HOTARARE Nr. 0
din 13 mai 2008
in Cauza S.C. Editura
Orizonturi - S.R.L. impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 51 din 28 ianuarie 2009
(Cererea nr. 15.872/03)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 22
aprilie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15.872/03)
îndreptată împotriva României, prin care o editură de drept român, S.C. Editura
Orizonturi - S.R.L. (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 29 aprilie 2003
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de administratorul şi
asociatul său unic, domnul Ioan Enescu. Guvernul român [Guvernul) este reprezentat de domnul
Răzvan Horaţiu Radu, agent al Guvernului român pe lângă Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
3. Societatea reclamantă a susţinut în special că
decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care a
fost admis recursul în anulare formulat de procurorul general, a avut ca efect
încălcarea dreptului său la un proces echitabil, aşa cum este acesta recunoscut
de art. 6 din Convenţie, precum şi a dreptului său la respectarea bunurilor,
încălcându-se art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La data de 4 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să
comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie,
aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia
cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
A. Publicarea
traducerii în limba română a romanului Shogun
5. La data de 15 noiembrie 1985,
editura română Univers şi societatea americană Foreign Rights Inc., agent
literar al romancierului James Clavell, au încheiat un contract referitor la
publicarea de către editura Univers a unui număr de 35.000 de exemplare din
romanul Shogun de James
Clavell, roman tradus în limba română de către doamna Doina Cerăceanu.
Contractul stipula că drepturile de utilizare a traducerii efectuate de doamna
Cerăceanu erau cedate de societatea Foreign Rights Inc., proprietara
drepturilor, editurii Univers până la data de 15 noiembrie 1991.
6. La data de 23 noiembrie 1991, societatea reclamantă
a încheiat cu doamna Cerăceanu un contract pentru
publicarea a 50.000 de exemplare ale romanului Shogun, pentru o sumă de 280.000 lei. Pentru a obţine acest contract, doamna
Ceraceanu îi dăduse de înţeles societăţii reclamante că deţine drepturile de
exploatare asupra traducerii sale.
7. La puţin timp după semnarea acestui contract,
doamna Ceraceanu a acordat unei alte edituri, Azur, drepturi exclusive în
vederea publicării traducerii sale a romanului Shogun.
Ulterior, societatea reclamantă a reziliat
contractul încheiat cu doamna Ceraceanu.
8. La data de 15 iulie 1992,
societatea reclamantă a încheiat cu F.A. un contract în vederea traducerii
aceluiaşi roman. Conform art. 7 din acest contract, F.A. îşi asuma întreaga
responsabilitate pentru caracterul original al'traducerii sale. La o dată ce nu
a fost precizată, reclamanta a publicat 50.100 de exemplare ale traducerii
efectuate de F.A.
9. Dorind să publice şi traducerea efectuată de doamna
Ceraceanu, societatea reclamantă s-a întors împotriva societăţii Azur, iar la
data de 24 iulie 1992 cele două edituri au încheiat un contract de asociere în
participaţiune referitor la publicarea unui număr de 60.000 de exemplare ale traducerii
efectuate de doamna Ceraceanu după romanul Shogun.
La data de 12 august
1992 a fost introdus pe piaţă un tiraj de 64.814 exemplare, sub sigla ambelor
edituri, Azur şi Orizonturi.
10. La data de 29 septembrie 1992, când contractul de
asociere în participaţiune a fost executat în întregime, doamna Ceraceanu şi-a
retras drepturile de la editura Azur.
B. Acţiunea având ca
obiect despăgubiri introdusă de doamna Ceraceanu
pentru plagiat
11. La data de 22 decembrie
1992, doamna Ceraceanu a chemat în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti
societatea reclamantă şi pe traducătorul FA., acuzându-i ca i-ar fi plagiat
traducerea romanului Shogun.
12. La data de 28 februarie 1996, după 20 de
înfăţişări, doamna Ceraceanu şi-a completat cererea făcută în faţa Tribunalului
Bucureşti cu un al doilea capăt de cerere referitor ia prejudiciul suferit din
cauza publicării unui număr de 64.814 exemplare ale traducerii sale de către
editurile Azur şi Orizonturi. Societatea reclamantă afirmă că acest capăt de cerere
nu a fost niciodată dezbătut în faţa instanţelor.
13. In urma unei cereri de strămutare întemeiate pe
motive de bănuială legitimă, formulată de societatea reclamantă, cauza a fost
trimisă spre judecare Tribunalului Judeţean Argeş.
14. Tribunalul a dispus efectuarea mai multor expertize
de specialitate de către experţi traducători pentru a stabili originalitatea
traducerii, precum şi o expertiză contabilă.
15. La data de 16 ianuarie 1997, doamna Ceraceanu a
depus la dosarul Tribunalului Judeţean Argeş un document, înregistrat la fila
cu nr. 121 din dosar, arătând ca Foreign Rights Inc., agentul literar al lui
James Clavell, deţinea toate drepturile asupra traducerii în limba română a
romanului Shogun.
16. Prin Sentinţa din data de 13 iulie 1999, Tribunalul
Judeţean Argeş a respins acţiunea doamnei Ceraceanu. Acesta a constatat
că'fuseseră efectuate 4 expertize, două de către experţi propuşi de reclamantă
şi două de experţi propuşi de pârâţi. Dintre aceşti 4 experţi, B.', T. şi I. au constatat existenţa plagiatului, în
timp ce A.I.I. a considerat că traducerea lui FA. era o creaţie originală.
Instanţa a constatat că, ulterior, T. depusese un raport complementar,
excluzând existenţa plagiatului. Instanţa a considerat convingătoare
expertizele lui T. şi A.I.I., care constatau originalitatea traducerii
efectuate de F.A. şi, aşadar, lipsa plagiatului. Mai mult chiar, instanţa a
statuat că societatea reclamantă nu îşi putea asuma răspunderea pentru
traducerea efectuată de FA., deoarece contractul încheiat între acesta şi
societatea reclamantă stipula în mod expres că responsabilitatea pentru
originalitatea traducerii îi revenea în exclusivitate traducătorului.
17. Doamna Ceraceanu a formulat apel împotriva acestei
sentinţe, arătând că expertizele urmăreau să demonstreze că traducerea
efectuată de F.A. era un plagiat.
18. Prin Decizia din data de 4 aprilie 2000, Curtea de
Apel Piteşti a admis apelul traducătoarei, a casat Sentinţa din data de 13 iulie 1999 şi a statuat că traducerea
lui F.A. era un plagiat şi că
pârâţii trebuiau să îşi asume în mod solidar consecinţele acestui act, deoarece
contractul încheiat între F.A. şi Orizonturi, care stipula că F.A. îşi asumă
întreaga responsabilitate pentru traducerea sa, nu îi era opozabil doamnei
Ceraceanu. Curtea de Apel Piteşti i-a obligat pe pârâţi să plătească in solidum suma de 196.441.622 lei
româneşti (ROL) din
cauza publicării unui număr de 50.100 de exemplare ale
romanului Shogun tradus de F.A.
19. Curtea a mai statuat că doamna Ceraceanu suferise
un prejudiciu distinct din cauza publicării de către editurile Orizonturi şi
Azur a unui număr de 64.814 exemplare ale traducerii sale a romanului si a
obligat societatea reclamantă să îi plătească suma de 253.637.658 ROL.
20. F.A. şi societatea reclamantă au formulat un
recurs, care a fost admis prin Decizia definitivă din 19 iunie 2001 a Curţii
Supreme de Justiţie. Pe fond, această instanţă a respins acţiunea introdusa de
traducătoare, statuând, pe baza expertizelor aflate la dosar, că traducerea
efectuată de F.A. nu era un plagiat.
C. Recursul în
anulare formulat de procurorul general al României şi cererile formulate în
faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
21. La data de 17 septembrie 2001, doamna Ceraceanu a
sesizat Curtea cu două cereri, dintre care una înregistrată
sub nr. 31.250/02, referitoare la acţiunea în plagiat.
22. La data de 6 noiembrie 2001, doamna Ceraceanu a
formulat un memoriu în faţa procurorului general al
României, solicitând acestuia să introducă un recurs în anulare împotriva
Deciziei definitive din data de 19 iunie 2001.
23. La data de 19 iunie 2002, procurorul general a
introdus un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat
anularea Deciziei din data de 19 iunie 2001 în temeiul art. 330 alin. 2 din
Codul de procedură civilă. Criticând aprecierea făcută de Curtea Supremă de
Justiţie asupra expertizelor efectuate, procurorul general a considerat că
Decizia din data de 19 iunie 2001 era vădit eronată şi a solicitat rejudecarea
cauzei şi constatarea existenţei plagiatului.
24. Reclamanta a'informat Curtea Supremă de Justiţie
printr-un memoriu că a introdus două cereri în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi a afirmat că „parchetul a formulat recursul în anulare
abia după ce i-am prezentat răspunsul pe care l-am primit de la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care mi-a acceptat cele două
cereri".
25. Avocatul din partea Foreign
Rights Inc. a informat Curtea Supremă de Justiţie că Foreign Rights Inc.
deţinea în exclusivitate drepturile de utilizare a traducerii efectuate de
doamna Ceraceanu şi că aceasta din urmă nu putea, aşadar, fără acordul din
partea Foreign Rights Inc., să încheie contracte în vederea publicării
traducerii sale. Acesta a depus la Curtea Supremă de Justiţie copia diferitelor
documente relevante, inclusiv a contractului încheiat cu doamna Ceraceanu.
26. Prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că expertiza „reputatului"
traducător B. demonstrase că F.A. plagiase traducerea doamnei Ceraceanu şi,
prin urmare, a admis recursul în anulare, a casat în întregime Decizia din data
de 19 iunie 2001 ca vădit neîntemeiată şi a confirmat Hotărârea din data de 4
aprilie 2000 a Curţii de Apel Piteşti, atât în ceea ce priveşte capătul de
cerere referitor la plagiat, cât şi în ceea ce priveşte publicarea de către
editurile Orizonturi şi Azur a circa 64.000 de exemplare ale romanului.
Reclamanta a fost obligată să plătească, pe de o parte, în solidar cu FA., suma
de 196.441.622 ROL pentru plagiat şi, pe de altă parte, suma de 253.637.658
ROL. In decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie nu a făcut nicio trimitere la
probele depuse de Foreign Rights Inc.
D. Contestaţia în
anulare şi cererea de revizuire
27. La data de 29 ianuarie
2003, societatea reclamantă şi F.A. au formulat o contestaţie în anulare
împotriva Deciziei din data de 13 ianuarie 2003. Aceştia au arătat că
procurorul general nu solicitase anularea Deciziei din data de 19 iunie 2001
decât în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plagiat şi că, prin
urmare, anularea restului dispozitivului deciziei, referitor la publicarea în colaborare cu Azur a traducerii efectuate de doamna Ceraceanu, era ilegală.
28. Invocând art. 49, 51 şi 320 din Codul de procedură
civilă, avocatul din partea Foreign Rights Inc. a formulat o cerere de
intervenţie în numele societăţii reclamante. Această cerere a fost respinsa
prin Incheierea de şedinţă din 15 martie 2004, pe motivul că ea nu putea fi
prezentata în afara analizei fondului. Prin aceeaşi încheiere de şedinţă,
Curtea Supremă de Justiţie a amânat analiza contestaţiei în anulare.
29. La data de 7 februarie 2003, societatea reclamantă
şi F.A. au solicitat revizuirea Deciziei din data de 13 ianuarie 2003. Aceştia
au arătat că atunci când a statuat asupra recursului în anulare, Curtea Supremă
de Justiţie s-a pronunţat, cu încălcarea art. 322 alin. 2 din Codul de
procedură civilă, asupra unui capăt de cerere ce nu fusese invocat de
procurorul general în recursul său în anulare, şi anume asupra publicării în colaborare
a unui număr de circa 64.000 de exemplare.
30. Prin două decizii diferite din data de 15 noiembrie
2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca neîntemeiate cererea de revizuire
şi contestaţia în anulare.
E. Executarea silită începută împotriva reclamantei
31. La data de 11 ianuarie 2006, doamna Ceraceanu a
chemat în judecată reclamanta cu două acţiuni având ca obiect executarea silită
a creanţei sale, constatate prin Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii
Supreme de Justiţie, confirmând Decizia din data de 4 aprilie 2000 pronunţată
de Curtea de Apel Piteşti.
32. Printr-o primă acţiune, ea a solicitat
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti să dispună poprirea conturilor reclamantei.
Prin cea de-a doua acţiune, ea a solicitat Secţiei comerciale a Tribunalului
Bucureşti să dispună deschiderea procedurii de faliment împotriva reclamantei.
1. Cererea de poprire a conturilor reclamantei
33. Prin Sentinţa din data de 18 ianuarie 2006,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins o cerere de poprire a conturilor
reclamantei, formulată de doamna Ceraceanu. Judecătoria a considerat că
executarea silită era prescrisă.
34. Prin Decizia din data de
28 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis recursul doamnei Ceraceanu
împotriva Sentinţei din data de 18 ianuarie 2006. Tribunalul a dispus
executarea silită prin poprirea conturilor reclamantei până la achitarea
datoriei sale în valoare de 45.022,93 lei noi româneşti (RON), constatată prin
Decizia din data de 13 ianuarie 2003.
2. Deschiderea procedurii de faliment împotriva
reclamantei
35. Prin Sentinţa din data de 14 aprilie 2006,
Tribunalul Bucureşti a admis cererea doamnei Ceraceanu şi a dispus deschiderea
procedurii de faliment în privinţa societăţii reclamante, pe motivul că aceasta
nu îşi achitase datoria în valoare de 45.022,93 RON constatată prin Decizia din
data de 13 ianuarie 2003. Din acest fapt instanţa a dedus că societatea
debitoare nu făcuse dovada că nu se afla în stare de insolvabilitate. Mai mult,
instanţa a mai considerat că:
„Faptul că debitoarea îşi achită obligaţiile către
bugetul consolidat de stat nu răstoarnă prezumţia că aceasta nu ar avea
disponibilităţi băneşti necesare acoperirii datoriilor sale exigibile, aşa cum
este creanţa creditoarei Ceraceanu Doina, prezumţie ce reiese din prevederile
art. 36 din Legea nr. 64/1995, cu modificările ulterioare."
Instanţa a dispus interzicerea vânzării părţilor
sociale ale societăţii reclamante şi poprirea tuturor conturilor sale bancare.
A fost numit un administrator judiciar, iar instanţa a stabilit la suma de 2000
RON remuneraţia lunară pe care societatea va trebui să i-o plătească acestuia.
36. Reclamanta a formulat recurs
împotriva acestei sentinţe.
37. La data de 15 septembrie 2006, aceasta a consemnat
o sumă în valoare de 45.022,93 RON la dispoziţia instanţei, cu precizarea
„consemnare sumă p[entru] Dosarul nr. 1.899/3/2006 CAB - Secţia a V-a
comercială".
38. Din certificatul fiscal
eliberat reclamantei la data de 30 mai 2007 rezultă că nu avea nicio datorie
faţă de stat.
39. La data de 20 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti
a respins recursul societăţii reclamante. Decizia a fost redactată la data de
25 iunie 2007'.
40. Procedura de faliment a continuat în faţa
Tribunalului Bucureşti.
41. In urma unei cereri de strămutare întemeiate pe
motive de bănuială legitimă, formulată de societatea reclamantă, cauza a fost
transmisă spre judecare Tribunalului Judeţean Argeş prin Decizia din data de 8
februarie 2007 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
42. Procedura de faliment se află în prezent pe rolul
Tribunalului Judeţean Argeş.
43. La data de 25 septembrie 2007, societatea
reclamantă a consemnat la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia
doamnei Ceraceanu, suma de 45.022,93 RON. Ulterior, aceasta a încasat suma
respectivă.
F. Alte proceduri relevante
1. Condamnarea pentru fraudă
a doamnei Ceraceanu
44. In urma plângerii reclamantei, prin soluţia
dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 15 octombrie 2004 a Parchetului
de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, doamnei Ceraceanu i-a fost
aplicată o amendă administrativă'în valoare de 10.000.000 ROL pentru săvârşirea
faptei de înşelăciune în contractul încheiat la data de 23 noiembrie 1991 cu
editura reclamantă. In urma unui recurs ierarhic al părţii interesate, această
soluţie a fost menţinută la data de 5 ianuarie 2005.
45. In urma plângerii doamnei Ceraceanu, prin Sentinţa
din data de 25 februarie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, soluţia
dispusă de procuror a fost menţinută. Instanţa a reţinut că, la încheierea
contractului din data de 23 noiembrie 1991, doamna Ceraceanu îi dăduse de
înţeles în mod fraudulos cocontractantului său, şi anume editurii reclamante,
că avea dreptul să autorizeze publicarea traducerii sale a romanului Shogun. Or, agenţia Foreign Rights Inc.
New York era cea care, în urma unui contract încheiat anterior cu
traducătoarea, avea, în realitate, dreptul să autorizeze reeditarea traducerii
în limba română a romanului. Aşadar, traducătoarea nu_ putea autoriza
reeditarea traducerii sale fără acordul agenţiei. In ciuda faptului că ea
cunoştea aceste aspecte legale ce decurgeau din contractul său din 1985
încheiat cu agenţia, aceasta indusese în eroare cu bună-ştiinţă editura
Orizonturi. Instanţa a constatat că doamna Ceraceanu i-a cauzat editurii un
prejudiciu de 218.000 ROL, adică remuneraţia prevăzută prin contractul din 23
noiembrie 1991.
46. Recursul doamnei Ceraceanu împotriva acestei sentinţe a fost respins prin hotărârea Tribunalului
Bucureşti din data de 20 mai 2005.
47. In urma sancţionării doamnei Ceraceanu pentru
înşelăciune, reclamanta a formulat o nouă cerere în revizuire a Deciziei din
data de 13 ianuarie 2003. Această cerere a fost respinsă de Inalta Curte de
Casaţie si Justiţie la data de 29 ianuarie 2008.
2. Acţiunea civilă în
constatare
48. La data de 7 ianuarie
2005, reclamanta a chemat-o în judecată pe doamna Ceraceanu în faţa
Tribunalului Bucureşti cu o acţiune civilă prin care solicita instanţei să
constate că pârâta nu avea dreptul să autorizeze reproducerea traducerii în
limba română a romanului Shogun.
49. Prin Sentinţa din data de 6 aprilie 2005,
Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat că doamna Ceraceanu nu mai
avea drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii pe care i-o cedase
prin contract agentului autorului. Tribunalul a reţinut că drepturile de
autorizare a reeditării traducerii în discuţie îi aparţineau agenţiei Foreign Rights Inc. New York.
II. Dreptul intern pertinent
50. Prevederile esenţiale din
dreptul intern relevant referitor la recursul în anulare sunt descrise în
hotărârile Brumărescu împotriva României, [MC],
nr. 28.342/95, §§ 32-33 CEDO 1999-VII si S.C. Masinexportimport Industrial
Group S.A. împotriva României, nr! 22.687/03, 1 decembrie 2005, § 22.
51. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din
25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, art. 330-3304 din Codul de procedură civilă ce reglementau recursul în anulare
au fost abrogate. Totuşi, în temeiul prevederilor tranzitorii, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data
intrării în vigoare a ordonanţei erau supuse căilor de atac existente la data
la care au fost pronunţate hotărârile.
52. La data evenimentelor, procedura de faliment era
reglementată prin Legea nr. 64/1995 din 22 iunie 1995, republicată, cu
modificări, în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004. Ea a fost modificată
prin Legea nr. 249/2005 din 22 iulie 2005.
Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin Legea nr.
85/2006 din 5 aprilie 2006. Noua lege ce reglementează falimentul a intrat în
vigoare la data de 20 iulie 2006.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
53. Conform afirmaţiilor
reclamantei, Decizia din'data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie,
prin care s-a admis recursul în anulare formulat de procurorul general
împotriva unei hotărâri definitive, a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, care
prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
54. Guvernul se opune acestui argument.
A. Asupra admisibilităţii
55. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun' alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie
declarat admisibil.
B. Asupra fondului
56. Guvernul subliniază că, în
speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, recursul în anulare a fost introdus în scopul păstrării legalităţii
şi al unei interpretări coerente a prevederilor legale în vigoare.' De
asemenea, Guvernul arată că, spre deosebire de Cauza S.C. Maşinexportimport
Industrial Group S.A., în care recursul în anulare fusese introdus la
cererea autorităţilor de stat, în speţă litigiul s-a desfăşurat între
particulari, iar procurorul general a introdus recursul său în anulare la
cererea uneia dintre părţi.
Pe de altă parte, Guvernul afirmă că Hotărârea din data
de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care se admitea recursul
în anulare, nu şi-a produs efectele, deoarece reclamanta nu i-a plătit doamnei
Cerăceanu sumele datorate.
57. Reclamanta contestă argumentele Guvernului.
Aceasta arată că recursul în anulare intervenit într-un litigiu între
particulari, motivat prin aprecierea eronată a probelor administrate, a
încălcat legea internă în vigoare la data evenimentelor. Ea susţine, pe de altă
parte, că recursul în anulare a dus la deschiderea procedurii de faliment
împotriva sa, exclusiv din cauza singurei sale datorii către doamna Cerăceanu,
constatată prin decizia pronunţată în urma acestui recurs în anulare.
58. De asemenea, reclamanta arată că recursul în
anulare a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, care i-a impus să îi
plătească doamnei Cerăceanu o despăgubire pentru drepturile sale de proprietate
intelectuală asupra traducerii romanului Shogun, în ciuda faptului că aceasta din urmă nu era titulara acestor
drepturi. Reclamanta face trimitere în acest sens la constatările instanţelor
din alte două proceduri, una penală, finalizată prin sancţionarea doamnei
Cerăceanu pentru înşelăciune în contracte, şi alta civilă, prin care s-a
constatat lipsa drepturilor de proprietate intelectuală asupra traducerii sale
a romanului Shogun.
59. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces
echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie
sa fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia
dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul
dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia
dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi
supusă rejudecării (Brumărescu, citată anterior, § 61). Conform acestui
principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi
executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi 6 nouă hotărâre
în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de
supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile
judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să
devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere
asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză.
Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive
substanţiale si imperioase (Riabykh împotriva
Rusiei, nr. 52.854/99, §' 52, CEDO 2003-IX).
60. In speţă, Curtea observă că reclamanta din
procedura internă, în cazul de faţă un particular, a exercitat cele două căi de
atac ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi arăta criticile referitoare la
Sentinţa din data de 13 iulie 1999. Această sentinţă pronunţată în favoarea
reclamantei a fost confirmată prin Decizia rămasă definitivă din data de 19
iunie 2001. Procurorul nu a intervenit în niciun moment în cadrul procedurii.
61. Curtea constată că în cauza de faţă se regăsesc
două dintre elementele care au determinat Curtea, în
Cauza Brumărescu, să
constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin
urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume'intervenţia într-un
litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi
rejudecarea unei decizii definitive ce a dobândit autoritate de lucru judecat
(vezi şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior,
§ 36).
62. In fine, Curtea constată că, prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, recursul
în anulare în materie civilă a fost desfiinţat,
autorităţile române recunoscând astfel, cel puţin indirect, că această cale de
atac extraordinară era contrară principiului securităţii raporturilor juridice.
63. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că anularea Deciziei definitive din data de 19 iunie 2001 i-a încălcat
reclamantei dreptul la un proces echitabil.
64. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
65. Reclamanta se plânge de
faptul că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a
avut ca efect încălcarea dreptului său ia respectarea bunurilor, astfel cum
este acesta recunoscut în art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
66. Guvernul se opune acestui argument.
A. Asupra admisibilităţii
67. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie
declarat admisibil.
B. Asupra fondului
68. Reclamanta consideră că
Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie ce anulează
Decizia definitivă din 19 iunie 2001 a constituit o încălcare a dreptului său
la respectarea bunurilor, ingerinţă ce nu urmărea un scop de utilitate publică.
69. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul
reclamantei la respectarea bunurilor era prevăzuta de lege şi urmărea un
interes legitim, şi anume repararea unei erori comise în aprecierea probelor de
către instanţele care au judecat cauza înainte.
70. Curtea reaminteşte că Decizia definitivă din data
de 19 iunie 2001 a Curţii'Supreme de Justiţie a statuat că reclamanta
publicase'în mod legal traducerea originală a romanului Shogun efectuată de F.A. şi a
înlăturat orice responsabilitate
a acesteia în ceea ce priveşte faptele ce stau la baza prezentei cereri, şi
anume cu privire ia orice obligaţie de plată către doamna Cer'ăceanu, referitor
la publicarea traducerii romanului, efectuată de aceasta din urmă. Curtea
constată că această decizie a fost pronunţată cu putere de lucru judecat şi că
nu era revocabilă. Aşadar, reclamanta beneficia de o valoare patrimonială în
sensufart. 1 din Protocolul nr. 1, constând în dreptul de a edita o traducere
în limba română a romanului Shogun.
71. In continuare, Curtea constată că Decizia din data
de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat Decizia definitivă
din data de 19 iunie 2001 şi a statuat că reclamanta nu avea dreptul să publice
traducerea romanului Shogun şi a condamnat-o să plătească suma de 45.022,93 RON cu titlu de
daune-interese. Curtea consideră că această situaţie este similară cu cea a
reclamantului din Cauza Brumărescu menţionată mai sus. Aşadar, Curtea
apreciază că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie
a avut ca efect privarea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a
doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu,
citată anterior, §§ 73-74).
72. Curtea reaminteşte că o privare de proprietate ce
intră sub incidenţa acestei a doua norme poate fi justificată numai dacă se demonstrează în
special că ea a avut loc pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege. Mai mult, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie
să respecte criteriul proporţionalităţii (Brumărescu, citata anterior, §§ 73-74).
73. In speţa, Curtea observă că Guvernul invocă o
eroare de apreciere a faptelor de către tribunal în Sentinţa sa din data de 13
iulie 1999 şi de către Curtea Supremă de Justiţie, în Decizia sa din 19 iunie
2001, şi nu o eroare de drept, pentru a justifica ingerinţa în dreptul la
respectarea bunurilor reclamantei. Or, în cazul de faţă, pârâta a putut să
beneficieze de căile de atac ordinare pentru a contesta aprecierea faptelor în
faţa instanţelor superioare. Prin urmare, Curtea apreciază că, în ciuda marjei
de apreciere de care dispune statul în materie, această aşa-zisă eroare nu este
suficientă pentru a legitima privarea de un drept dobândit în deplină
legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi şi
Hotărârea S.C. Masinexportimport Industrial Group
S.A., citată anterior, § 46)
74. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
75. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei parţi
contractante nu permite' decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
1. Prejudiciul material
76. într-o primă cerere de reparaţie echitabilă
formulată în termenul acordat de Curte în acest scop, reclamanta solicită,
pentru reparaţia prejudiciului său material şi sub rezerva executării
silite'împotriva sa până la data hotărârii Curţii, suma de 45.000 RON,
actualizată cu rata inflaţiei, sumă pe care aceasta a fost obligată să o
plătească prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 13 ianuarie 2003. In
plus, aceasta îi solicită Curţii să constate că gravele circumstanţe ale
încălcării drepturilor sale nu pot fi remediate decât prin revizuirea deciziei
pronunţate în urma recursului în anulare.
77. La data de 25 iunie 2007, în ziua redactării
Deciziei din data de 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, care confirma în
mod definitiv sentinţa ce autoriza deschiderea procedurii de faliment,
reclamanta a adresat Curţii o completare la cererea sa iniţială de reparaţie
echitabilă. Pe lângă pretenţiile sale prezentate iniţial, aceasta solicită suma
de 214.345 euro (EUR) pentru pierderea de câştiguri din cauza deschiderii
împotriva sa a procedurii falimentului, reprezentând beneficiul pierdut în baza
contractelor aflate în curs de executare, precum şi profitul estimat pentru
următorii 3 ani, calculat în funcţie de profitul realizat în ultimii 3 ani.
De asemenea, reclamanta solicită suma de 15.094 EUR
pentru prejudiciul material ce acoperă plata lunară datorată lichidatorului
judiciar, pentru perioada estimată a duratei procedurii de faliment. Aceasta
arată că societatea fusese obligată la această plată lunară prin decizia de
deschidere a acestei proceduri.
78. Prin scrisoarea din data de 17 octombrie 2007, reclamanta a informat Curtea că a plătit suma de
45.022,93 RON la care fusese obligată prin Decizia din data de 13 ianuarie
2003, suferind astfel un prejudiciu material concret, a cărui reparaţie o
solicită.
79. Guvernul contestă aceste pretenţii. Inainte de
plata efectuată de reclamantă, el a arătat că aceasta nu plătise suma pe care
ar fi trebuit să o achite în temeiul Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din
data de 13 ianuarie 2003. In ceea ce priveşte celelalte' sume solicitate,
Guvernul susţine că nu există nicio legătură directă între încălcarea invocata
şi pretinsul prejudiciu material suferit şi că, în orice caz, cererile nu sunt
dovedite.
80. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine
stabilită conform căreia o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage
pentru statul pârât obligaţia juridică, în sensul Convenţiei, de a pune capăt
încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească, pe
cât posibil, situaţia anterioară acesteia.
Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care doresc să le folosească
pentru a se conforma unei hotărâri ce constată o încălcare, pronunţată într-o
cauză în care ele sunt părţi. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât
are obligaţia de a o îndeplini. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite
sau permite doar o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 îi
conferă Curţii puterea de a-i acorda pârtii lezate, dacă este cazul, reparaţia
pe care o consideră adecvată [(Brumărescu împotriva României (reparaţie
echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-1)].
81. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în caz de
încălcare a art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum presupune ca
reclamanţii să fie repuşi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea
în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor acestei
prevederi [(Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16,
§ 12)].
82. Curtea constată că deja a
acordat, atunci când a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie din cauza
nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, sume cu titlu de
prejudiciu material suferit în urma anulării unei decizii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03,
§ 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74.154/01, § 30,
14 noiembrie 2006).
83. In cauza de faţă, Curtea reaminteşte că a
constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, din cauza anulării, in urma recursului formulat de procurorul
general, a unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă, şi anume Decizia
definitivă din data de 19 iunie 2001 pronunţata de Curtea Supremă de Justiţie,
recunoscându-i reclamantei o valoare patrimonială certă.
84. In speţă, Curtea observă că reclamanta i-a plătit
creditoarei sale suma de 45.022,93 RON, în baza hotărârii pronunţate în
recursul în anulare. Aşadar, reclamantei trebuie să i se acorde această sumă în
temeiul art. 41 din Convenţie.
85. In ceea ce priveşte celelalte sume solicitate cu
titlu de daune materiale, din cauza deschiderii procedurii de faliment, Curtea
reaminteşte că, într-o cauză similară, nu a distins nicio legătură de
cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul solicitat. In ceea ce
priveşte pierderile de câştig, Curtea a declarat că nu poate specula asupra
eventualei evoluţii economice a reclamantei (S.C.
Masinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, citata anterior, § 53).
86. Totuşi, spre deosebire de situaţia reţinută în
cauza S.C. Masinexportimport Industrial Group S.A., din dosar nu rezultă că societatea reclamantă se confrunta cu
dificultăţi financiare înainte de recursul în anulare litigios (S.C. Masinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, citată anterior, §§ 20 şi 51). Situaţia de faliment a
societăţii reclamante este consecinţa directă a recursului în anulare ce face obiectul
prezentei cereri. Prin urmare, aceasta a suferit un prejudiciu semnificativ ce
trebuie să dea ocazia unei despăgubiri [vezi, mutatis
mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (reparaţie
echitabilă), nr. 48.553/99, § 71, 2 octombrie 2003].
Având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei,
Curtea, statuând în echitate, îi alocă suma de 50.000 EUR, pe lângă cea alocată
la paragraful 84 de mai sus, cu titlu de prejudiciu material în legătură
directă cu încălcarea constatată a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din
Protocolul nr. I la Convenţie.
2. Prejudiciul moral
87. Reclamanta solicită suma de 300.000 EUR cu titlu
de prejudiciu moral adus reputaţiei sale în urma deschiderii unei proceduri de
faliment, pornită exclusiv pentru datoria constatată prin Decizia Curţii
Supreme de Justiţie din data de 13 ianuarie 2003, ce face obiectul prezentei
cereri. Astfel, aceasta face trimitere la publicările deschiderii procedurii de
faliment împotriva sa în Buletinul insolventei din lunile februarie, mai si
iunie 2007.
88. Guvernul contestă această sumă ca fiind excesivă
şi nesusţinută.
89. In ceea ce priveşte
reparaţia prejudiciului moral, Curtea a statuat deja că prejudiciul nonmaterial
poate cuprinde, pentru o societate comercială, elemente mai mult sau mai puţin
„obiective" şi „subiective". Printre aceste elemente trebuie
recunoscute reputaţia societăţii, dar şi incertitudinea în planificarea
deciziilor ce trebuie luate, tulburările cauzate în administrarea societăţii
înseşi, ale căror consecinţe nu se pretează unui calcul exact şi,' în fine,
deşi într-o măsură mai mică, neliniştea şi neplăcerile cauzate membrilor organelor de conducere ale
societăţii (Comingersoll S.A.împotriva
Portugaliei, [MC], nr. 35.382/97, § 35, CEDO
2000-IV).
90. In speţă, Curtea apreciază că situaţia de
incertitudine prelungită în care a fost pusă reclamanta probabil că a cauzat,
pe de o parte, tulburări considerabile în planificarea deciziilor ce trebuiau
luate în ceea ce priveşte administrarea activităţii sale economice şi, pe de
altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. Pe de altă
parte, această incertitudine probabil că a afectat şi reputaţia reclamantei în
ochii clienţilor săi actuali şi potenţiali, afectând succesul comercial şi
viabilitatea însăşi a societăţii, în detrimentul asociaţilor şi al angajaţilor
(vezi, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată anterior, § 80 şi Steel şi Morris împotriva Regatului
Unit, nr. 68.416/01, § 94, CEDO 2005-II).
91. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în
posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie,
Curtea hotărăşte să îi aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de
judecată
92. Reclamanta nu a trimis
nicio cerere privind cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor
interne şi în faţa Curţii.
93. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu îi acordă reclamantei nicio
sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
94. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art.
44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 45.022,93 RON (patruzeci şi cinci mii douăzeci şi
doi lei noi româneşti şi nouăzeci şi trei bani); precum şi
(ii) 50.000 EUR (cincizeci mii euro), cu titlu de
daune materiale;
(iii) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce
ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
c) ca sumele menţionate mai sus la pct. (ii) şi (iii)
să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 13 mai 2008, în aplicarea art. 77 §§2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier