Decizia Nr.1031 din 14.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 din Codul de procedură civilă, ale art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic şi ale art. 89-96 din Legea învăţământului nr. 84/1995, excepţie ridicată de Uniunea „Fundaţia Augusta“ din Timişoara în Dosarul nr. 1.448/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.330D/2010.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 şi ale art. 89-96 din Legea nr. 84/1995 ca devenită inadmisibilă, întrucât aceste texte de lege au fost abrogate prin Legea nr. 1/2011, lege care nu a preluat soluţia legislativă criticată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 319 din Codul de procedură civilă, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 10 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.448/59/2009, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 din Codul de procedură civilă, ale art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic şi ale art. 89-96 din Legea învăţământului nr. 84/1995.Excepţia a fost ridicată de Uniunea „Fundaţia Augusta“ din Timişoara cu prilejul soluţionării unei contestaţii în anulare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 319 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de contestare a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe greşeli materiale sau omisiuni, aduc atingere dreptului la un proces echitabil, întrucât prevăd judecarea contestaţiei chiar de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, iar nu de o instanţă ierarhic superioară. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 şi ale art. 89-96 din Legea nr. 84/1995, arată că acestea stabilesc puteri suverane pentru senatul universităţii, cu efectul negării dreptului de proprietate al fondatorului universităţii.Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 319 din Codul de procedură civilă, dispoziţii potrivit cărora: „Contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă.Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.“De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie şi dispoziţiile art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii potrivit cărora:

– Art. 67: „Structurile de conducere în instituţia de învăţământ superior sunt: senatul universitar, consiliul facultăţii, consiliul colegiului, consiliul departamentului şi biroul catedrei. Prin Carta universitară se pot înfiinţa şi alte organisme colective specializate.“;

– Art. 68: „(1) Instituţia de învăţământ superior este condusă de senatul universitar, prezidat de rector. Fiecare facultate din structura instituţiei desemnează reprezentanţi în senatul universitar, cadre didactice, cercetători şi studenţi, potrivit legii şi Cartei universitare. Decanii facultăţilor, directorii de departamente şi de colegii, direct subordonate instituţiei de învăţământ superior, fac parte de drept din senatul universitar. La şedinţele senatului universitar pot participa, ca invitaţi ai biroului acestuia, reprezentanţi ai sindicatelor din instituţia respectivă, precum şi orice altă persoană din instituţie sau din afara acesteia.
(2) Conducerea operativă a instituţiei de învăţământ superior este asigurată de biroul senatului universitar, alcătuit din rector, în calitate de preşedinte, prorector/prorectori, secretar ştiinţific, director general administrativ şi dintr-un reprezentant al studenţilor sau al organizaţiilor studenţeşti legal constituite la nivel de institut, membru al senatului. Membrii biroului senatului universitar, cu excepţia directorului general administrativ, sunt aleşi pe funcţii de senatul universitar. Rectorul poate invita la şedinţa biroului decani, reprezentanţi ai sindicatelor şi ai asociaţiilor studenţeşti sau orice altă persoană din instituţie sau din afara acesteia. Prin Carta universitară, senatul universitar poate include în biroul său decani sau directori de departamente ori de colegii.“Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 89-96 din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, dispoziţii potrivit cărora:

– Art. 89: „(1) Autonomia universitară constă în dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege. (2) Autonomia universitară se corelează cu principiul răspunderii personale şi publice pentru calitatea întregii activităţi didactice şi de cercetare ştiinţifică pe care o desfăşoară instituţia respectivă de învăţământ superior.“;

– Art. 90: „(1) Comunitatea universitară este constituită din personal didactic, personal didactic auxiliar, personal de cercetare ştiinţifică, de proiectare, precum şi din cei care studiază în instituţia respectivă. (2) Comunitatea universitară foloseşte în activitatea sa personal administrativ.“;

– Art. 91: „(1) Spaţiul universitar este constituit din totalitatea edificiilor, terenurilor, campusurilor universitare, dotărilor de orice fel şi cu orice destinaţie, folosite de instituţia de învăţământ superior, indiferent de titlul juridic sub care aceasta este îndreptăţită să le utilizeze. (2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) spaţiile şi dotările aferente care aparţin Ministerului Sănătăţii şi ministerelor cu reţea sanitară proprie, în care se desfăşoară învăţământul medical superior de stat.“;

– Art. 92: „(1) Ansamblul de drepturi şi obligaţii, precum şi normele care reglementează viaţa comunităţii universitare în spaţiul universitar propriu sunt cuprinse în Carta universitară a instituţiei de învăţământ superior, adoptată de senatul universitar, în condiţiile legii. (2) Autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei, ale activităţii didactice şi de cercetare ştiinţifică, ale administrării şi ale finanţării.(3) Autonomia universitară se realizează, în principal, prin:a)stabilirea structurii interne a instituţiei de învăţământ superior, conform legii; b)programarea, organizarea, desfăşurarea şi perfecţionarea procesului de învăţământ; stabilirea planurilor de învăţământ şi a programelor analitice în acord cu strategiile şi cu standardele naţionale ale dezvoltării învăţământului superior; organizarea admiterii candidaţilor la studii şi definirea criteriilor de evaluare a performanţelor academice şi profesionale ale studenţilor; c)proiectarea, organizarea şi stabilirea formelor de învăţământ postuniversitar, confirmate prin acreditarea programelor de studiu; stabilirea, împreună cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi cu alte autorităţi publice, agenţi economici, organizaţii profesionale şi patronale recunoscute la nivel naţional, a domeniilor în care se utilizează diplomele şi certificatele proprii emise; d)selectarea şi promovarea personalului didactic ori ale celorlalte categorii de personal angajat, precum şi stabilirea criteriilor de apreciere a activităţii didactice şi ştiinţifice; acordarea titlurilor didactice, ştiinţifice şi onorifice, în condiţiile legii; e)organizarea cercetării ştiinţifice şi a documentării; organizarea activităţilor de editare şi de tipărire; organizarea activităţilor audiovizuale; stabilirea programelor de cooperare cu alte instituţii de învăţământ superior şi de cercetare, din ţară şi din străinătate; f)eligibilitatea tuturor organismelor de conducere prin vot secret; g)stabilirea necesităţii financiare şi materiale; folosirea fondurilor şi gestionarea lor, cu respectarea prevederilor legale; găsirea şi stabilirea surselor suplimentare de venituri; organizarea şi controlul serviciilor economico-gospodăreşti; h)soluţionarea problemelor sociale ale comunităţilor universitare; acordarea burselor de studiu şi de cercetare, inclusiv a celor provenite din fonduri proprii; i)organizarea de manifestări şi activităţi ştiinţifice, culturale şi sportive; j)înfiinţarea de fundaţii, conform legii; stabilirea şi folosirea unor însemne şi simboluri proprii; k)asigurarea ordinii şi disciplinei în spaţiul universitar. (4) În plan financiar autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii şi răspunderii personale, a fondurilor alocate de la bugetul public naţional sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenţi şi cursanţi străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Educaţiei Naţionale.“;

– Art. 93: „(1) Membrii comunităţii universitare au dreptul de a lua parte la conducerea treburilor universitare; organismele de conducere se aleg prin vot secret, potrivit Cartei universitare, pentru perioade de 4 ani. (2) Organele alese, cu excepţia rectorului, se confirmă de către senatul universitar. Rectorul se alege de către senat şi se confirmă prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului. O persoană nu poate ocupa funcţia de decan sau de rector mai mult de două mandate succesive complete. Rectorul poate fi revocat din funcţie de către senatul universitar prin aceeaşi procedură folosită la numire.(3) Ministrul educaţiei naţionale îl poate suspenda din funcţie, din motive justificate, pe rectorul unei instituţii de învăţământ superior, de stat sau particular, acreditată. Hotărârea de revocare sau de menţinere în funcţie a rectorului se ia de către senatul universitar, în cel mult 30 de zile de la data comunicării ordinului de suspendare.“;

– Art. 94: „(1) În senatele universitare şi în consiliile facultăţilor studenţii sunt reprezentaţi în proporţie de o pătrime din numărul membrilor acestor consilii şi senate, în condiţiile stabilite de Carta universitară. (2) Protecţia membrilor comunităţii universitare în activitatea profesională şi în spaţiul universitar este înscrisă în Carta universitară. Abaterile de la deontologia universitară se analizează şi se soluţionează la nivelul consiliilor facultăţilor şi al senatului.(3) Membrii comunităţii universitare sunt obligaţi să respecte regulamentele interne ale instituţiei de învăţământ superior, stabilite în conformitate cu Carta universitară.“;

– Art. 95: „Spaţiul universitar este inviolabil. Accesul în spaţiul universitar este permis numai în condiţiile stabilite prin lege sau prin Carta universitară.“;

– Art. 96: „La nivel naţional autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi prin alegerea reprezentanţilor instituţiei în organismele profesionale, conform legii.“Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 40 privind dreptul la asociere şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată. Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate, Legea nr. 128/1997 şi Legea nr. 84/1995 au fost abrogate prin dispoziţiile art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011. Potrivit celor statuate însă prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, aflată în curs de publicare, dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate şi care sunt aplicabile litigiului în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate în virtutea principiului tempus regit actum pot constitui obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, chiar dacă acestea au fost abrogate sau şi-au încetat aplicarea. Prin urmare, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege cu care a fost sesizată, dispoziţii care reglementau calea de atac care formează obiectul litigiului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate şi care au constituit temeiul acţiunii în contencios administrativ formulate de către Uniunea „Fundaţia Augusta“ din Timişoara. Examinând prevederile de lege criticate, Curtea constată că prevederile art. 319 din Codul de procedură civilă au mai constituit obiect al excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu acelaşi text din Constituţie şi aceleaşi critici ca şi cele invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 990 din 6 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2008, respingând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, în principiu, nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăţi anterioare, ci se trece la soluţionarea din nou a aceleiaşi pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunţate anterior, ceea ce şi explică nereglementarea în art. 24 din Codul de procedură civilă, ca situaţie de incompatibilitate, a cazului în care judecătorul participă la soluţionarea aceleiaşi pricini în contestaţia în anulare. Chiar dacă aceeaşi instanţă urmează să soluţioneze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, soluţia legislativă nu relevă niciun fine de neconstituţionalitate. Astfel, soluţionarea aparţine unor complete cu o compunere diferită, iar părţile beneficiază de toate drepturile şi garanţiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil. S-a mai reţinut că art. 319 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu aduce nicio atingere principiului imparţialităţii instanţelor judecătoreşti, în contextul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte criticile referitoare la soluţionarea contestaţiei în anulare de către instanţa la care este introdusă cererea, Curtea, analizând dispoziţiile Codului de procedură civilă, a observat că, de fiecare dată când legiuitorul a înţeles să dea în competenţă judecarea unei căi de atac unei alte instanţe decât celei la care se depune sau introduce calea de atac, a prevăzut expres acest lucru. În acest sens, Curtea, făcând referire la prevederile art. 288 alin. 2, art. 302, art. 282 alin. 1 şi ale art. 299 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a statuat că instanţa, soluţionând contestaţia în anulare, face o interpretare sistematică a dispoziţiilor procesuale civile, exercitându-şi competenţa atribuită de legiuitor. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 şi ale art. 89-96 din Legea nr. 84/1995, Curtea constată că textele de lege criticate stabileau structurile de conducere în instituţia de învăţământ superior şi conţinutul autonomiei universitare. Autorul excepţiei este nemulţumit că aceste texte nu prevedeau implicarea fondatorului universităţii în conducerea universităţii, precum şi că autonomia universitară avea inclusiv semnificaţia unei autonomii faţă de fondatorul însuşi. Astfel, în opinia sa, dreptul său de proprietate asupra patrimoniului universităţii era lipsit de conţinut. Cu privire la această critică, Curtea reţine că universităţile se bucurau, potrivit legii, de autonomie universitară, indiferent dacă erau de stat ori particulare. O astfel de reglementare nu făcea decât să dea expresie dispoziţiilor constituţionale ale art. 32 alin. (6), care, consacrând principiul autonomiei universitare, nu prevede un regim distinct pentru universităţile private. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, arăta că, „fără a nega fundamentul economic al universităţilor particulare, proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege, fără scop patrimonial şi cu afectaţiune specială, [...] acest fundament nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferite de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie [...]. Curtea constată că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a acestora, a normei didactice etc.“ Prin urmare, principiul autonomiei universitare nu putea dobândi o semnificaţie diferită în funcţie de patrimoniul pe care se întemeia universitatea. Curtea apreciază că această împrejurare nu era de natură a aduce atingere dreptului de proprietate. Astfel, aşa cum s-a precizat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizat făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege“, precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile stabilite de legea organică. În lumina acestor prevederi constituţionale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Astfel, existenţa unor interese protejate deopotrivă de normele constituţionale, aşa cum este autonomia universitară, poate determina o reglementare specifică a exerciţiului dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte critica raportată la dispoziţiile Legii fundamentale privind dreptul la asociere, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în cauză, constituirea structurilor de conducere a universităţilor nefiind o expresie a acestui drept constituţional. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 din Codul de procedură civilă, ale art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic şi ale art. 89-96 din Legea învăţământului nr. 84/1995, excepţie ridicată de Uniunea „Fundaţia Augusta“ din Timişoara în Dosarul nr. 1.448/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea