HOTARARE Nr. 0
din 22 noiembrie 2007
in Cauza Sfrijan impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 719 din 23 octombrie 2008
(Cererea nr. 20.366/04)
In Cauza Sfrijan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David
Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre,
judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23
octombrie 2007, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 20.366/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, doamna Doina Sfrijan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 20 aprilie 2004, în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul R.H. Radu.
3. La data de 9 mai 2006,
Curtea a decis să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 din
Convenţie. Invocând prevederile
art. 29 paragraful 3 din Convenţie, ea a decis să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanta s-a născut
în anul 1951 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Acţiunea de divorţ
şi de partaj al bunurilor
5. Prin Contractul din
data de 25 iunie 1993, reclamanta şi soţul său, M.G., au cumpărat apartamentul
nr. 17, situat în Bucureşti, Aleea Ciceu nr. 3, bl. D 11, cu plata preţului în
rate. In urma despărţirii în fapt a soţilor, M.G. a rămas în posesia apartamentului respectiv. La data de 1 noiembrie 1993, reclamanta i-a achitat vânzătorului întregul preţ al apartamentului.
6. La data de 29 iulie 1993,
M.G. a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o cerere de divorţ şi
partaj al bunurilor comune.
7. La data de 9 august 1993, reclamanta a introdus o
cerere reconvenţională, având de asemenea ca obiect desfacerea prin divorţ a
căsătoriei şi încetarea comunităţii de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.
8. Prin Sentinţa din data de 20 septembrie 1994,
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte atât acţiunea lui M.G., cât
şi cererea reconvenţională a reclamantei şi a pronunţat divorţul. Dând curs
cererii comune a părţilor, instanţa a pronunţat şi disjungerea cauzei în ceea
ce priveşte cererile de partaj al bunurilor comune.
9. Printr-un contract de vânzare-cumpărare autentic din
data de 11 februarie 1997, M.G. Ie-a vândut apartamentul menţionat mai sus
soţilor C, fără să fi obţinut în acest sens acordul reclamantei. La data de 27
februarie 1997, aceasta a introdus o acţiune în anularea contractului de
vânzare-cumpărare menţionat mai sus.
10. Prin Sentinţa din data de 3 noiembrie 1998,
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte acţiunea de partaj a lui
M.G. şi cererea reconvenţională a reclamantei şi a pronunţat partajul bunurilor
comune. Instanţa a apreciat contribuţiile respective ale soţilor la comunitatea
matrimonială de bunuri ca fiind egale şi a statuat că, ţinând cont de faptul că
M.G. îşi însuşise preţul apartamentului, acesta îi datora o sultă reclamantei,
majorată cu o sumă reprezentând partea din preţul apartamentului achitată
integral de aceasta.
11. Prin Decizia din data de 7
septembrie 2000, statuând în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a admis
acţiunea având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare încheiat la
data de 11 februarie 1997, introdusă de reclamantă împotriva lui M.G. şi
împotriva soţilor C.
12. La o dată neprecizată,
reclamanta a formulat apel împotriva Sentinţei din 3 noiembrie 1998. Arătând că,
în urma anulării Contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997,
apartamentul în cauză s-a întors în masa comună ce trebuia partajată şi că, în
ceea ce priveşte contribuţia sa la cumpărarea apartamentului şi, implicit, la
comunitatea matrimonială de bunuri, aceasta era mai mare decât cea a lui M.G.,
reclamanta a solicitat atribuirea apartamentului în favoarea sa.
13. Prin Decizia din data de 23
aprilie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis în parte apelul reclamantei. El a
statuat că faptul că a avut o contribuţie mai mare la cumpărarea unuia dintre
bunurile comune nu era suficient pentru a răsturna prezumţia de egalitate a
contribuţiilor soţilor la comunitatea matrimonială de bunuri. Prin urmare,
instanţa a hotărât să îi atribuie apartamentul lui M.G şi a stabilit că acesta
îi datora o sultă reclamantei, reprezentând jumătatea valorii masei comune.
Bazându-se pe o expertiză, Tribunalul Bucureşti a stabilit valoarea sultei ce
trebuia plătită reclamantei la suma de 139.515.000 lei româneşti (ROL), respectiv 5.360 euro (EUR).
14. In ceea ce priveşte partea
din preţul apartamentului plătită exclusiv de reclamantă, instanţa a statuat că
reclamanta putea să solicite restituirea acelei părţi din preţ prin intermediul
unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză a lui M.G.
15. In urma recursului reclamantei, prin Decizia din
data de 28 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a casat în parte decizia pronunţată în apel.
Aceasta a statuat că, datorită contribuţiei sale la cumpărarea apartamentului,
care se ridica la 82% din valoarea sa, reclamanta putea pretinde o cotă-parte
mai mare din masa comună. Ţinând cont de acest considerent, Curtea de Apel
Bucureşti a decis atribuirea apartamentului în favoarea reclamantei şi a
stabilit că aceasta îi datorează lui M.G., cu titlu de sultă, suma de
49.513.000 ROL, adică 1.902 EUR.
16. Prin Sentinţa din data de
31 mai 2002, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis cererea reclamantei şi
a dispus evacuarea soţilor C. din apartamentul în litigiu. Astfel, reclamanta a
dobândit posesia asupra lui.
B. Recursul în anulare formulat de procurorul general
17. La o dată
neprecizată, procurorul general al României, sesizat cu o cerere depusă de
M.G., a formulat în faţa Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva
Deciziei din data de 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. El a arătat
că, statuând că contribuţia reclamantei la comunitatea matrimonială de bunuri a
fost mai mare decât cea a lui M.G., Curtea de Apel Bucureşti a încălcat art. 30
paragraful 1 din Codul familiei.
18. Prin Decizia din data de 21 octombrie 2003,
redactată la data de 26 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis
recursul în anulare. Aceasta a reţinut că, în temeiul art. 30 alin. 1 din Codul
familiei, bunurile dobândite de soţi sau de unul dintre soţi în timpul
căsătoriei sunt, începând cu momentul dobândirii lor, bunuri comune şi că în
momentul partajului bunurilor respective în urma desfacerii căsătoriei
contribuţia personală a fiecăruia dintre soţi trebuia stabilită în raport cu
comunitatea matrimonială de bunuri şi nu în raport cu fiecare bun sau categorie
de bunuri. Ea a statuat că, întrucât reclamanta nu a dovedit că, în ceea ce
priveşte contribuţia sa la comunitatea matrimonială de bunuri, aceasta a fost
mai mare decât cea a lui M.G., contribuţiile lor la aceasta trebuiau prezumate
egale.
19. Prin urmare, Curtea Supremă
de Justiţie a constatat că decizia Curţii de Apel Bucureşti fusese pronunţată
în urma unei încălcări esenţiale a legii, ceea ce a dus la o apreciere greşită
pe fondul cauzei, a casat-o şi, pe fond, a respins recursul formulat de
reclamantă împotriva Deciziei din data de 23 aprilie 2001 a Tribunalului
Bucureşti.
C. Evoluţii
ulterioare recursului în anulare
20. La datele de 11 noiembrie
2003 şi 7 iunie 2005, la cererea reclamantei făcute prin intermediul unui
executor judecătoresc, M.G. i-a plătit o parte din suma datorată cu titlu de
sultă în temeiul Deciziei din data de 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
Restul a făcut obiectul unei compensări cu o creanţă pe care M.G. o avea
împotriva reclamantei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a
apartamentului între data Deciziei din 21 octombrie 2003 a Curţii Supreme de
Justiţie şi data la care M.G. a recâştigat posesia asupra bunului.
21. La data de 6 aprilie 2004,
reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune introdusă
împotriva lui M.G., având ca obiect restituirea unei sume care să reflecte
contribuţia exclusivă a reclamantei la cumpărarea apartamentului în litigiu,
calculată în funcţie de valoarea de piaţă a apartamentului.
22. Prin Sentinţa din data de 15 decembrie 2004,
judecătoria a admis în parte cererea reclamantei. Statuând că reclamanta nu era
îndreptăţită să pretindă ca suma în discuţie să fie calculată în funcţie de
valoarea de piaţă a apartamentului, ea a dispus ca M.G. să îi plătească părţii
interesate suma pe care aceasta
o plătise la data de 1 noiembrie 1993, actualizată cu rata inflaţiei.
23. Prin Decizia din data de 10
octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins recursul reclamantei împotriva
sentinţei menţionate mai sus, a cărei punere în executare nu a fost cerută de
reclamantă.
II. Dreptul intern pertinent
1. Codul de procedură civilă
24. Articolele relevante
prevăd următoarele:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată
s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită
a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică."
ARTICOLUL 3301
„In cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2,
recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când
hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
Art. 330 şi 3301 au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 58 din 28 iunie 2003.
2. Codul familiei
25. Prevederile
relevante au următorul conţinut:
ARTICOLUL 30
„Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 paragraful 1 din Convenţie
26. Reclamanta susţine
că rejudecarea Deciziei definitive a Curţii de Apel Bucureşti din data de 28
noiembrie 2001, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general, a
încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, ea
susţine că a avut loc o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care
prevede următoarele în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care
va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil (...)."
A. Asupra
admisibilităţii
27. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3
din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că acesta nu este lovit de niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
28. Guvernul admite faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, admiterea unei căi
extraordinare de atac ce implică rejudecarea unei cauze soluţionate printr-o
hotărâre judecătorească definitivă printr-o procedură de verificare încalcă
principiul securităţii raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României, [MC],
nr. 28.342/95, § 62, CEDO 1999-VII). Totuşi, Guvernul subliniază că, în urma
deciziei menţionate mai sus, Codul de procedură civilă a fost modificat şi că
prevederile legale care îi permiteau procurorului general să sesizeze
CurteaSupremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva unei hotărâri
definitive au fost abrogate.
29. Curtea reaminteşte că
dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat prin art. 6
paragraful 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului
Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun
al statelor contractante.
30. Unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv
oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării {Brumărescu,
citată anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu
este abilitată să solicite modificarea unei sentinţe definitive şi executorii
cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în
privinţa sa (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
31. Curtea constată că, în
speţă, spre deosebire de cauza Brumărescu, în care procurorul general nu
era obligat să respecte niciun termen, exercitarea acestei căi extraordinare de
atac era limitată la termenul de un an prevăzut de art. 3301 din Codul de procedură civilă.
Totuşi, Curtea apreciază că această deosebire nu este de natură să determine o
abordare diferită faţă de cea din cauza Brumărescu (SC Maşinexportimport
Industrial Group SA împotriva României, nr.
22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
32. In acest sens, în cauza de
faţă se regăsesc celelalte două elemente care au determinat Curtea, în cauza Brumărescu,
să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi,
prin urmare, încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, şi anume intervenţia
într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în proces şi
repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive ce dobândise autoritate de
lucru judecat şi care, pe deasupra, fusese executată.
33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a
constata că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei din data de
28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice,
aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
34. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6
paragraful 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
35. Intr-un al doilea formular
de cerere trimis la data de 19 mai 2005, reclamanta se plânge de faptul că
Decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 21 octombrie 2003 a avut ca
efect încălcarea dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este
acesta prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Asupra admisibilităţii
36. Curtea reaminteşte
că, potrivit jurisprudenţei sale constante, faptul că o instanţă superioară
înlătură, pe calea unui recurs în anulare formulat de un procuror sau de un alt
agent al statului, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie
referitoare la dreptul de proprietate reprezintă o ingerinţă în dreptul
beneficiarului hotărârii de a se bucura netulburat de
bunurile sale.
37. De asemenea, Curtea
constată şi că anularea unei hotărâri definitive în condiţiile descrise mai sus
reprezintă un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de privare de
proprietate [Sardin împotriva Rusiei (dec), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II].
38. Prin urmare, în temeiul art. 35 paragraful 1 din Convenţie,
atunci când dreptul intern nu prevede nicio cale de atac efectivă împotriva deciziei de anulare, reclamanta trebuie să îşi formuleze
cererile în faţa Curţii într-un termen de cel mult 6
luni de la data deciziei respective (Sardin, citată anterior) sau, dacă dreptul intern nu prevede comunicarea
hotărârii respective părţilor, începând cu data redactării deciziei de anulare (Papachelas împotriva Greciei [MC], nr.
31.423/96, § 30, CEDO 1999-II).
39. In speţă, Curtea observă că dreptul român nu
prevedea o cale de atac efectivă împotriva unei decizii de anulare şi că
reclamanta a aflat de pretinsa încălcare a dreptului la respectarea bunurilor
sale cel târziu la data de 26 noiembrie 2003, dată la care această decizie a
fost redactată şi pusă la dispoziţia părţilor.
40. Rezultă că acest capăt de
cerere, formulat la data de 19 mai 2005, este tardiv şi trebuie respins în
conformitate cu art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
41. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
a) Prejudiciul material
42. In ceea ce priveşte prejudiciul material pe care
l-a suferit, reclamanta solicită în principal restituirea bunului în litigiu.
In caz de nerestituire, ea solicită suma de 45.000 EUR, reprezentând
contribuţia sa exclusivă la cumpărarea apartamentului în discuţie, reţinută de
Curtea de Apel Bucureşti în Decizia sa din data de 28 noiembrie 2001, a cărei
valoare este stabilită în raport cu valoarea actuală de piaţă a apartamentului.
43. Guvernul arată, în primul rând, că reclamanta nu
îşi poate întemeia cererea de reparaţie a prejudiciului material pe Decizia din
data de 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, din moment ce aceasta a
fost anulată în urma recursului în anulare formulat de procurorul general.
Făcând trimitere la contribuţia reclamantei la comunitatea matrimonială de
bunuri, astfel cum a fost ea reţinută în Decizia din 23 aprilie 2001 a
Tribunalului Bucureşti, Guvernul consideră că suma pe care reclamanta o poate pretinde
cu acest titlu nu poate depăşi jumătate din valoarea bunului în litigiu.
In al doilea rând, Guvernul argumentează lipsa oricărei
legături de cauzalitate între o eventuală încălcare a acestui articol şi
prejudiciul material pretins de reclamantă. In acest sens, întemeindu-se pe
Cauza Melnic împotriva Moldovei (nr. 6.923/03, 14 noiembrie 2006), în care Curtea nu s-a pronunţat
asupra art. 1 din Protocolul nr. 1, dar a acordat o reparaţie pentru
prejudiciul material şi moral cauzat prin încălcarea art. 6, Guvernul consideră
că, în speţă, nu poate fi obligat să repare un prejudiciu material, deoarece
i-au fost solicitate observaţii doar asupra capătului de cerere întemeiat pe
articolul 6 din Convenţie.
44. Curtea reaminteşte
jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia o hotărâre ce constată o
încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică faţă de Convenţie de a
pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să
restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia.
Statele contractante care se constituie parte într-o
cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele de care vor face uz
pentru a se conforma unei decizii ce constată o încălcare. Dacă natura
încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât are obligaţia să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul
naţional nu permite sau
permite doar parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 dă dreptul
Curţii să îi acorde părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia care i se pare
potrivită [Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC],
nr. 28.342/95, §21, CEDO 2001-I].
45. Curtea reaminteşte şi că, în caz de încălcare a
art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio
in integrum implică faptul ca reclamanţii să fie
puşi cât mai curând posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi
aflat dacă cerinţele acestei prevederi nu ar fi fost încălcate [(Piersack împotriva Belgiei (art. 50),
Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12)].
46. Curtea constată că a acordat
deja, atunci când a constatat încălcarea art. 6 pentru nerespectarea
principiului securităţii raporturilor juridice, sume pentru prejudiciul
material suferit în urma anulării unei decizii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03,
§ 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74.154/01, § 30,
14 noiembrie 2006).
47. In cauza de faţă, Curtea
reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie din cauza anulării
unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă şi executorie, şi anume Decizia
din data de 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, în urma recursului în
anulare formulat de procurorul general.
48. In continuare, Curtea observă că, atunci când
constată, ca în cazul de faţă, încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 322 alin.
9 din Codul de procedură civilă român permite revizuirea unui proces în plan
intern. Astfel, întrucât în urma unei hotărâri a Curţii Europene dreptul
naţional permite restitutio in integrum, şi anume restabilirea situaţiei existente înainte de survenirea
încălcării constatate a art. 6, datorită rolului său secundar, Curtea consideră
că reclamanta trebuie mai întâi să sesizeze instanţele interne în conformitate cu prevederile de drept intern citate mai sus.
49. Prin urmare, nu se impune
acordarea vreunei despăgubiri reclamantei cu titlu de daune materiale.
b) Prejudiciul moral
50. Reclamanta susţine că a
suferit şi un prejudiciu moral, exprimându-se în termenii următori: „Starea mea
de sănătate s-a deteriorat definitiv în urma traumelor psihice şi de altă
natură suferite în cei 13 ani de litigii (1993-2006), a faptului că am rămas
fără domiciliu stabil şi a nedreptăţilor Justiţiei române." Totuşi, ea nu
precizează suma pe care o solicită cu acest titlu.
51. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul
arată în primul rând că reclamanta nu a indicat un cuantum al pretenţiilor sale
şi că nu a dovedit nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi
prejudiciul moral pe care îl susţine.
In al doilea rând, Guvernul consideră că orice sumă pe
care Curtea ar putea să o acorde cu acest titlu ar trebui să acopere numai
prejudiciul moral cauzat de o eventuală încălcare a art. 6 din Convenţie. In
acest sens, el consideră că constatarea încălcării ar constitui în sine o
reparaţie mulţumitoare.
52. Curtea nu distinge nicio
legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul pretins de
reclamantă, în ceea ce priveşte deteriorarea stării sale de sănătate. Mai mult,
Curtea constată că reclamanta nu s-a plâns de o încălcare a art. 6 paragraful 1
din Convenţie din cauza duratei procedurilor la care a participat, astfel că nu
i se poate acorda nicio reparaţie în acest sens.
53. In schimb, Curtea apreciază că anularea deciziei
din data de 28 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, în urma
recursului în anulare formulat de procurorul general, a dus la o gravă
încălcare a dreptului reclamantei la un proces
echitabil, care i-a cauzat un prejudiciu moral. Ţinând
cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în
sensul art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă suma de 3.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de
judecată
54. Reclamanta nu a formulat nicio cerere cu
acest titlu.
55. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care le-a
solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu îi acordă reclamantei nicio sumă cu
acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă
în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 din
Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să asigure, în cel mult 6 luni de la
data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 paragraful 2
din Convenţie, la cererea reclamantei adresată instanţelor competente,
revizuirea Deciziei din data de 21 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie
în temeiul art. 322 paragraful 9 din Codul de procedură civilă;
b) ca, în orice caz, statul
pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie,
suma de 3.000 (trei mii) euro cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar
putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;
d) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
4. respinge cererea de
reparaţie echitabilă pentru rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 22 noiembrie 2007, conform art. 77 paragrafele 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier