DECIZIE   Nr. 115 din  8 octombrie 1996

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 286 din 13 noiembrie 1996

    Ioan Muraru            - presedinte
    Viorel Mihai Ciobanu   - judecator
    Ioan Deleanu           - judecator
    Florin Bucur Vasilescu - judecator
    Lucian Stangu          - judecator
    Raul Petrescu          - procuror
    Valer-Vasilie Bica     - magistrat-asistent

    Pe rol pronuntarea asupra recursului declarat de Gero Zsigmond impotriva Deciziei nr. 63 din 21 mai 1996, prin care Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.
    Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din 1 octombrie 1996, in prezenta recurentului si a reprezentantului Ministerului Public, in absenta intimatei, Regionala C.F.R. Cluj, si au fost consemnate in incheierea de la acea data, cand, avand nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amanat pronuntarea pentru data de 8 octombrie 1996.

    CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
    Prin Decizia nr. 63/1996 Curtea a respins exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.
    Pentru a pronunta aceasta solutie, dupa ce a explicat logica articolului considerat ca neconstitutional, Curtea a retinut, in esenta, ca textul atacat nu contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constitutie, care consacra prezumtia de nevinovatie, deoarece desfacerea contractului de munca in temeiul textului atacat nu are legatura cu vinovatia sau nevinovatia angajatului in savarsirea faptei pentru care a fost arestat.
    Impotriva deciziei s-a inregistrat la Curte, in data de 18 iulie 1996, recursul depus de Gero Zsigmond, recurs declarat chiar inainte de comunicarea deciziei, care s-a facut la data de 25 iulie 1996.
    Prin recurs se invoca lipsa obiectului controlului exercitat de catre Curtea Constitutionala, deoarece Tribunalul Satu Mare si-a exprimat punctul de vedere in sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie. Asa fiind, se apreciaza ca numai instanta judecatoreasca superioara ar putea controla solutia Tribunalului Satu Mare prin caile de atac reglementate de Codul de procedura civila.
    Pentru ipoteza in care Curtea se considera legal investita se formuleaza si alte motive de recurs impotriva deciziei, care au in vedere, in esenta, urmatoarele aspecte:
    a) textul atacat contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constitutie care consacra prezumtia de nevinovatie, deoarece Codul muncii nu sanctioneaza cu desfacerea contractului de munca alte absente, chiar mai indelungate, care nu sunt imputabile angajatului, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzie, ingrijirea copilului mic, astfel incat art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii are caracter sanctionator, avand la baza prezumtia de vinovatie, ceea ce este contrar textului constitutional;
    b) instituirea, prin art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a unui tratament juridic discriminatoriu pentru cei arestati, fie si achitati ulterior, in raport cu ceilalti angajati absenteisti tot fara vreo culpa, constituie o incalcare flagranta a art. 16 alin. (1) din Constitutie, care consacra egalitatea in drepturi a cetatenilor;
    c) dispozitia atacata constituie o ingradire a dreptului la munca prevazut in art. 38 alin. (1) din Constitutie, ceea ce contravine art. 49 din legea fundamentala, deoarece pentru cel in cauza, stigmatizat in carnetul de munca, nu exista, in conditiile somajului, perspective reale de a gasi un loc de munca similar cu cel din care a fost indepartat ca vinovat, desi nu are vina. Argumentul care justifica acest text - necesitatea apararii dreptului angajatului de a-si asigura desfasurarea normala a activitatii sale - isi are sorgintea in optica legiuitorului din anul 1972, dar este incompatibil cu suprematia drepturilor omului, promovata in statul de drept si consacrata in tratate internationale la care Romania a aderat;
    d) art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii contravine si principiului constitutional al separarii puterilor in stat, deoarece reflecta cultul regimului dictatorial pentru organele de constrangere, pe care le-a plasat deasupra justitiei, atribuind caracter ireversibil consecintelor arestarii pe planul raporturilor de munca, independent de hotararea definitiva ulterioara a instantelor penale.

    CURTEA,
examinand decizia atacata in raport cu motivele de recurs invocate, cu prevederile Constitutiei, ale Codului muncii si ale Legii nr. 47/1992 si vazand concluziile recurentului si ale reprezentantului Ministerului Public, retine urmatoarele:
    Motivul privind necompetenta Curtii Constitutionale de a se pronunta asupra exceptiei de neconstitutionalitate, intrucat Tribunalul Satu Mare a apreciat ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar fi abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie, este neintemeiat. Tribunalul si-a exprimat punctul de vedere in considerentele incheierii si nu prin dispozitivul acesteia, in care s-a retinut doar sesizarea Curtii Constitutionale in vederea solutionarii exceptiei. Jurisprudenta Curtii Constitutionale este constanta, in sensul ca, in asemenea cazuri, competenta ii revine. Cum si investirea ei s-a facut potrivit dispozitiilor legale, Curtea urmeaza sa se pronunte asupra celorlalte motive de recurs.
    Sustinerea in sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) ar contraveni art. 23 alin. (8) din Constitutie, incalcand prezumtia de nevinovatie, nu poate fi primita. Codul muncii stabileste cazurile si conditiile in care se poate desface contractul de munca, fie din initiativa angajatorului, fie din initiativa angajatului. De asemenea, raportul de munca poate inceta si prin acordul partilor. Aceste dispozitii se aplica si in prezent, chiar si in cazul contractelor de munca incheiate cu angajatorii persoane juridice private sau cu persoane fizice.
    Intre cazurile de desfacere a contractului de munca, din initiativa angajatorului, figureaza la art. 130 alin. (1) lit. j) cel in care angajatul este "arestat mai mult de 60 de zile". Doctrina de dreptul muncii si jurisprudenta sunt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de munca consta in necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungita a angajatului, prin posibilitatea de a angaja o alta persoana. Dupa cum s-a subliniat si in practica judiciara, dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se intemeiaza in acest caz exclusiv pe faptul detinerii - conditie necesara si suficienta - si este independent de vinovatia sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a le stabili. Tocmai de aceea, daca sunt indeplinite conditiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii adica arestarea a depasit 60 de zile, faptul ca in urma arestarii sau a judecatii s-a stabilit netemeinicia arestarii nu conduce la anularea desfacerii contractului de munca si la obligatia reintegrarii sau a platii de despagubiri din partea unitatii, deoarece unitatea a procedat legal, iar ceea ce a determinat incetarea raportului de munca a fost o situatie obiectiva si nu aprecierea, in raport cu elementul de vinovatie, a conduitei angajatului. S-a decis chiar ca gratierea pedepsei nu afecteaza validitatea desfacerii contractului de munca conform art. 130 alin. (1) lit. j), dispusa anterior gratierii, masura fiind legitimata de faptul ca persoana in cauza a fost arestata mai mult de 60 de zile.
    Asa fiind, este evident ca nu prezumtia de vinovatie sta la baza acestui motiv de desfacere a contractului de munca si nu se poate sustine ca s-ar incalca dispozitiile art. 23 alin. (8) din Constitutie. Aceasta concluzie rezulta si din faptul ca in art. 130 alin. (1) lit. k) din Codul muncii este consacrat un alt caz de desfacere a contractului de munca, si anume acela in care angajatul este condamnat definitiv pentru o infractiune in legatura cu munca sa, daca condamnarea il face necorespunzator postului pe care il detine. In aceasta ipoteza, tocmai pentru a nu se incalca prezumtia de nevinovatie, desfacerea contractului de munca poate interveni numai dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, pana la acel moment fiind dispusa suspendarea din functie (art. 16 din Legea nr. 1/1970). Solutiile sunt diferite, deoarece chiar fundamentul desfacerii contractului de munca este diferit.
    Nici sustinerea potrivit careia art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar contraveni principiului egalitatii inscris in art. 16 alin. (1) din Constitutie nu poate fi primita. In jurisprudenta Curtii Constitutionale, ca si in doctrina si in practica altor jurisdictii constitutionale, s-a decis constant ca principiul egalitatii nu inseamna uniformitate si el nu se opune ca legiuitorul sa stabileasca reguli diferite in functie de persoane ce se gasesc in situatii deosebite.
    Faptul ca in Codul muncii nu se prevede desfacerea contractului de munca si pentru alte cazuri in care se absenteaza de la locul de munca, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzia sau ingrijirea copilului, se justifica prin aceea ca acele persoane se gasesc in alte situatii pentru care legislatia muncii prevede alte solutii si deci nu se incalca prin aceasta egalitatea intre cetateni. De altfel, Constitutia inscrie in art. 43 alin. (2) dreptul la concediu de maternitate platit, in art. 52 obligatia de satisfacere a serviciului militar, iar art. 45 confera un regim special de protectie si de asistenta copiilor si tinerilor, astfel incat legislatia muncii nu face decat sa raspunda unor cerinte constitutionale.
    In sfarsit, faptul ca uneori se dispune suspendarea din functie pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare si nu desfacerea contractului de munca nu contravine nici el principiului egalitatii, deoarece, astfel cum s-a retinut deja, fundamentul celor doua institutii este diferit si deci angajatii nu se afla in situatii similare.
    Art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu constituie o ingradire a dreptului la munca si deci o incalcare a prevederilor art. 38 alin. (1) din Constitutie.
    Contractul de munca presupune drepturi si obligatii atat pentru angajat, cat si pentru angajator. Contractul de munca, in mod firesc, ar putea fi desfacut indata ce angajatul nu se prezinta la munca si deci nu-si indeplineste principala obligatie, aceea de a presta munca pentru care a fost angajat, daca legiuitorul nu ar fi prevazut acel termen de 60 de zile. Pe acest interval contractul de munca nu poate fi desfacut in temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) si deci textul nu apare nicidecum ca o restrangere a dreptului la munca, ci ca o garantie pentru angajat. Aceasta perioada a fost apreciata de legiuitor ca rezonabila, deoarece angajatorul nu poate fi lasat in pericolul de a-si vedea tulburata activitatea un timp nelimitat. Altfel spus, textul realizeaza o conciliere necesara intre interesele tuturor partilor in cauza. Pe de alta parte, textul, desi nu obliga pe angajator sa procedeze la reangajare, nici nu ii interzice acest lucru.
    Faptul ca in conditiile economice actuale, ale existentei somajului, este mai greu de gasit un loc de munca nu semnifica restrangerea dreptului la munca al persoanei, care are in continuare libertate in alegerea profesiei si a locului de munca, in functie, desigur, de oferta care exista pe piata muncii. Pe de alta parte, tocmai datorita surmontarii unor dificultati temporare, art. 43 alin. (2) din Constitutie stabileste ca cetatenii au dreptul, intre altele, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege.
    Nefiind vorba de o restrangere a dreptului la munca, nu au incidenta in cauza dispozitiile art. 49 din Constitutie.
    In sfarsit, urmeaza a fi respins ca neintemeiat si motivul de recurs care invoca incalcarea, de catre art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a principiului separatiei puterilor in stat. Dupa cum s-a retinut, fundamentul desfacerii contractului de munca in aceasta ipoteza nu il constituie vinovatia penala a angajatului, ci lipsa sa prelungita de la locul de munca, iar desfacerea contractului de munca o dispune angajatorul. Daca persoana in cauza apreciaza ca desfacerea contractului de munca s-a facut in mod nelegal, se poate adresa justitiei, deci nu se constata nici o imixtiune a organelor puterii executive in activitatea instantelor judecatoresti. Faptul ca nici daca, dupa desfacerea contractului de munca, se stabileste nevinovatia celui in cauza, angajatorul nu poate fi obligat la reintegrare si despagubiri, deoarece masura a fost legal dispusa, nu poate avea semnificatia incalcarii acestui principiu. Persoana in cauza va putea insa solicita statului despagubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare, in temeiul art. 48 alin. (3) din Constitutie si in conformitate cu dispozitiile art. 504 - 507 din Codul de procedura penala.
    Cu ocazia sustinerii recursului declarat in cauza, recurentul a invocat neconstitutionalitatea unor dispozitii legale, pe care insa nu le-a indicat, si care ar interzice reangajarea la caile ferate a celor care au fost arestati sau condamnati. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala poate fi investita cu exceptia de neconstitutionalitate a unei dispozitii dintr-o lege sau ordonanta de care depinde judecarea cauzei numai prin incheierea instantei judecatoresti, astfel ca o atare exceptie nu poate fi invocata direct in recurs. Pentru verificarea constitutionalitatii lor, daca se incadreaza in dispozitiile art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea ar trebui sesizata din nou in conditiile stabilite de aceste texte.

    Pentru motivele aratate si vazand si dispozitiile art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 si ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA
    In numele legii
    DECIDE:

    Respinge recursul declarat de Gero Zsigmond impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 63 din 21 mai 1996.
    Definitiva.
    Pronuntata in sedinta publica din 8 octombrie 1996.

           PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
               prof. univ. dr. IOAN MURARU

                               Magistrat asistent,
                               Valer Vasilie Bica