Decizia Nr.1022 din 14.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Romcom Internaţional“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator judiciar S.C.P. Tănasă şi Asociaţii S.P.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 1.329/269/2010 al Judecătoriei Olteniţa şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.226D/2010.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 26 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.329/269/2010, Judecătoria Olteniţa a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Romcom Internaţional“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator judiciar S.C.P. Tănasă şi Asociaţii S.P.R.L. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect o cerere de repunere în termenul de a formula cererea în anulare a unei hotărâri judecătoreşti.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate, prin modalitatea în care reglementează instituţia repunerii în termen, contravin prevederilor Legii fundamentale. Astfel, restricţionarea termenului de repunere la 15 zile, fără a da posibilitatea părţilor de a aduce dovezi în susţinerea cererii de repunere în termen, reprezintă o limitare a accesului liber la justiţie.Judecătoria Olteniţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 103 din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă reglementează instituţia decăderii ca modalitate de stingere a unui drept procedural. Decăderea constituie sancţiunea prevăzută de legea procesual civilă care determină pierderea unui drept procedural care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Sancţionarea titularului dreptului pentru neexercitarea lui în termenul defipt de lege produce efecte energice asupra însuşi dreptului procedural care se stinge, iar nu asupra actelor de procedură neîndeplinite.Potrivit dispoziţiilor legale criticate, decăderea intervine în situaţia în care sunt întrunite cumulativ următoarele 3 cerinţe: existenţa unui termen imperativ înăuntrul căruia există obligaţia exercitării dreptului procedural, neexercitarea dreptului în cadrul termenului defipt de lege şi, în fine, lipsa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii prevăzute de lege. O atare derogare este prevăzută chiar de prevederile art. 103 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, care reglementează două situaţii distincte în care decăderea este inoperantă: „când legea dispune altfel“, deci când prevede o excepţie de la sancţiunea decăderii sau când „partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei“ să îşi exercite dreptul procedural în termenul defipt de lege. Această a doua ipoteză prevăzută de norma criticată are o aplicaţie restrictivă şi vizează instituţia repunerii în termenul de exercitare a dreptului procedural. Pentru a beneficia de repunerea în termen, partea trebuie să dovedească, pe de o parte, existenţa unei împrejurări-obstacol mai presus de voinţa sa şi, pe de altă parte, survenirea acestei împrejurări înăuntrul termenului legal.După încetarea împiedicării începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea poate să îndeplinească actul de procedură, deci să îşi exercite dreptul procedural prevăzut de lege. Însă, pentru acordarea acestui beneficiu, în termenul de 15 zile, partea are obligaţia atât de a indica motivele împiedicării, cât şi de a îndeplini actul de procedură a cărei repunere în termen o solicită. Aşa fiind, faţă de cererea principală, cererea de repunere în termen are un caracter incident şi accesoriu.Neformularea cererii de repunere în termen şi neîndeplinirea actului înăuntrul termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage aplicarea sancţiunii decăderii.Faţă de aceste considerente cu valoare de principiu, Curtea constată că instituţia decăderii se fundamentează pe însuşi scopul termenelor de procedură. Astfel, ea este destinată să garanteze celeritatea procedurii judiciare, să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părţilor şi să garanteze securitatea raporturilor juridice. Instituţia decăderii, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură a îngrădi dreptul la un proces echitabil, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.În această materie, ca, de altfel, oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat înăuntrul termenului defipt de lege, ci, exclusiv, pentru a crea premisele exercitării dreptului constituţional la un proces echitabil, asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor părţilor. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.Aşa fiind, termenul în care se poate formula cererea de repunere în termenul de decădere are în vedere soluţionarea proceselor civile cu celeritate, în absenţa lui, actele procesuale a căror îndeplinire nu s-a efectuat în termenul prevăzut în mod imperativ de lege putând fi realizate oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite prin hotărâri judecătoreşti, afectând astfel grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze.În plus, Curtea reţine că art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum şi art. 129, care statuează că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a drepturilor procesuale. Prin urmare, termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus.De altfel, asupra constituţionalităţii prevederilor art. 103 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 254 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, constatând conformitatea acestor prevederi cu dispoziţiile Legii fundamentale.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Romcom Internaţional“ - S.R.L. din Bucureşti, prin administrator judiciar S.C.P. Tănasă şi Asociaţii S.P.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 1.329/269/2010 al Judecătoriei Olteniţa.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent-şef,Mihaela Senia Costinescu