

Conformându-se dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie şi vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.

Oricum, având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă şi raţională, Curtea consideră că acestea pot fi eliminate doar dacă există o raţiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, Curtea urmează a observa că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferenţieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie.

Prin Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, Curtea a arătat că «Legea nr. 19/2000, lege-cadru în reglementarea drepturilor de asigurări sociale în sistemul public, a aşezat pe principii şi reguli noi întreaga legislaţie a pensiilor. Printre modificările esenţiale se numără şi integrarea în sistemul public a mai multor sisteme distincte anterior şi eliminarea posibilităţii de acordare a drepturilor de pensie într-un sistem şi pentru perioadele asigurate în alte sisteme», ceea ce demonstrează clar că legiuitorul este îndrituit să integreze sistemele de pensii speciale în sistemul general. [...]

In continuare, analizând criticile aceloraşi texte de lege în raport cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că, în esenţă, aceste critici pornesc de la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buchen contra Republicii Cehe - 2002, în care s-a arătat că noţiunea de «bun» înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată.

Pentru a răspunde acestor critici este necesară reiterarea considerentelor deja reţinute cu privire la natura specială a pensiei de serviciu, a celor două componente, contributivă şi necontributivă, ale sale, precum şi a faptului că ultima componentă este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigurări sociale faţă de cele pe care Constituţia le nominalizează în mod expres. In aceste condiţii, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii. [...]

In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textelor de lege supuse controlului instanţei de contencios constituţional cu dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, Curtea constată că autorii sesizării consideră că eliminarea pensiilor speciale aduce atingere «principiului protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii». Acest principiu nu este însă consacrat constituţional, iar drepturile rezultate din actul de pensionare sunt previzibile, şi anume îndrituirea persoanei la cuantumul aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea suplimentară) fiind supus elementelor variabile amintite mai sus, şi anume optica legiuitorului şi resursele financiare ale statului care pot fi alocate în această direcţie.

Ca atare, Curtea constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie."

Având în vedere cele expuse, Curtea constată că cele reţinute în decizia menţionată se aplică mutatis mutandis şi cu privire la prezenta cauză.

Obiter dictum, Curtea observă că acest lucru nu înseamnă că, pe viitor, când condiţiile economice o vor permite, legiuitorul nu va putea reinstitui pensiile speciale pentru categoriile de personal care ar putea fi îndrituite, în mod obiectiv şi raţional, să le primească.

2.4. Curtea constată că invocarea încălcării art. 124 alin. (3), art. 144 şi 145 din Constituţie este lipsită de orice suport, întrucât Camera Deputaţilor a eliminat prevederea din forma iniţială a proiectului de lege potrivit căreia pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor, judecătorilor şi, respectiv, magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale deveneau pensii în înţelesul legii-cadru a pensiilor publice. Astfel, legea criticată, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, nu afectează şi nu abrogă dispoziţiile legale care reglementează pensia de serviciu a judecătorilor, procurorilor, respectiv a judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. O atare concluzie se impune, întrucât art. 171 din lege nu vizează pensiile judecătorilor, procurorilor, respectiv ale judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. De asemenea, în acest sens au fost eliminate referirile făcute la abrogarea dispoziţiilor art. 82, 831, 84 şi 85 din Legea nr. 303/2004, acestea rămânând în vigoare; de altfel, actualul art. 196 lit. ş) din legea criticată nu vizează în niciun fel pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor, judecătorilor şi, respectiv, ale magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale.

2.5. Critica de neconstituţionalitate care priveşte art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) din legea criticată este neîntemeiată. Acest text preia soluţia legislativă de principiu cuprinsă în art. 5 alin. (1) pct. IV lit. f) din Legea nr. 19/2000, însă nu impune obligativitatea asigurării în cadrul sistemului public de pensii a persoanelor provenite, spre exemplu, din rândul avocaţilor. Acestora li se aplică dispoziţiile art. 6 alin. (2) din lege, potrivit cărora „Se pot asigura în sistemul public de pensii, pe bază de contract de asigurare socială, în condiţiile prezentei legi, avocaţii, personalul clerical şi cel asimilat din cadrul cultelor recunoscute prin lege, neintegrate în sistemul public, precum şi orice persoană care doreşte să se asigure, respectiv să-şi completeze venitul asigurat".

De altfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 28 noiembrie 2000, „Dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă prin sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România", iar legea criticată nu abrogă, modifică sau completează acest text.

2.6. Cu privire la modificările aduse vârstei legale de pensionare, Curtea reţine că autorii sesizării critică aceste dispoziţii prin prisma art. 47 din Constituţie, considerând că această măsură aduce o restrângere a dreptului la pensie, precum şi o afectare a nivelului de trai al populaţiei.

In jurisprudenţa sa Curtea a analizat de mai multe ori critici referitoare la reglementarea vârstelor de pensionare. Aceste critici au vizat diferenţele de tratament juridic instituite între bărbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de pensionare, solicitându-se în mod constant egalizarea acestora. Criticile au fost invocate nu doar din perspectiva bărbaţilor, care s-au considerat discriminaţi prin obligaţia de a munci până la o vârstă mai înaintată decât femeile, aşa cum relevă Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, dar şi din perspectiva femeilor, nemulţumite de faptul că la împlinirea vârstei prevăzute de lege, mai mică decât cea a bărbaţilor, femeia poate fi pensionată, ceea ce reprezintă o discriminare, o atingere adusă dreptului la muncă şi o vătămare a dreptului la un nivel de trai decent. In acest sens poate fi amintită Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996. De altfel, aceasta este şi decizia prin care Curtea s-a pronunţat pentru prima oară asupra diferenţei de tratament dintre bărbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de pensionare, reţinând că „dacă, în principiu, condiţiile generale socio-profesionale dintre femeie şi bărbat ar fi egale, nu numai în sens formal-juridic al termenului, ci şi în sens real, evident că excepţia ar fi întemeiată. In fapt, însă, datorită imperativelor legate de creşterea şi educarea copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor sporite ce revin femeilor în gospodărie, lipsei unor modalităţi sociale şi economice larg accesibile, în perioada actuală de tranziţie, care să le degreveze de aceste obligaţii, precum şi altor aspecte care îngreunează ascensiunea lor profesională (concedii de maternitate, concedii postnatale, concedii pentru îngrijirea copilului bolnav, interdicţiile cu scop de protecţie de a lucra în anumite condiţii etc), precum şi altor împrejurări, femeile sunt în situaţii ce le dezavantajează faţă de bărbaţi. Desigur, asemenea situaţii cu timpul se estompează şi vor dispărea, fenomen ce se regăseşte în toate ţările europene ca fiind una dintre caracteristicile evoluţiei societăţilor moderne. In prezent, însă, majoritatea statelor au consacrat vârste diferite de pensionare, deşi principiul egalităţii sexelor este general admis".

Pronunţându-se asupra constituţionalităţii soluţiei legislative care consacra tratamentul diferit dintre sexe, Curtea, prin decizia amintită, a pus în balanţă condiţiile sociale existente la momentul anului 1995, apreciind că textele de lege criticate reflectă aceste condiţii, fiind astfel constituţionale. In acelaşi timp însă, Curtea observa tendinţa de schimbare a condiţiilor sociale la nivel european şi nu excludea, pe viitor, o eventuală reconsiderare a opticii sale.

Această soluţie a fost păstrată în mod constant până în anul 2008, când Curtea, prin Decizia nr. 191 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din

2 aprilie 2008, observa că instituţiile europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22 august 2006, pronunţată în Cauza Walker contra Regatului Unit, subliniau posibilitatea şi chiar necesitatea egalizării tratamentului juridic dintre bărbaţi şi femei. Cu toate acestea, era lăsată la latitudinea statelor aprecierea momentului şi a intervalului de timp necesar operării acestor modificări. In acest context, Curtea, observând schimbarea condiţiilor sociale, cel puţin la nivelul celorlalte ţări europene, care reclama instituirea egalităţii de tratament, a apreciat totuşi că doar legiuitorul este în măsură să aprecieze în mod concret momentul în care această schimbare va avea loc.

Adoptând Legea privind sistemul unitar de pensii publice, legiuitorul a considerat că este momentul să iniţieze o reglementare care să conducă, gradual, la instituirea unui tratament egal între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei de pensionare.

Desigur, Curtea constată că tradiţiile culturale şi realităţile sociale sunt încă în stadiu de evoluţie către asigurarea unei egalităţi faptice reale între sexe, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia că, în prezent, condiţiile sociale din România pot fi considerate ca susţinând o egalitate absolută între bărbaţi şi femei. Cu toate acestea, paşi importanţi au fost făcuţi. Un exemplu îl constituie extinderea dreptului la concediu pentru creşterea copilului şi la bărbaţi, inclusiv în domeniul militar, relevantă fiind în acest sens Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2005.

Pentru aceste motive, creşterea vârstei de pensionare a femeii până la 65 de ani a fost prevăzută a se realiza pe parcursul a 15 ani, timp în care se preconizează că, în România, condiţiile sociale vor suferi schimbări semnificative.

Dincolo de modificările fireşti ce apar în societate sub aspectul mentalităţilor, al culturii, educaţiei şi cu privire la tradiţii, prevederea unui tratament egal între sexe apare tot mai necesară în contextul curentului european care impune statelor alinierea la standardele unui tratament egal, nediscriminatoriu între bărbaţi şi femei.

Belgia, Franţa, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia şi Ungaria au deja prevăzută o vârstă egală de pensionare între bărbaţi şi femei, în timp ce Austria, Marea Britanie, Estonia şi Letonia sunt în curs de egalizare.

România, dând expresie cerinţelor actelor normative europene, a adoptat, de asemenea, o serie de măsuri în sensul asigurării egalităţii de tratament în domeniul pensiilor. Relevantă este prevederea unui regim egal între bărbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de acordare a pensiilor facultative, aşa cum prevede, în prezent, Legea nr. 204/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006. De asemenea, transpunând prevederile Directivei 86/378/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială, Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 29 iunie 2007, a dus la egalizarea vârstelor pentru mai multe categorii socio-profesionale aşa cum sunt militarii, poliţiştii sau personalul diplomatic şi consular.

Cerinţele Uniunii Europene au cunoscut la rândul lor o evoluţie determinată, în mare parte, şi de nuanţarea, în timp, de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a câmpului de aplicare a principiului egalităţii între sexe în materia pensiilor. Desigur, cerinţa unei vârste egale între bărbaţi şi femei a fost subliniată îndeosebi în ceea ce priveşte sistemele de pensii care nu cădeau în sfera de aplicare a Directivei 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale. Prevederile art. 7 din această directivă lasă o marjă de apreciere statului în ceea ce priveşte ritmul de egalizare a vârstelor de pensionare.

Cu toate acestea, sunt de reţinut considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în faţa unor argumente precum cele vizând rolul femeii în familie, argumente pe care, de altfel, Curtea Constituţională le-a avut în vedere în jurisprudenţa sa de până acum. Plecând de la principiul asigurării unei remunerări egale între femei şi bărbaţi, pentru o muncă egală, Curtea de la Luxembourg, prin Decizia din 13 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra Italiei C-46/07, dar şi prin Decizia din 26 martie 2009, pronunţată în Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra Greciei C-559/07, statua că măsurile sociale trebuie să contribuie la asigurarea unei vieţi profesionale a femeilor egale cu cea a bărbaţilor. Impunerea unor vârste de pensionare diferite nu are aptitudinea de a compensa dezavantajele şi greutăţile pe care le întâmpină femeile în cariera lor profesională din cauza statutului lor social. De asemenea, s-a amintit că preocuparea pentru creşterea copiilor nu trebuie raportată doar la femei, ci şi la bărbaţi şi că, din această perspectivă, situaţia celor două sexe este comparabilă.

Faţă de toate cele arătate mai sus, Curtea consideră că se impune o schimbare a opticii sale în ceea ce priveşte problema egalizării vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei. Fără a putea să se pronunţe tranşant asupra oportunităţii sale, totuşi, opoziţia faţă de această soluţie ar semnifica, în prezent, însăşi opunerea unui curent social care are o amploare internaţională, la ale cărui standarde România este chemată să se ridice. Desigur, nu pot fi negate discrepanţele existente încă între condiţiile sociale actuale din România şi aceste standarde. De aceea, Curtea consideră că soluţia adoptată de legiuitor prin Legea privind sistemul unitar de pensii publice în sensul unei creşteri treptate a vârstei de pensionare a femeii pe parcursul a 15 ani este singura în măsură să asigure adecvarea acestei măsuri la realitatea socială şi să dea un caracter constituţional normei de lege.

Pentru aceste motive, Curtea consideră că dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice prin care se instituie egalitatea de tratament sub aspectul vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei nu este contrară prevederilor Constituţiei.

2.7. In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la stabilirea, potrivit art. 54 din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, a unor vârste de pensionare şi stagii de cotizare pentru persoanele care se încadrează în ipotezele art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) diferite de cele prevăzute, ca regulă generală, pentru restul asiguraţilor, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Această diferenţă de tratament nu încalcă art. 16 din Constituţie, întrucât cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale au beneficiat şi continuă să beneficieze de un statut aparte, justificat de natura activităţii desfăşurate, care creează condiţiile unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vătămare corporală şi chiar de ameninţare a vieţii.

Principiul egalităţii, aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu presupune uniformitate, ci, dimpotrivă, situaţii obiectiv diferite justifică şi chiar impun instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Or, este evident că situaţia particulară în care se află persoanele încadrate în ipoteza art. 6 alin. (1) pct. I lit. c)din Legea privind sistemul unitar de pensii publice este diferită de cea a restului asiguraţilor.

In ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în drepturi cauzată de schimbarea succesivă a legii în materia asigurărilor sociale, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, că „situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări".

2.8. In ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora Legea privind sistemul unitar de pensii publice ar contraveni art. 20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Curtea constată că autorii sesizării nu formulează critici sau argumente noi faţă de cele deja susţinute referitor la celelalte texte ale Legii fundamentale amintite până acum. Prevederile internaţionale invocate se referă la dreptul de proprietate privată şi nivelul de trai, precum şi la dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare. în ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi nivelul de trai, Curtea apreciază că sunt relevante cele reţinute mai sus cu privire la aceleaşi drepturi fundamentale consacrate de Constituţie. Referirile la dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare a muncii nu sunt însă relevante în cauză, întrucât acestea nu privesc dreptul la pensie sau alte drepturi de asigurări sociale, ci reprezintă un aspect al dreptului la muncă.

Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului, In speţă se constată că prevederile invocate se referă la dreptul la proprietate privată, dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă, dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale şi restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor. Considerentele reţinute mai sus abordează toate aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la aceste dispoziţii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Pentru considerentele arătate, in temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) pct. I. lit. c) şi pct. IV. lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale legii în ansamblul său sunt constituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la datele de 29 septembrie şi 6 octombrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskâs Valentin Zoltân şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistraţi-asistenţi,

Benke Karoly

Patricia Marilena Ionea