HOTARARE Nr. 0
din 14 septembrie 2010
în Cauza Chis împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 85 din 2 februarie 2011
(Cererea nr. 3.360/03)
In Cauza Chiş împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, după
ce a deliberat în camera de consiliu la data de 24 august 2010,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3.360/03) îndreptată
împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Radu Doru
Chiş (reclamantul), a
sesizat Curtea la data de 13 ianuarie 2003 în temeiul
art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat de agentul său, domnul
Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La data de 16 aprilie
2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi
comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie,
acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi
temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Reclamantul a lucrat ca şef al direcţiei de catering a companiei
TAROM (Compania de Transport Aerian Român), o companie deţinută de stat. In
anul 1990, printr-o hotărâre de Guvern, ramura de catering a companiei TAROM
s-a transformat într-o nouă companie, CASROM. In anul 1998, CASROM a fuzionat
prin absorbţie în compania COMCHIM, o companie privată. In anul 2004, acea
companie şi-a schimbat denumirea în ROMAQUA.
A. Acţiuni împotriva
TARO M/C AS ROM
6. La data de 8
februarie 1990, reclamantul a fost concediat. El a contestat această decizie
şi, la data de 9 noiembrie 1992, Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov a obligat
CASROM să îl reintegreze în muncă pe reclamant în funcţia deţinută anterior sau
într-o altă funcţie echivalentă, iar TAROM să îi plătească 154.043 lei
româneşti (ROL) ca
salarii datorate pentru perioada februarie 1990 - septembrie 1992, precum şi să
îi plătească salariul până la reîncadrarea sa efectivă. Hotărârea a rămas
definitivă la data de 28 mai 1993.
1. Acţiunile în executare
silită împotriva TAROM
7. La data de 6 iunie
1996, reclamantul a introdus o acţiune împotriva TAROM şi CASROM pentru plata
salariului până la reîncadrarea sa efectivă şi pentru actualizarea sumei de
154.043 ROL cu rata inflaţiei. La data de 3 februarie 2005,
Curtea de Apel Bucureşti, printr-o decizie definitivă,
a dispus ca TAROM să îi plătească reclamantului suma actualizată cu rata
inflaţiei.
8. In lunile martie şi aprilie 2004, şi apoi în aprilie 2005,
executorul judecătoresc a solicitat punerea în executare silită prin poprire a
activelor financiare ale companiei din mai multe bănci pentru salariile datorate.
Aceste popriri au fost validate.
9. La data de 28 aprilie 2004, instanţa a încuviinţat executarea
silită a Sentinţei din 9 noiembrie 1992.
10. La data de 19 mai
2004, TAROM a formulat contestaţie la executare, susţinând că dreptul
reclamantului de a cere executarea sentinţei respective se prescrisese. Prin
Decizia definitivă din 17 iunie 2005 Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia
la executare, constatând prescris dreptul reclamantului de a cere executarea
Sentinţei din 9 noiembrie 1992.
11. La data de 23 martie
2007, Tribunalul Bucureşti a respins ca prescrisă acţiunea reclamantului pentru
plata salariilor aferente perioadei 1990-1999 şi a altor drepturi de natură
salarială. Cu toate acestea, la data de 27 septembrie 2007 hotărârea a fost
casată de Curtea de Apel Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Curtea
nu dispune de niciun fel de informaţii cu privire la
rezultatul procedurilor.
12. La data de 26
aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamant
pentru plata salariului şi a drepturilor conexe începând din anul 1999,
reţinând lipsa calităţii procesuale pasive a TAROM. Instanţa a apreciat că
reclamantul ar fi trebuit să acţioneze în justiţie COMCHIM/ROMAQUA. Această
sentinţă a rămas definitivă.
2. Acţiunile în executare
silită împotriva CASROM/ COMCHIM/ROMAQUA
a) Acţiunea pentru daune cominatorii
13. La data de 13 martie 1995, reclamantul a introdus acţiune pentru daune cominatorii
împotriva CASROM pentru neexecutarea Sentinţei din 9 noiembrie 1992.
14. La data de 13 iunie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
stabilit daune cominatorii în cuantum de 50.000 ROL pe zi până la reîncadrarea
efectivă a reclamantului. Instanţa a reţinut că CASROM refuzase în mod
sistematic să îl reintegreze în muncă pe reclamant. Această sentinţă a rămas
definitivă la data de 9 iunie 1997.
15. La data de 5
decembrie 1997, reclamantul a solicitat cuantificarea
şi plata daunelor cominatorii.
16. La data de 11 ianuarie 1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
admis acţiunea pentru suma de 69.250.000 ROL, reprezentând daune cominatorii
calculate pentru perioada 5 octombrie 1998 - 14 decembrie 1998. La data de 6
octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti a menţinut hotărârea.
La data de 16 noiembrie 1999, ROMAQUA a plătit suma
respectivă.
17. La data de 5 iunie 1999, reclamantul a cerut din nou cuantificarea
şi plata de daune cominatorii.
18. La data de 20 decembrie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
dispus ca debitorul să plătească suma de 54.627.890 ROL, din care 10.467.750
ROL reprezentau daune cominatorii pentru perioada 14 decembrie 1998 - 15
noiembrie 1999, iar suma de 44.160.140 ROL reprezenta actualizarea daunelor
stabilite la data de 11 ianuarie 1999. La data de 26 aprilie 2001, Tribunalul
Bucureşti a anulat apelul debitorului ca netimbrat.
La data de 21 mai 2001, ROMAQUA a plătit suma
respectivă.
b) Acţiunea pentru daune morale
19. La data de 22 octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti a obligat
COMCHIM să îi plătească reclamantului 200.000.000 ROL, cu titlu de daune morale
pentru refuzul de a respecta hotărârile judecătoreşti.
20. La data de 13 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut
această sentinţă.
21. La data de 3 septembrie 2002, COMCHIM i-a plătit reclamantului suma
de 395.900.000 ROL, reprezentând suma de mai sus actualizată.
22. Cu toate acestea, la
data de 17 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile
anterioare, şi a trimis cauza la tribunal spre rejudecare.
23. După rejudecare, la data de 24 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti
a respins acţiunea, motivând că debitorul se aflase în imposibilitatea
obiectivă de a respecta obligaţia de a-l reîncadra pe reclamant, din cauza
reorganizării societăţii.
24. La data de 9 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul
introdus de reclamant, a casat sentinţa anterioară şi a dispus ca ROMAQUA să îi
plătească reclamantului suma de 500.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
Instanţa a apreciat că „imposibilitatea obiectivă" nu fusese dovedită şi
că, în orice caz, nu ar putea justifica neexecutarea. Această hotărâre a rămas
definitivă la data de 27 ianuarie 2006.
25. La data de 26 august 2004, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
încuviinţat executarea silită prin poprire asupra conturilor ROMAQUA dintr-o
bancă. La data de 3 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această
încheiere.
26. La data de 1 septembrie 2004, ROMAQUA a plătit 500.000.000 ROL.
27. La data de 27 septembrie 2004, ROMAQUA a formulat contestaţie la
executare, afirmând că plătise deja 395.900.000 ROL şi că executarea ar fi
trebuit continuată numai pentru restul sumei până la 500.000.000 ROL. Prin
Decizia definitivă din 14 iulie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia
la executare şi a anulat executarea în măsura în care se referea la plata sumei
de 395.900.000 ROL în favoarea reclamantului.
28. Conform reclamantului, ROMAQUA nu a solicitat diferenţa pe care o
plătise.
3. Acţiunea în despăgubire
pentru durata procedurilor legate de concedierea sa, introdusă împotriva
Ministerului Justiţiei
29. La data de 8 august 2002, reclamantul a introdus o acţiune
împotriva Ministerului Justiţiei, cerând daune materiale şi morale pentru
durata procedurilor legate de concedierea sa. La data de 4 noiembrie 2002,
Tribunalul Bucureşti i-a respins acţiunea, considerând că Ministerul Justiţiei
nu avea calitate procesuală pasivă. Această hotărâre a rămas definitivă la data
de 18 martie 2004.
4. Executarea
30. La data de 11 iunie 1993, CASROM a invocat imposibilitatea de a-l
reîncadra pe reclamant pe un post corespunzător calificării sale şi i-a oferit
postul de paznic de noapte, pe care acesta l-a refuzat.
31. La data de 6 iunie 1995, TAROM a plătit suma de 154.043 ROL, cu
titlu de drepturi salariale pentru perioada februarie 1990 - septembrie 1992,
aşa cum se dispunea prin Sentinţa din data de 9 noiembrie 1992, precum şi suma
de 217.563 ROL, cu titlu de drepturi salariale până la data de 30 iunie 1993.
32. La data de 17 martie 1999, COMCHIM l-a reintegrat în muncă pe
reclamant.
33. La data de 12
noiembrie 2004, TAROM a plătit suma de 4.235.986.868 ROL, cu titlu de salarii
datorate şi actualizate.
34. La data de 20 iunie 2005, executorul judecătoresc a primit pentru
reclamant şi suma de 340.000.000 ROL din partea TAROM, în conformitate cu
Sentinţa din 9 noiembrie 1992, reprezentând salariile actualizate pentru
perioada 15 februarie 1990-17 martie 1999.
35. La data de 1 iulie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis
acţiunea în întoarcerea executării silite formulată de TAROM şi a dispus ca
reclamantul să restituie suma de 457.598,68 lei noi româneşti (RON). Instanţa a apreciat că TAROM
plătise întreaga datorie. Reclamantul a formulat apel, procedura fiind încă
pendinte.
B. Acţiunea împotriva Gărzii Financiare
36. In anul 1991 şi, ulterior, în anul 1992, reclamantul a câştigat
două concursuri pentru un post în cadrul Gărzii Financiare. In urma refuzului
instituţiei de a-l angaja, reclamantul a introdus acţiune în justiţie.
37. La data de 14
decembrie 1995, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus ca Garda Financiară
să îl angajeze pe reclamant începând cu data de 20 octombrie 1992 şi să îi
plătească 2.000.000 ROL cu titlu de despăgubiri şi 100.000 ROL cheltuieli de
judecată. Această sentinţă a rămas definitivă la data de 30 mai 1997.
38. In 1999, instanţele au învestit sentinţa cu formulă executorie. Cu
toate acestea, reclamantul nu a fost angajat, invocându-se faptul că fusese
colaborator al Securităţii. Prin Decizia din 25 septembrie 2007, Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a declarat că reclamantul nu
fusese colaborator.
39. La data de 25
februarie 2008, reclamantul a solicitat din nou angajarea la Garda Financiară.
La data de 27 martie 2008, executorul judecătoresc a somat această instituţie
să îl angajeze pe reclamant. Cu toate acestea, Garda Financiară a considerat că
dreptul reclamantului de a cere executarea se prescrisese.
40. La data de 9 mai 2008, executorul judecătoresc a consemnat într-un
proces-verbal refuzul instituţiei de a-l angaja pe reclamant şi a considerat
necesar să solicite penalităţi de întârziere.
41. La data de 12 mai 2008, reclamantul a introdus acţiune în obligaţia
de a face împotriva Gărzii Financiare, solicitând instanţei să dispună ca
instituţia respectivă să îl angajeze începând cu data de 20 octombrie 1992, aşa
cum s-a dispus prin Sentinţa din 14 decembrie 1995, şi să îi plătească
despăgubiri.
42. La data de 16 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti i-a
respins cererea de a fi angajat ca resjudicata. De asemenea, aceasta a reţinut că dreptul său de a cere executarea
silită a sentinţei respective se prescrisese.
43. La data de 22 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis apelul
introdus de reclamant, a casat sentinţa anterioară şi a trimis cauza spre
rejudecare. La data de 23 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut
această sentinţă printr-o decizie rămasă definitivă.
44. Cauza este încă
pendinte.
ÎN DREPT
I. Pretinsa încălcare
a art. 6 § 1 din Convenţie
45. Reclamantul s-a plâns de faptul că sentinţele din 9 noiembrie 1992
şi 14 decembrie 1995 nu au fost executate integral şi în timp util şi că astfel
i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenţie, care, în
partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil [...] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
[...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale
cu caracter civil [...]."
A. Asupra
admisibilităţii
46. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat
în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. In plus, constată că acesta nu este lovit
de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
47. Guvernul consideră că
Sentinţa din data de 9 noiembrie 1992 a fost executată integral. In ceea ce
priveşte acţiunea reclamantului împotriva Gărzii Financiare, Guvernul susţine
că în perioada 1991-2004 această instituţie nu avea personalitate juridică şi
că angajările din cadrul ei se făceau prin ordin al ministrului. De asemenea,
Guvernul afirmă că acţiunea reclamantului în obligaţia de a face împotriva
Gărzii Financiare este încă pendinte şi concluzionează că nu exista niciun
temei legal pentru executarea silită a Sentinţei din 14 decembrie 1995.
48. Reclamantul se opune
acestui argument, insistând asupra întârzierii prelungite în executare. De
asemenea, acesta consideră că hotărârile pronunţate în
favoarea sa nu au fost executate integral.
49. Curtea reiterează faptul că executarea unei hotărâri rămase
definitivă pronunţate de orice instanţă trebuie privită ca parte integrantă a
„procesului", în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby
împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-11,
şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Atunci când autorităţile
au obligaţia să ia măsuri pentru ca o hotărâre judecătorească să fie executată
şi nu îşi îndeplinesc această obligaţie, pasivitatea lor poate atrage
răspunderea statului în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, 28
septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315-C). Atunci când autorităţile
administrative refuză, omit sau doar întârzie să îşi îndeplinească această
obligaţie, garanţiile prevăzute la art. 6, de care se bucură partea interesată
în faza judiciară a procedurii, sunt zădărnicite (Hornsby,
menţionată mai sus, § 41).
50. Curtea observă în
cauza de faţă că, prin Sentinţa din data de 9 noiembrie 1992, Judecătoria
Sectorului Agricol Ilfov a dispus ca două companii deţinute de stat să îl
reîncadreze pe reclamant în postul său anterior sau într-un post echivalent şi
să îi plătească acestuia salariul. Această sentinţă a rămas definitivă la data
de 28 mai 1993. Reclamantul a fost reîncadrat la data de 17 martie 1999.
Salariile aferente i-au fost plătite la 6 iunie 1995, 12 noiembrie 2004 şi 20
iunie 2005. Guvernul nu a indicat nicio circumstanţă care să poată justifica
întârzierea executării. Curtea consideră inacceptabil ca o hotărâre
judecătorească pronunţată împotriva unor companii deţinute de stat să nu fie
respectată o perioadă atât de lungă de timp.
51. Curtea mai observă faptul că, prin Sentinţa din data de 14
decembrie 1995, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus ca o instituţie
publică să îl angajeze pe reclamant începând cu data de 20 octombrie 1992 şi să
îi plătească despăgubiri. Deşi autorităţile aveau obligaţia de a executa
hotărârile judecătoreşti, Sentinţa din data de 14 decembrie 1995 rămâne încă
neexecutată. Cu toate acestea, această sentinţă este în continuare valabilă,
întrucât nu s-au instituit proceduri conform legii române pentru modificarea
sau anularea ei în faţa instanţelor interne. In afară de executare, numai
printr-o astfel de anulare sau înlocuire cu o obligaţie echivalentă de către
instanţe ar înceta o situaţie continuă de neexecutare (vezi Sabin Popescu împotriva României, nr.
48.102/99, § 54, 2 martie 2004).
52. Curtea a constatat adeseori încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în
cauze similare cu cea de faţă (vezi, printre altele, Sacaleanu împotriva României, nr.
73.970/01, 6 septembrie 2005; Strungariu împotriva României, nr. 23.878/02, 29 septembrie 2005, şi Midiei
împotriva României, nr. 23.657/03, 20 decembrie
2007).
53. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa, Curtea
constată că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să o poată
determina să ajungă la o altă concluzie în cauza de faţă. Autorităţile nu au
depus toate eforturile necesare pentru a executa integral şi în timp util
hotărârile pronunţate în favoarea reclamantului. Prin urmare, a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra celorlalte
pretinse încălcări ale Convenţiei
54. Reclamantul se
plânge, în temeiul art. 6 § 1, de faptul că unele soluţii ale instanţelor au
fost inechitabile, că instanţele interne nu au apreciat corect faptele şi au
interpretat greşit dreptul intern.
55. De asemenea, reclamantul consideră că prelungirea excesivă a
diferitelor proceduri i-a încălcat drepturile prevăzute de art. 8 şi susţine că
Garda Financiară i-a încălcat libertatea de exprimare. Reclamantul mai
consideră că soluţia acţiunii sale împotriva Ministerului Justiţiei este o
încălcare a dreptului său la un recurs efectiv prevăzut de art. 13.
56. Reclamantul invocă legislaţia internă şi câteva alte convenţii
internaţionale cu privire la pretinsa încălcare a dreptului său la muncă.
57. După ce a analizat
cu atenţie afirmaţiile reclamantului în lumina tuturor elementelor aflate în
posesia sa, Curtea, în măsura în care problemele cu care a fost sesizată intră
în competenţa sa, nu distinge nicio urmă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie.
58. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă,
ca vădit neîntemeiată, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
59. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
60. Reclamantul a cerut angajarea la Garda Financiară. Cu privire la daunele
materiale, acesta a solicitat următoarele sume:
- 310.463 euro (EUR) pentru
neexecutarea Sentinţei din 14 decembrie 1995, reprezentând valoarea actualizată
a sumei de 2.000.000 lei vechi româneşti, dispusă în sentinţa respectivă şi
salariul începând de la data de 1 noiembrie 1992, pe baza unui salariu lunar de
1.500 EUR, pe care susţine că îl câştigă o persoană angajată la Garda
Financiară;
- 42.807 EUR reprezentând creştere de salariu datorată
de TAROM;
- 67.707 EUR reprezentând contribuţii de asigurări
sociale;
- 134.070 EUR pentru câştigul
nerealizat sau orice alt beneficiu, pe baza dobânzii stabilite de Banca
Naţională a României;
- 29.386 EUR reprezentând diferenţa de daune
cominatorii datorate de CASROM/COMCHIM/ROMAQUA.
De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 150.000 EUR
cu titlu de daune morale.
61. Guvernul contestă existenţa vreunei legături de cauzalitate între
pretinsa încălcare şi daunele materiale solicitate şi afirmă că sumele
stabilite în favoarea reclamantului prin hotărâri judecătoreşti au fost plătite
integral şi în termen. Mai mult, Guvernul consideră că o eventuală constatare a
unei încălcări ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă a
oricărui prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul. In orice caz,
consideră că suma solicitată în acest sens este excesivă.
62. In ceea ce priveşte
Sentinţa din data de 14 decembrie 1995, Curtea apreciază că, atâta vreme cât ea
rămâne valabilă, obligaţia neîndeplinită a statului de a o executa nu poate fi
contestată. Prin urmare, reclamantul are încă dreptul la executarea sentinţei.
Curtea reiterează faptul că cea mai potrivită formă de reparaţie a unei
încălcări a art. 6 este repunerea reclamantului, pe cât posibil, în situaţia în
care s-ar fi aflat dacă prevederile art. 6 nu ar fi fost încălcate [vezi Piersack împotriva Belgiei (art. 50),
26 octombrie 1984, § 12, seria A nr. 85]. Curtea constată că acest principiu se
aplică şi în cauza de faţă, având în vedere încălcarea constatată. Prin urmare,
apreciază că Guvernul trebuie să garanteze, prin mijloace adecvate, executarea
Sentinţei din 14 decembrie 1995, şi anume angajarea reclamantului la Garda
Financiară şi plata de despăgubiri către acesta, în condiţiile stabilite de
sentinţa respectivă.
63. Curtea mai
precizează că hotărârile sale au un caracter esenţialmente declarativ. In
general, îi revine statului să aleagă mijloacele ce trebuie folosite în ordinea
sa juridică internă pentru a se descărca de obligaţia sa prevăzută de art. 46
din Convenţie (a se vedea Shofman împotriva Rusiei, nr. 74.826/01, § 53, 24 noiembrie 2005, ce conţine şi alte
trimiteri). Constatând o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în cauza de faţă,
Curtea a stabilit în sarcina Guvernului obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru a remedia
situaţia individuală a reclamantului, şi anume de a asigura respectarea
Sentinţei din 14 decembrie 1995 (a se compara cu Fadeyeva
împotriva Rusiei, nr. 55.723/00, § 142, CEDO
2005-...). Dacă acest lucru implică angajarea reclamantului pe postul prevăzut
în sentinţa respectivă ori pe un post echivalent sau, în cazul în care acest
lucru nu este posibil, acordarea unei despăgubiri rezonabile pentru
neexecutare, sau o variantă combinată între acestea şi alte măsuri, este o
decizie ce trebuie luată de statul pârât (vezi Tarverdiyev
împotriva Azerbaidjanului, nr. 33.343/03, § 66, 26
iulie 2007, şi Ursan împotriva României, nr. 35.852/04, § 46, 6 aprilie 2010). Totuşi, Curtea subliniază
faptul că orice măsuri adoptate trebuie să fie compatibile cu concluziile
stipulate în hotărârea Curţii (vezi Assanidze
împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, §202, CEDO
2004-II, ce conţine şi alte trimiteri).
64. In ceea ce priveşte daunele materiale pretinse de reclamant, Curtea
observă că, în cauza de faţă, a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din
Convenţie, întrucât sentinţele pronunţate în favoarea reclamantului nu au fost
executate integral şi în timp util. Mai mult, reclamantul a primit salariul
prevăzut în Sentinţa din 9 noiembrie 1992. In orice caz, întrebarea dacă
reclamantul ar fi putut să obţină sumele pretinse ca daune materiale dacă
autorităţile naţionale ar fi executat sentinţele pronunţate în favoarea sa este
o chestiune speculativă în circumstanţele cauzei (a se vedea Sacaleanu, § 72, şi Strungariu, § 54, menţionate mai sus).
Prin urmare, Curtea respinge cererea privind acordarea de daune materiale.
65. Curtea apreciază că ingerinţa gravă în dreptul reclamantului de
acces la instanţă i-a cauzat prejudicii morale acestuia. Statuând în echitate,
aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă 4.800 EUR pentru daune
morale.
B. Cheltuieli de
judecată
66. Reclamantul a
solicitat şi suma de 5.825 EUR pentru cheltuielile de judecată, defalcate după
cum urmează: 2.873 EUR pentru onorarii avocaţiale în procedurile interne, 925
EUR pentru rapoartele de expertiză, 236 EUR pentru materiale juridice de studiu
individual, 744 EUR pentru amenzile judiciare pe care a fost obligat să le
plătească pentru cererile sale de recuzare a judecătorilor, 347 EUR pentru
traduceri şi 700 EUR pentru taxe poştale. A furnizat facturi şi copia
contractelor de asistenţă juridică.
67. Guvernul contestă aceste pretenţii. In mod special, acesta afirmă
că contractele de asistenţă juridică nu conţin informaţii legate de numărul de
ore lucrate. Cu toate acestea, este de acord cu costurile aferente onorariului
executorului judecătoresc, traducerii observaţiilor Guvernului şi
corespondenţei cu Curtea.
68. In conformitate cu
jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă şi ţinând cont de informaţiile
aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră
rezonabil să acorde suma de 1.100 EUR, cu toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
69. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă
în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi inadmisibilă în
rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate,
în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, executarea Sentinţei din 14 decembrie 1995 a
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti;
b) ca statul pârât să îi
plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume, care să
fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil
la data plăţii:
(i) 4.800 EUR (patru mii opt sute euro), plus orice
sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale;
(ii) 1.100 EUR (una mie una sută euro), plus orice sumă
ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie
echitabilă în rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la
data de 14 septembrie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier