HOTARARE Nr. 0
din 23 iunie 2009
definitiva la 23 septembrie
2009, în Cauza Paula Constantinescu împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 269 din 26 aprilie 2010
(Cererea nr. 28.976/03)
In Cauza Paula Constantinescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley
Naismith, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de
consiliu la data de 2 iunie 2009, pronunţă următoarea
hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
28.976/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, doamna Paula Constantinescu (reclamanta), a sesizat
Curtea la data de 25 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu,
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 5 martie 2008 preşedintele
Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Invocând
prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, el a mai hotărât să se
analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1921
şi locuieşte în Bucureşti.
5. Printr-un contract încheiat la data de 6 decembrie
1949, reclamanta a cumpărat un bun imobil compus dintr-o construcţie
şi un teren. Conform contractului, construcţia avea următoarea
structură: subsol, parter şi două etaje.
6. In anul 1950, bunul menţionat mai sus a fost
naţionalizat.
7. In cursul anului 1999, reclamanta a pornit o
acţiune în revendicare împotriva Consiliului General Bucureşti (consiliul
general). A fost efectuată o expertiză în procedura în
discuţie. Expertul s-a deplasat la imobil în prezenţa
reprezentanţilor reclamantei şi ai consiliului general. In raportul
de expertiză întocmit, expertul arăta că imobilul avea 3
niveluri, adică parter, etaj şi mansardă, şi că
dimensiunile sale exterioare corespundeau cu cele care rezultau din planurile
aferente contractului de vânzare-cumpărare din 1949.
8. Prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de
Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat consiliul general
să îi restituie reclamantei bunul imobil (bunul) situat în
municipiul Bucureşti, str. Lipscani nr. 65 (fostul număr 67), la
intersecţia cu str. Hanul cu Tei, compus dintr-o clădire cu 3
niveluri, adică parter, etaj şi mansardă, clădire
identificată prin expertiză, precum şi terenul situat sub
construcţie. In decizia sa, Curtea de Apel Bucureşti, a reţinut
că naţionalizarea bunului fusese ilegală.
9. Intre timp, printr-un contract autentic încheiat la
data de 21 martie 2001, Primăria Municipiului Bucureşti a vândut unei
societăţi comerciale cu răspundere limitată etajul şi
mansarda bunului. Contractul avea ca temei legal Hotărârea Guvernului nr.
505/1998 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 389/1996 privind
transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor
locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători
şi pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acesteia (paragraful
31 de mai jos). Reclamanta nu a avut cunoştinţă de încheierea
acestui contract.
10. Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a fost
confirmată prin Decizia definitivă din data de 12 decembrie 2001 a
Curţii Supreme de Justiţie, care a respins recursul formulat de
consiliul general, care considera că naţionalizarea bunului fusese
legală.
11. Reclamanta s-a adresat în mai multe rânduri
Primăriei Municipiului Bucureşti în vederea executării deciziei
în discuţie.
12. Prin Adresa din data de 5 iunie 2003,
Administraţia Fondului Imobiliar (AFI), entitate subordonată
consiliului general, a informat-o pe reclamantă că, potrivit
arhivelor sale, adresa poştală a bunului era str. Lipscani nr. 63-65.
Aceasta i-a precizat şi că zona în care era situat bunul a făcut
obiectul unor ample lucrări de consolidare şi construcţie de noi
etaje începând cu anul 1970, astfel încât suprafeţele şi
compartimentele iniţiale ale bunurilor în discuţie au cunoscut
modificări. Referitor la situaţia juridică a bunului, AFI a precizat
că subsolul şi parterul bunului erau ocupate de o terţă
persoană în baza unui contract de închiriere şi că o societate
comercială deţinea etajul clădirii, în baza unui contract de
vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 februarie 2000.
13. La data de 7 august 2003, reclamanta a solicitat
primăriei să execute Decizia din data de 16 ianuarie 2001.
14. La data de 26 august 2003, primăria a
informat-o că tocmai ceruse informaţii de la AFI pentru clarificarea
situaţiei juridice a bunului.
15. La data de 10 septembrie 2003, AFI a comunicat
primăriei că nu este în măsură să identifice bunul,
deoarece suprafeţele reţinute în expertiză erau diferite de cele
existente în arhivele entităţii în discuţie. AFI i-a mai
semnalat primăriei că statul a fost cel care a suportat costurile
lucrărilor realizate în zona respectivă.
16. La data de 1 octombrie 2003, primăria a
transmis reclamantei răspunsul primit de la AFI şi i-a recomandat
să se adreseze unui executor judecătoresc în vederea executării
deciziei.
17. Ulterior, reclamanta a adresat memorii Parlamentului
României, Avocatului Poporului şi procurorului general al României,
cerându-le asistenţa. Aceste memorii au fost transmise Primăriei
Municipiului Bucureşti.
18. In anul 2004, reclamanta a solicitat unui executor
judecătoresc să înceapă executarea silită a hotărârii
judecătoreşti în discuţie.
19. La data de 26 aprilie 2004, executorul a întocmit
un proces-verbal în care a constatat punerea în posesie a reclamantei.
Această punere în posesie a fost pur formală, deoarece reprezentantul
părţii pârâte a fost absent, cheile bunului nu i-au fost predate
reclamantei, iar accesul său în imobil nu a fost asigurat.
20. Reclamanta a reiterat cererile către
primărie pentru executarea deciziei.
21. La data de 16 iunie 2004, primăria i-a
reamintit că identificarea bunului nu era posibilă. In plus,
ţinând cont de Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, aceasta a considerat
că reclamanta se afla în posesia bunului.
22. Din Adresa din data de 30 august 2005 a
Direcţiei impozite, furnizată atât de reclamantă, cât şi de
Guvern, reiese că în baza procesului-verbal menţionat mai sus
reclamanta achită impozite pentru acest bun.
23. In cursul anului 2005, reclamanta a sesizat
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o acţiune în revendicare
împotriva a 3 societăţi comerciale ce ocupau bunul la data
respectivă. Ea arăta că pârâtele fie au încheiat în mod ilegal
contracte de închiriere cu primăria, fie s-au instalat în imobil în lipsa
oricărei autorizări în acest sens.
24. Intre timp, Primăria Municipiului
Bucureşti a informat reclamanta că adresa poştală
actuală a bunului era str. Lipscani nr. 63-65.
25. Pe de altă parte, la data de 21 martie 2007,
reclamanta a solicitat AFI să îi prezinte proiectele referitoare la
consolidarea bunurilor din zonă începând cu anul 1970. La data de 27
martie 2007, AFI a informat-o că nu dispune de astfel de proiecte şi
că nu este în măsură să precizeze dacă bunul
reclamantei fusese reevaluat ca urmare a realizării acestor proiecte.
26. Prin Sentinţa rămasă definitivă
din data de 28 mai 2007, judecătoria a admis acţiunea introdusă
în anul 2005 şi a dispus ca cele 3 societăţi în discuţie
să îi restituie reclamantei bunul. Instanţa a constatat că,
deşi la data de 26 aprilie 2004 a fost întocmit un proces-verbal de punere
în posesie, reclamanta nu avea totuşi posesia bunului său, care era
ocupat de pârâte.
27. La cererea reclamantei, sentinţa a fost
învestită cu formulă executorie. In anul 2008, reclamanta s-a adresat
executorului judecătoresc în vederea executării sentinţei
respective.
28. La data de 11 martie 2008, executorul a pus-o
efectiv pe reclamantă în posesia parterului imobilului.
29. Prin Adresa din data de 7 iunie 2008, AFI a
informat Guvernul, ca răspuns la cererea sa de informaţii, că,
potrivit arhivelor sale, adresa bunului era str. Lipscani nr. 63-65. De
asemenea, aceasta a precizat că, având în vedere că statul suportase
costurile de consolidare a bunului şi de construire a noilor etaje, etajul
bunului şi mansarda au fost vândute în baza Hotărârii Guvernului nr.
505/1998. Prin aceeaşi adresă, AFI s-a considerat exonerată de
orice răspundere faţă de reclamantă, având în vedere
Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, care se referea, după părerea
sa, tocmai la executarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001.
30. La data de 13 iunie 2008, Primăria
Municipiului Bucureşti a transmis Guvernului, tot ca răspuns la o
solicitare de informaţii, o adresă în care susţinea că
executarea deciziei în discuţie a fost împiedicată de imposibilitatea
identificării bunului. Ca şi AFI, primăria a considerat că
reclamanta a fost pusă în posesia bunului la data de 26 aprilie 2004.
II. Dreptul intern pertinent
31. Hotărârea Guvernului nr. 505/1998 (Hotărârea
nr. 505/1998), în vigoare la data evenimentelor, reglementa procedura de
vânzare a spaţiilor comerciale construite din fonduri publice.
32. Prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22
decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) sunt descrise, printre multe altele,
în cauzele Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, § 23, CEDO 2005-VII) şi Tudor împotriva României (nr.
29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra obiectului litigiului
33. In formularul său de cerere trimis Curţii
la data de 25 august 2003, reclamanta a arătat că în anul 1950 statul
a naţionalizat „bunul [său] imobil situat în Bucureşti, în str.
Lipscani nr. 65 (fostul nr. 67), la intersecţia cu strada Hanul cu Tei,
compus din parter, etaj şi mansardă".
34. Prin Scrisoarea din data de 16 octombrie 2003,
reclamanta a adus la cunoştinţa Curţii răspunsul din 5
iunie 2003 primit de la AFI la cererea sa de informaţii (paragraful 12 de
mai sus).
35. Prin Scrisoarea din 17 decembrie 2003, reclamanta
a reamintit că Curtea de Apel Bucureşti obligase consiliul general
să îi restituie bunul compus din „parter, etaj şi mansardă,
precum şi terenul situat sub construcţie".
36. La data de 19 octombrie 2005, reclamanta a
prezentat demersurile întreprinse pe lângă primărie în vederea
restituirii bunului „compus din parter, etaj şi mansardă".
37. Prin Scrisoarea din 18 aprilie 2008, reclamanta a
informat Curtea despre faptul că tocmai intrase în posesia parterului
clădirii la data de 11 martie 2008. Prin aceeaşi scrisoare, ea a comunicat
următoarele:
„Restituirea [subsolului] şi a mansardei nu a fost
soluţionată nici de instanţele române, nici de Primăria
Bucureşti. [Aceasta] a fost notificată în termenul prevăzut de
lege. Dosarul întemeiat pe Legea nr. 10/2001 a fost înregistrat (...) la data
de 18 iulie 2001 la Primăria Bucureşti."
38. In observaţiile sale prezentate la data de 19
august 2008 ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a reiterat
faptul că nu a fost pusă în posesia „subsolului, etajului şi
mansardei". Ea a prezentat în anexă la observaţii o adresă
din data de 24 februarie 2006 prin care primăria îi răspundea la
cererea sa de informaţii din data de 2 februarie 2006 cu privire la
subsolul bunului. Conform adresei respective, acest spaţiu fusese
închiriat în anul 1977 unei asociaţii şi în prezent era ocupat de o
societate comercială în lipsa unui contract. Prin aceeaşi scrisoare,
primăria informa reclamanta despre faptul că se afla pe rol o
procedură judiciară având ca obiect rezilierea contractului de
închiriere al asociaţiei şi expulzarea ocupanţilor.
39. Curtea constată că, prin Decizia din data
de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a obligat consiliul general
să îi restituie reclamantei clădirea cu 3 niveluri, adică
parter, etaj şi mansardă, clădire identificată prin
expertiză, precum şi terenul situat sub construcţie. De
asemenea, ea observă că expertiza efectuată în procedura
respectivă şi pe care curtea de apel şi-a întemeiat soluţia
preciza că această clădire avea structura menţionată
mai sus. Mai mult chiar, expertiza din luna august 2008 transmisă de
reclamantă în anexă la cererea sa de satisfacţie echitabilă
a reţinut aceeaşi structură (paragraful 58 de mai jos).
40. In orice caz, abia la data de 18 aprilie 2008,
adică după data la care cererea sa a fost comunicată Guvernului,
reclamanta s-a plâns pentru prima oară de nerestituirea subsolului.
41. Curtea reaminteşte că a hotărât deja
că nu este cazul să statueze asupra capetelor de cerere ce nu au fost
invocate decât după comunicarea plângerii către guvernul pârât (Vigovskyy
împotriva Ucrainei, nr. 42.318/02, § 14, 20 decembrie 2005; Dreptu
împotriva României, nr. 19.835/03, §§ 28 şi 29, 13 noiembrie 2008). Pe
de altă parte, ea nu poate specula asupra soluţiei procedurii
judiciare referitoare la subsolul clădirii (paragraful 38 de mai sus).
42. Având în vedere cele de mai sus, analiza
Curţii va fi, aşadar, limitată la pretinsele încălcări
referitoare la bunul descris în Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a
Curţii de Apel Bucureşti (paragraful 8 de mai sus).
43. In măsura în care reclamanta înţelege
să se plângă în faţa sa de nerestituirea subsolului bunului,
Curtea consideră că reclamanta are posibilitatea de a o sesiza,
dacă este cazul, cu o nouă cerere.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §
1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
44. Reclamanta susţine că neexecutarea
Deciziei din data de 16 ianuarie 2001 i-a încălcat dreptul de acces la o
instanţă, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din
Convenţie, precum şi dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel
cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Articolele
invocate prevăd următoarele:
Articolul 6 § 1 „Orice
persoană are dreptul la judecarea (...) cauzei sale, de către o
instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
45. Curtea consideră că aceste capete de
cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Ea constată că nu este incident niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.
B. Asupra fondului
46. Guvernul consideră că
autorităţile au făcut eforturi în vederea executării
Deciziei din data de 16 ianuarie 2001, dar că acestea au întâmpinat
dificultăţi în identificarea bunului. Guvernul mai observă
că reclamanta a fost pusă în posesia parterului bunului la data de 11
martie 2008.
47. Reclamanta reiterează faptul că a
recuperat posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008. Ea arată,
totuşi, că nu a primit subsolul, primul etaj şi mansarda.
Referitor la subsol, ea prezintă scrisoarea primăriei din data de 24
februarie 2006 (paragraful 38 de mai sus). In ceea ce priveşte etajul şi
mansarda, reclamanta atrage atenţia asupra faptului că primăria
a vândut aceste spaţii la data de 21 martie 2001 unei societăţi
comerciale. Ea furnizează copia contractului de vânzare-cumpărare
şi precizează că primăria i-a comunicat această copie
la data de 20 ianuarie 2006, după numeroase demersuri ale sale pe
lângă această instituţie. Reclamanta arată, de asemenea,
că bunul a fost dintotdeauna prevăzut cu un subsol, a cărui
proprietară este.
48. Curtea reaminteşte că executarea unei
sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar
emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din
„proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva
Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii
1997-II; Immobiliare Saffi împotriva Italiei'[MC], nr. 22.774/93, §
63, CEDO 1999-V). Atunci când autorităţile sunt obligate să
acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti
şi omit să o facă, această inactivitate angajează
răspunderea statului conform art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo
împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr.
315C).
49. In speţă, Curtea observă că,
prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti,
consiliul general a fost obligat să îi restituie reclamantei un bun
imobil. Partea interesată avea, aşadar, un „bun" în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1.
50. Or, până în prezent, reclamanta nu a
recuperat decât posesia unei părţi din bunul respectiv (paragraful 28
de mai sus).
51. In măsura în care Guvernul consideră
că autorităţile au avut dificultăţi în identificarea
bunului, Curtea reaminteşte că a fost efectuată o expertiză
în procedura soluţionată prin decizia în cauză. In acest scop,
expertul s-a deplasat la locaţia imobilului în prezenţa reprezentanţilor
părţilor (paragraful 7 de mai sus). In orice caz, din probele aflate
la dosar nu rezultă că consiliul general ar fi formulat
obiecţiuni împotriva raportului de expertiză astfel întocmit, nici
că ar fi invocat în faţa instanţelor naţionale argumentul
referitor la imposibilitatea sa de a identifica bunul. Abia în faza de
executare a fost invocat acest motiv de către autorităţile
administrative (paragrafele 15 şi 16 de mai sus). In aceste condiţii,
Curtea apreciază că a accepta un astfel de argument ar însemna să
admită că, în cauza de faţă, administraţia ar fi putut
să se sustragă de la executarea unei decizii judecătoreşti
invocând pur şi simplu imposibilitatea sa de a identifica bunul (loannidou-Mouzaka
împotriva Greciei nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005; Tăculescu
şi alţii împotriva României nr. 16.947/03, § 36, 1 aprilie 2008).
52. Pe de altă parte, Curtea nu ar putea nici
să fie de acord cu afirmaţiile autorităţilor administrative
conform cărora reclamanta a fost pusă în posesia bunului la data de
26 aprilie 2004 (paragrafele 29 şi 30 de mai sus). In această
privinţă, ea constată contradicţia dintre, pe de o parte,
imposibilitatea de a identifica bunul şi, pe de altă parte, punerea
în posesie a reclamantei (paragrafele 19-21 de mai sus).
53. In ceea ce priveşte vânzarea de către
autorităţi a etajului şi a mansardei clădirii către o
societate comercială, Curtea observă că contractul de
vânzare-cumpărare dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi
societatea în cauză a fost încheiat la două luni după Decizia
din data de 16 ianuarie 2001, care dispunea restituirea de către consiliul
general a bunului către reclamantă şi, în orice caz, în timp ce
procedura judiciară în discuţie era pe rol (paragrafele 8-10 de mai
sus). Curtea reaminteşte în acest sens că, în calitatea sa de
apărător al ordinii publice, statul avea o obligaţie morală
de exemplu, a cărei respectare trebuia să o asigure prin organele
sale investite cu misiunea de protejare a ordinii publice. Or, vânzarea bunului
în litigiu după ce a fost obligat să îl restituie reclamantei
înseamnă negarea activităţii instanţelor [vezi, mutatis
mutandis, Păduraru împotriva României nr. 63.252/00, § 68, CEDO
2005-XII (extrase)].
54. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce
aveau ca obiect neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti şi
a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din
Protocolul nr. 1 (vezi, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva
României nr. 48.102/99, §§ 76 şi 85, 2 martie 2004; Dragne şi
alţii împotriva României nr. 78.047/01, §§ 29-30 şi 41-43, 7
aprilie 2005; Dragalina împotriva României nr. 17.268/03, §§ 35-36, 14
octombrie 2008).
55. După ce a analizat toate elementele ce i-au
fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus
niciun fapt sau argument care să poată conduce la o altă
concluzie în cazul de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa
în materie, Curtea apreciază că, în speţă, statul, prin
intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare
pentru a pune în executare hotărârea judecătorească
favorabilă reclamantei.
56. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1
din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din
Convenţie
57. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
58. Reclamanta solicită restituirea în natură
a întregului bun. Ea prezintă o expertiză din data de 6 august 2008
conform căreia valoarea de piaţă a părţii bunului cu
care nu a fost pusă în posesie este de 1.502.761 euro (EUR). Expertiza
a reţinut că bunul imobil este format dintr-o clădire cu 3
niveluri - parter, etaj şi mansardă - şi din terenul situat sub
construcţie. Expertul a mai luat în considerare şi suprafeţele
ce reieşeau din expertiza efectuată în procedura
soluţionată prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, din care a
înlăturat suprafaţa care se afla deja în posesia reclamantei.
59. Reclamanta mai solicită şi suma de 6.000
EUR ca daune morale.
60. Guvernul observă mai întâi că nici
Decizia din data de 16 ianuarie 2001, nici expertiza prezentată de
reclamantă în anexa la cererea sa de reparaţie echitabilă nu au
făcut nicio menţiune cu privire la existenţa unui subsol al
clădirii. Guvernul contestă şi suprafeţele reţinute în
expertiza reclamantei. Acesta depune la dosar o expertiză din luna iulie
2008 conform căreia valoarea bunului este de 727.101 EUR. Expertiza
prezentată de Guvern ţine cont de suprafeţele ce rezultă
din expertiza judiciară efectuată în speţă şi de
faptul că reclamanta a recuperat posesia unei părţi din bunul
respectiv. De asemenea, ea se sprijină pe Adresa din data de 30 august
2005 a direcţiei finanţelor publice pentru a stabili suprafaţa
de evaluat.
61. Guvernul consideră, de asemenea, că o
eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie
satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde
că l-a suferit. In plus, suma solicitată cu acest titlu de
reclamantă este excesivă, după părerea sa.
62. Având în vedere circumstanţele speţei,
Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din
Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, ea
trebuie rezervată, ţinând cont de eventualitatea unui acord între
statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 din Regulament).
B. Cheltuieli de judecată
63. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor
de judecată, însă fără a le cuantifica şi
fără a preciza dacă este vorba de cheltuieli efectuate în
faţa instanţelor interne sau pentru prezentarea cererii în faţa
Curţii.
64. Guvernul invită Curtea să respingă
această cerere.
65. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont de faptul că
reclamanta nici nu şi-a cuantificat şi nici nu şi-a justificat
cheltuielile de judecată a căror rambursare o solicită, Curtea
hotărăşte să nu îi acorde nicio sumă în acest sens (Cumpănă
şi Mazăre împotriva României [MC] nr. 33.348/96, §§ 133 şi
134, CEDO 2004-XI).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul
nr. 1;
3. hotărăşte că problema
aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de
judecată; prin urmare:
a) o rezervă în ceea ce priveşte prejudiciul
material şi moral;
b) invită Guvernul şi reclamanta să îi
adreseze în scris, în termenul de 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie,
observaţiile lor cu privire la această chestiune şi, în special,
să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care ar putea
ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară şi îi
deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o fixa în caz de nevoie;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi
comunicată în scris la data de 23 iunie 2009, conform art. 77 §§ 2 şi
3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct de secţie