În acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 137 din 1 februarie 2011, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) şi (3) şi ale art. 88 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, precum şi a pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, republicată, considerăm că pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) şi ale pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 din Legea nr. 84/1998, republicată, trebuie făcute următoarele precizări:Potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a mărcilor, precum şi cererile de înregistrare privind indicaţiile geografice pot fi contestate la acest oficiu de orice persoană interesată cu plata taxei legale, iar în conformitate cu pct. 17 lit. a) din anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 pentru examinarea unei contestaţii a solicitantului împotriva unei decizii de respingere sau admitere parţială a cererilor de înregistrare a mărcilor sau a cererilor de înregistrare a indicaţiilor geografice se percepe o taxă în sumă de 540 lei sau 150 euro.Pe de altă parte, în temeiul art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, prin taxă se înţelege suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Prin urmare, observăm că normele prin care se instituie plata unei taxe în vederea examinării contestaţiei împotriva deciziei de respingere sau admitere parţială a înregistrării, contravin art. 21 alin. (4) din Constituţie, privind caracterul gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative, în măsura în care se va constata că procedura desfăşurată în faţa comisiei de contestaţii are natura unei jurisdicţii administrative.Pentru caracterizarea jurisdicţiei exercitate de comisia de contestaţii privind mărcile şi indicaţiile geografice avem în vedere criteriile stabilite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 2 lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ-jurisdicţional se înţelege „actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială“, iar potrivit art. 2 lit. e) din aceeaşi lege, prin jurisdicţie administrativă specială se înţelege „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.“Or, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a fost adoptată ca lege organică, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţie înainte de revizuirea acesteia, iar articolul unic pct. 1 din Hotărârea nr. 1.396/2009 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci prevede că „Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este organ de specialitate al administraţiei publice centrale[...]“.Din examinarea procedurii de soluţionare a contestaţiilor desfăşurate de comisia de contestaţii stabilită prin Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.134/2010, rezultă că activitatea desfăşurată de această comisie are natura unei jurisdicţii administrative, întrucât se realizează cu respectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.Referitor la dispoziţiile legale privind instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de principiu, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1994, stabilind că „este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri, destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată“.De asemenea, prin Decizia nr. 739 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007 şi Decizia nr. 307 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 26 iulie 2005, Curtea a statuat că jurisdicţiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau unor autorităţi administrative autonome, ce se desfăşoară conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta.Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este conformă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cauza Le Compte, Van Leuwen şi De Meyere contra Belgiei, 1981, a stabilit: „Raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [... ]; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei.“Curtea Constituţională a mai avut de soluţionat o excepţie în care a statuat cu privire la natura juridică a unei autorităţi care exercită atribuţii jurisdicţionale. Astfel, prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II „Dispoziţii speciale“ secţiunea a VI-a „Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării“ (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, Curtea a decis următoarele: „Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare[...]. Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi respectă prevederile constituţionale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea justiţiei [...]“În alte situaţii, Curtea, luând în considerare aceleaşi particularităţi ale regimului procedural de funcţionare al unor autorităţi, a decis că activitatea desfăşurată de acestea nu prezintă caracteristicile unei jurisdicţii administrative. Astfel, prin Decizia nr. 844 din 2 iunie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 lit. b), art. 34, 35, 43, 44, art. 45 lit. a), art. 47 alin. (4) şi art. 55 alin. (4), (5) şi (6) din Legea concurenţei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 22 iulie 2009, Curtea a decis că „Măsurile dispuse de Consiliul Concurenţei şi sancţiunile aplicate de acesta pe baza dispoziţiilor legale atacate sunt de natură administrativă şi nu jurisdicţională. Procedura prin care Consiliul Concurenţei îşi îndeplineşte atribuţiile stabilite de lege, în principal de a constata şi sancţiona practicile anticoncurenţiale, prezintă anumite similitudini cu procedurile jurisdicţionale, fără a se identifica însă cu acestea. Astfel, împrejurarea că faptele semnalate Consiliului sunt supuse investigaţiei pentru stabilirea adevărului, iar raportul de investigaţie este examinat în plen, nu impune caracterizarea activităţii Consiliului ca o activitate jurisdicţională, căci prin aceasta Consiliul nu soluţionează un litigiu privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective ale unei persoane - atribuţii de esenţa activităţii instanţelor judecătoreşti - şi nici nu adoptă măsuri de tragere la răspundere juridică de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci efectuează operaţii tehnico-juridice de cercetare, deliberare şi decizie, specifice iniţierii şi adoptării oricărui act administrativ.“În deciziile nr. 409 din 12 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, ale art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 174-187 din Codul de procedură fiscală şi nr. 478 din 9 noiembrie 2004 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Curtea a reţinut că «asemenea proceduri, în care soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuşi organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie - caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective -, ele fiind specifice funcţiei administrative», iar actele de soluţionare a contestaţiilor sau reclamaţiilor emise de către aceste organe sunt acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată.“În caracterizarea jurisdicţiei exercitate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului, Curtea, prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, a luat în considerare următoarele particularităţi ale regimului procedural în care funcţionează aceasta: în cursul procedurii desfăşurate persoanele verificate nu pot fi asistate de un avocat, încălcându-li-se prin aceasta dreptul la apărare; verificările privind participarea la poliţia politică comunistă sunt efectuate de acelaşi organ care decide dacă persoanele verificate au fost sau nu au fost agenţi ai poliţiei politice comuniste, au colaborat sau nu au colaborat cu aceasta; dezbaterile nu sunt publice şi nici contradictorii.Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că, prin toate aceste abateri de la statutul constituţional al justiţiei şi, mai cu seamă, prin confuzia între funcţia de anchetă, cea de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, prin lipsa de contradictorialitate şi publicitate a dezbaterilor, prin limitarea dreptului la apărare al persoanelor verificate, prin liberul arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi prin posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti, jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită este cea a instanţelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituţia României. Judecător,prof. univ. dr. Iulia Motoc