HOTARARE Nr. 0
din 20 decembrie 2007
in Cauza Iosif si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 561 din 24 iulie 2008
(Cererea nr. 10.443/03)
Strasbourg
In Cauza Iosif şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson,
doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre,
judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 29 noiembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 10.443/03)
îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat, domnul Aurel Iosif şi doamnele
Doina-Maria Iosif şi Daliana-Magdalena Boboşilă-Iosif (reclamanţii) au sesizat Curtea la data de 13 februarie
2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Ei sunt reprezentaţi
în faţa Curţii de domnul I. Olteanu,
avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 21 noiembrie 2005 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3,
ea a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La data de 19 octombrie 2006 camera a respins
cererea reclamanţilor de a ţine o audiere.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamanţii s-au
născut în 1938, 1942 şi, respectiv, 1969 şi locuiesc la Bucureşti. Primii doi
reclamanţi, soţi, sunt părinţii celei de-a treia reclamante.
A. Geneza cauzei
6. La data de 26 mai
1995 reclamanţii au semnat o convenţie de ipotecă pe casa lor de vacanţă (bunul) cu banca B. (banca), persoană juridică de drept public, constituind o garanţie pentru o
parte dintr-un credit acordat de bancă unui terţ. Bunul a fost evaluat la
215.699.000 lei româneşti vechi (ROL). Reclamanţii s-au obligat să nu
înstrăineze bunul fără acordul scris al băncii.
7. La o dată neprecizată banca şi terţul au semnat o
convenţie de modificare a obiectului şi scadenţei contractului de credit
iniţial, fără a-i informa pe reclamanţi despre aceasta.
8. In urma lichidării
judiciare a băncii, toate creanţele acesteia au fost transmise, la data de 21
iulie 1999, Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB), o instituţie publică
specializată în recuperarea creanţelor statului.
9. La data de 18 septembrie
2001 AVAB i-a somat pe reclamanţi să plătească creditul.
B. Acţiunea în anularea
ipotecii
10. In cursul anului 2002
reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune împotriva AVAB, în
vederea anulării ipotecii. Ei au arătat că contractul de ipotecă era nul din
cauza modificării esenţiale a contractului de credit, modificare cu care nu au
fost de acord, şi că dreptul de a cere executarea silită a ipotecii era
prescris.
11. La data de 19 martie 2002 Curtea de Apel Bucureşti
a recalificat acţiunea în contestaţie la executare şi, în conformitate cu art.
25 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 51/1998, aşa cum a fost modificată prin
Legea nr. 409/2001, a dispus ca reclamanţii să plătească o cauţiune în valoare
de 3.867.331.000 ROL, reprezentând 20% din totalul creditului garantat parţial
de către ei.
12. Prin Decizia din data de 9 aprilie 2002, Curtea de
Apel Bucureşti a constatat că reclamanţii nu au plătit suma menţionată mai sus
şi a respins acţiunea fără a judeca fondul cauzei.
13. Reclamanţii au formulat
recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Ei s-au plâns de faptul că Curtea de
Apel Bucureşti nu a respectat principiul conform căruia părţile sunt cele care
determină cadrul procesului, întrucât le-a recalificat acţiunea în contestaţie
la executare. De asemenea, ei au arătat că Curtea de Apel nu şi-a motivat
decizia şi că nu Ie-a analizat capetele de cerere.
14. Mai mult, ei au ridicat o excepţie de
neconstituţionalitate a art. 25 alin. 1 menţionat mai sus şi au solicitat
Curţii Supreme să suspende judecarea pe fond şi să trimită dosarul la Curtea
Constituţională. Ei au apreciat că, în ipoteza în care contestaţia la executare
era introdusă de garant pentru o parte din creanţă, calculul cauţiunii în
funcţie de valoarea totală a creanţei şi nu în funcţie de valoarea garanţiei
era contrar principiilor constituţionale ale protecţiei proprietăţii private şi
liberului acces la justiţie. O astfel de metodă de calcul avea drept consecinţă
obligaţia de a plăti o cauţiune mai mare decât valoarea bunului ce făcea
obiectul executării.
15. Prin Decizia din data de 5 noiembrie 2002, Curtea
Supremă a respins recursul reclamanţilor. Instanţa a refuzat să suspende
judecarea pe fond şi trimiterea dosarului la Curtea Constituţională, pe motivul
că excepţia de neconstituţionalitate se referea în realitate la interpretarea
şi aplicarea textului de lege şi nu la conformitatea sa cu Constituţia. Ea a
statuat că reclamanţii sunt obligaţi să plătească cauţiunea deoarece anularea
ipotecii ar fi avut ca efect imposibilitatea pentru AVAB de a proceda la
executarea silită a garanţiei. De asemenea, ea a apreciat că nu putea să statueze
pe fondul cauzei din cauza neplăţii cauţiunii.
16. Prin Decizia din data de 12 iunie 2003, Curtea
Supremă a respins cererea reclamanţilor de revizuire a
deciziei din data de 5 noiembrie 2002.
C. Executarea silită a
garanţiei
17. La data de 22 ianuarie 1999
banca a solicitat Tribunalului Bucureşti deschiderea procedurii de reorganizare
judiciară împotriva terţului, considerând că acesta din urmă se află în
încetare de plăţi. Reclamanţii nu au fost parte în această procedură.
18. Prin Decizia din data de 29 septembrie 1999,
Tribunalul Bucureşti a constatat că dreptul de a solicita executarea silită a
contractului de credit era prescris şi, prin urmare, a respins cererea băncii.
19. Prin Decizia din data de 29 aprilie 2002, acelaşi
tribunal a respins ca tardivă cererea în revizuire introdusă de AVAB împotriva
acestei decizii.
20. Prin Decizia din data de 14 noiembrie 2002, Curtea
de Apel Bucureşti a admis recursul introdus de AVAB
împotriva Deciziei din data de 29 aprilie 2002, a constatat că dreptul de a solicita
executarea silită a contractului de credit nu era prescris şi a trimis dosarul
la Tribunalul Bucureşti pentru examinarea fondului cauzei.
21. Prin Adresa din data de 7 decembrie 2002, AVAB i-a
informat pe reclamanţi că imobilul lor va fi vândut la licitaţie şi că anunţul
vânzării a fost publicat în 3 ziare.
22. La o dată neprecizată reclamanţii au sesizat
Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie la executare. Curtea de Apel
Bucureşti le-a solicitat să plătească o cauţiune în temeiul art. 83 alin. 1
(fostul art. 25 alin. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998.
Faţă de această cerere, reclamanţii s-au opus şi au ridicat o excepţie de
neconstituţionalitate a dispoziţiei în cauză.
23. Prin adresele din 27 ianuarie şi 14 februarie 2003,
AVAB i-a informat din nou pe reclamanţi că imobilul lor va fi vândut la
licitaţie şi că anunţul vânzării a fost publicat în 3 ziare.
24. La data de 5 martie 2003
bunul reclamanţilor a fost vândut pentru suma de 44.779 dolari americani (USD),
adică echivalentul a 1.495.005.014 ROL.
25. La data de 8 aprilie 2003 AVAB Ie-a solicitat
reclamanţilor să predea imobilului adjudecatarului.
26. La data de 13 mai 2003
Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate menţionată mai sus.
27. Prin Decizia din data de 30 septembrie 2003,
Curtea Constituţională a respins excepţia, reţinând că s-a pronunţat deja
asupra aceleiaşi excepţii ridicate în alte cauze şi că motivele pe care le-a
expus acolo rămân valabile şi în speţă.
28. La o dată neprecizată,
Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia la executare a reclamanţilor din
cauza neplăţii cauţiunii.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
A. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51 din 15
decembrie 1998 privind recuperarea anumitor active ale băncilor, modificată
prin Legea nr. 409 din 17 iulie 2001
ARTICOLUL 25
„(1) Debitorii pot contesta în justiţie măsurile
dispuse de AVAB potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi pot face contestaţie
la executare numai după depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea
activului bancar supus valorificării.
(2) Dovada privind plata cauţiunii prevăzute la alin.
(1) va însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului fără care aceasta nu
va putea fi înregistrată (...)"
29. In urma modificărilor
legislative ulterioare, art. 25 alin. 1 a devenit art. 83 alin. 1.
B. Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în redactarea sa de la
momentul respectiv
ARTICOLUL 2
„(1) Curtea Constituţională
asigură controlul constituţionalităţii legilor (...) si a ordonanţelor
Guvernului.
(...)
(3) (...) Curtea Constituţională nu se poate pronunţa
asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului
său contrar Constituţiei."
(...)
ARTICOLUL 23
„(1) Curtea Constituţională hotărăşte asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe (...) în vigoare, de care
depinde soluţionarea cauzei.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre
părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei (...) prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale.
(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de
către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate,
printr-o încheiere (...).
(5) Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate
judecarea cauzei se suspendă.
(6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară
prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa o respinge printr-o încheiere
motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională."
C. Decizia nr. 39 din 29
ianuarie 2004 a Curţii Constituţionale
30. Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.
83 alin. 1 din ordonanţa menţionată mai sus. Prevederile relevante din decizie
sunt următoarele:
„Drept urmare, deşi raţiunile în considerarea cărora
legiuitorul a instituit exigenţa plăţii unei cauţiuni, constând în preocuparea
de a restrânge posibilitatea exercitării cu rea-credinţă a contestaţiei la
executare, în scop exclusiv dilatoriu, nu pot fi minimalizate şi, cu atât mai
puţin, negate, determinarea apriorică şi imperativă a cuantumului cauţiunii,
stabilirea acestuia la 20% din valoarea activului bancar supus valorificării,
cât şi, mai ales, convertirea neplăţii sale într-un fine de neprimire a
contestaţiei la executare sunt excesive şi, prin aceasta, îngrădesc în mod
nepermis accesul liber la justiţie. Astfel, în măsura în care cuantumul sumei
datorate este deosebit de important, ceea ce îl pune pe debitor în
imposibilitate de a achita cauţiunea impusă de lege, acesta este lipsit de
dreptul de a formula contestaţie la executare şi de a repune în discuţie
respectivul cuantum, chiar dacă, prin ipoteză, nu datorează în realitate suma
la care a fost impus (...).
Faţă de cele de mai sus (...), Curtea
[constituţională], în numele legii, admite excepţia de neconstituţionalitate
(...) şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 51/1998 (...) sunt neconstituţionale."
D. Codul de procedură
civilă
ARTICOLUL 322
„Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa
de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de
recurs atunci când evoca fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
(9) Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă
să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate."
IN DREPT
I. Asupra pretinselor
încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie
31. Din perspectiva
art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii formulează următoarele două capete de
cerere: primul determinat de respingerea acţiunii lor în anularea ipotecii din
cauza neplăţii cauţiunii şi al doilea întemeiat pe refuzul Curţii Supreme de a
trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale.
32. Curtea le va analiza separat.
A. Respingerea acţiunii în
anularea ipotecii din cauza neplăţii cauţiunii
33. Reclamanţii se plâng de
faptul că respingerea acţiunii lor în anulare a ipotecii din cauza neplăţii
cauţiunii le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă aşa cum este el garantat
de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor si obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
1. Asupra admisibilităţii
34. Guvernul afirmă că reclamanţii nu au invocat lipsa
de resurse financiare şi că au beneficiat de un termen, care a curs
de la data de 19 martie până la data de 9 aprilie 2002,
pentru a plăti cauţiunea.
35. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra
acestui aspect.
36. Curtea reţine că argumentul Guvernului se aseamănă
cu o excepţie întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, care este
strâns legată de esenţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din
Convenţie, astfel încât este cazul să fie unită cu fondul (vezi, mutatis mutandis, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, § 29, 25 ianuarie 2007).
37. Pe de altă parte, Curtea constată, în lumina
tuturor elementelor aflate în posesia sa, că acest capăt de cerere nu este
vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea
constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
a) Argumentele părţilor
38. Guvernul reaminteşte că interesul unei bune
administrări a justiţiei poate necesita impunerea unei restricţii financiare la accesul la o instanţă. In acest sens, el
citează cauzele Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI, § 54) şi Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 80-81, §§ 61 şi
următoarele).
39. El consideră că obligaţia de a plăti o cauţiune
constituie o ingerinţă admisă în dreptul de acces la o instanţă, având în
vedere că ea este prevăzută de lege (şi anume art. 25 din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 51/1998), că ea urmăreşte scopuri legitime, urmărind să
garanteze celeritatea procedurii de executare silită şi să protejeze creditorul
împotriva relei-credinţe a debitorului şi că este proporţională cu aceste
scopuri.
40. Guvernul observă că actul normativ în cauză
reglementa o procedură specială având ca obiect recuperarea anumitor active ale
băncilor în care statul era acţionar majoritar, în vederea rezolvării
dificultăţilor lor financiare.
41. De asemenea, el subliniază că natura însăşi a
cauţiunii este cea a unei garanţii care, în caz de admitere a contestaţiei, îi
este restituită persoanei care a plătit-o.
42. In ceea ce priveşte suma cauţiunii, Guvernul
constată că ea a fost stabilită prin lege, şi nu de către instanţe. El adaugă
că această sumă nu trebuia să fie derizorie pentru a putea reprezenta o
adevărată garanţie în exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale.
43. El observă că, în speţă, spre deosebire de Cauza Kreuz menţionată mai sus, instanţele
naţionale nu pot modifica suma cauţiunii ţinând cont de situaţia financiară a
reclamanţilor, în măsura în care această sumă este stabilită prin lege.
44. El constată că hotărârile instanţelor naţionale nu
au fost arbitrare şi că ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă era
proporţională cu scopurile urmărite, având în vedere şi faptul că această
cauţiune putea să le fie restituită reclamanţilor.
45. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului.
46. Ei reamintesc că, potrivit jurisprudenţei
Curţii (De Geouffre de la Pradelle împotriva Franţei, Hotărârea din 16
decembrie 1992, seria A nr. 253B), efectivitatea dreptului de acces la o
instanţă impune ca exercitarea dreptului în cauză să nu fie împiedicată de
existenţa vreunui obstacol de drept sau de fapt ce ar putea afecta esenţa
însăşi a dreptului. Reclamanţii observă că obstacolele de fapt cuprind
stabilirea unei valori excesive a unei sume care, conform legislaţiei
naţionale, trebuie achitată pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie sau a
unei căi de atac, dacă partea interesată nu dispune de resurse financiare suficiente (Ait-Mouhoub împotriva
Franţei, 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII).
47. Ei apreciază că ingerinţa în dreptul lor de acces
la o instanţă nu era prevăzută de lege, în măsura în care acţiunea lor în
anulare a ipotecii era supusă unei taxe de timbru scăzute, în timp ce Curtea de
Apel Bucureşti, recalificând acţiunea în contestaţie la executare, a făcut
astfel aplicabil art. 25 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
51/1998. Reclamanţii consideră că această prevedere, a cărei
neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia din data de 29 ianuarie
2004 a Curţii Constituţionale, nu putea fi considerată lege.
48. In opinia lor, argumentele Guvernului asupra
scopului legitim urmărit nu pot fi luate în considerare, în măsura în care
creditorul însuşi nu fusese diligent în vederea recuperării creanţei sale, a
cărei prescriere a fost constatată prin Decizia din data de 29 septembrie 1999
a Tribunalului Bucureşti.
49. In ceea ce priveşte proporţionalitatea
ingerinţei, ei subliniază că suma excesivă a cauţiunii a constituit un obstacol
insurmontabil pentru dreptul lor de acces la o instanţă. In acest sens, ei
constată că această sumă reprezenta 20% din întreaga creanţă şi nu din valoarea
imobilului ce făcea obiectul ipotecii.
Mai mult, această sumă depăşea
cu mult valoarea obiectului litigiului, precum şi preţul la care imobilul a
fost vândut la licitaţie. Ei subliniază şi că Curtea de Apel Bucureşti a
respins o contestaţie la executare pentru acelaşi motiv al neplăţii cauţiunii.
50. Reclamanţii
concluzionează că, din cauza valorii sale, cauţiunea nu a reprezentat o
garanţie, ci, dimpotrivă, o măsură de natură să îi împiedice să se adreseze
unei instanţe pentru analizarea cauzei.
b) Aprecierea Curţii
51. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 din Convenţie
garantează fiecărui individ dreptul ca o instanţă să fie sesizată cu orice
contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Astfel, el consacră un „drept la o instanţă", al cărui drept de acces, şi
anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul
dintre aspecte.
52. Totuşi, „dreptul la o instanţă" nu este
absolut. El se pretează la limitări deoarece, prin însăşi natura sa, el impune
o reglementare a statului care este liber să aleagă mijloacele pe care le va
utiliza în acest scop.
53. In această privinţă Curtea reaminteşte că ea nu a
exclus niciodată faptul că interesele unei bune administrări a justiţiei ar
putea justifica impunerea unei restricţii financiare la accesul unei persoane
la o instanţă (Tolstoy-Miloslavsky, menţionată mai sus, pp. 80-81, §§ 61 şi următoarele, şi Kreuz, menţionată mai sus, § 59).
54. In ciuda marjei de apreciere de care dispune
statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la o instanţă nu
se împacă cu art. 6 § 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul
urmărit (Weissman şi alţii împotriva României, nr.
63.945/00, 24 mai 2006, § 36).
55. In mod special, în lumina
principiului conform căruia Convenţia are ca scop să protejeze drepturi nu
teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reiterează faptul că
valoarea cheltuielilor, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze,
inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă
restricţia respectivă sunt factori de luat în seamă la stabilirea împrejurării
dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la o instanţă sau
dacă, din cauza valorii cheltuielilor, accesul la o instanţă a fost limitat atât
de mult încât dreptul este încălcat în însăşi esenţa sa (Tolstoy-Miloslavsky, menţionată mai
sus, pp. 80-81, §§ 63 şi următoarele, Kreuz, menţionată mai sus, § 60, şi Weissman şi alţii, menţionată
mai sus, § 37).
56. In speţă, Curtea observă că neplata sumei de
133.984 euro (EUR) cu titlu de cauţiune pentru introducerea acţiunii a dus la
anularea acesteia.
57. Curtea constată încă de la început că suma
respectivă, care este fără îndoială foarte mare pentru orice justiţiabil de
rând, nu era justificată nici de circumstanţele speciale ale cauzei, nici de
situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998. In aceste condiţii, Curtea
nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului, conform căruia reclamanţii nu au
invocat lipsa lor de resurse.
58. Ţinând cont de mărimea cuantumului cauţiunii,
Curtea nu poate subscrie nici la argumentul Guvernului, conform căruia
reclamanţii au beneficiat de termenul de la 19 martie până la 9 aprilie 2002
pentru a achita cauţiunea.
59. Curtea statuează că suma solicitată din partea
reclamanţilor pentru a introduce acţiunea era excesivă cu atât mai mult cu cât
ea depăşea cu mult valoarea la care imobilul fusese evaluat la încheierea
contractului de ipotecă, precum şi suma obţinută în urma vânzării sale la
licitaţie (vezi paragrafele 6 şi 24 de mai sus). Ea nu poate specula asupra
calificării acţiunii în cauză, nici asupra eventualei restituiri a cauţiunii în
caz de admitere a acţiunii.
60. Curtea observă că obligaţia impusă reclamanţilor
de a achita o cauţiune extrem de ridicată pentru a putea introduce acţiunea i-a
lipsit de posibilitatea de a obţine examinarea fondului cauzei şi, prin urmare,
de dreptul lor de acces la o instanţă. Mai mult, ea observă că Curtea
Constituţională, sesizată într-o altă cauză cu o excepţie de
neconstituţionalitate a prevederii legale privind stabilirea valorii cauţiunii,
a decis că nu era conformă cu Constituţia (vezi paragraful 30 de mai sus).
61. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi în
special de faptul că restricţia litigioasă a intervenit în stadiul iniţial al
procedurii, Curtea apreciază că ea a fost disproporţionată şi că astfel a adus
atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă (vezi, mutatis mutandis, Teltronic-CATV împotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006).
62. Prin urmare, Curtea a concluzionat că statul nu a
păstrat un echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de
judecată, pe de o parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile
în faţa unei instanţe, pe de altă parte.
63. Prin urmare, Curtea respinge excepţia de
neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern, şi constată că a avut
loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
B. Refuzul Curţii Supreme de
a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale
64. Reclamanţii
apreciază că refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii
Constituţionale pentru a statua asupra excepţiei de neconstituţionalitate pe
care au ridicat-o este contrară art. 6 § 1 din Convenţie.
1. Asupra
admisibilităţii
65. Curtea constată, în lumina tuturor elementelor
aflate în posesia sa, că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în
sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat
admisibil.
2. Asupra fondului
66. Guvernul nu exclude faptul că refuzul unei
instanţe naţionale, chemată să se pronunţe în ultimă instanţă, de a trimite o
cauză în faţa unei alte instanţe ar putea aduce atingere dreptului de acces la
o instanţă, dacă un astfel de refuz are un caracter arbitrar. Totuşi, el
apreciază că nu acesta este cazul în speţă. El consideră că, chiar dacă refuzul
Curţii Supreme de a trimite cauza în faţa Curţii Constituţionale ar putea fi
considerat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la o instanţă, această
ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională
cu acest scop.
67. El arată că, potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr.
47/1992, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe asupra
modului de interpretare sau aplicare a legii. Or, Curtea Supremă şi-a motivat
refuzul prin faptul că excepţia în cauză se referea la interpretarea şi
aplicarea textului de lege, şi nu la neconstituţionalitatea sa. In ceea ce
priveşte scopul legitim urmărit, Guvernul face trimitere la cerinţa celerităţii
procedurii şi la interesul creditorului de a-şi recupera creanţa. In ceea ce
priveşte proporţionalitatea ingerinţei, el consideră că decizia Curţii Supreme
a fost suficient motivată şi că, de aceea, nu are un caracter arbitrar.
68. In plus, Guvernul constată că reclamanţii au
ridicat această excepţie într-un alt dosar şi că Curtea Constituţională a
respins-o prin Decizia din data de 30 septembrie 2003. Aşadar, el apreciază că
reclamanţii au beneficiat de posibilitatea de a li se analiza excepţia de
neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională şi că refuzul Curţii
Supreme de a trimite cauza în faţa acestei instanţe nu le-a încălcat dreptul de
acces la instanţă.
69. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului. Ei
arată că Curtea Supremă, refuzând în mod arbitrar să trimită cauza în faţa
Curţii Constituţionale, s-a ridicat ea însăşi la rangul de instanţă
constituţională, săvârşind astfel un abuz de putere lipsit de cea mai mică justificare, în măsura în
care Curtea Constituţională era singura competentă să analizeze excepţia de
neconstituţionalitate şi în care soluţia procedurii depindea de soluţia pe care
ar fi dat-o această instanţă.
70. In plus, ei constată că Curtea Constituţională,
sesizată ulterior cu aceeaşi excepţie într-o altă cauză, a admis-o prin Decizia
din data de 29 ianuarie 2004.
71. După părerea lor, art. 2 alin. 3 din Legea nr.
47/1992, invocat de Guvern, nu era pertinent în speţă, având în vedere faptul
că ei nu contestau interpretarea sau aplicarea art. 25 alin. 1 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 51/1998, ci invocau, în schimb, neconstituţionalitatea
sa. Reclamanţii consideră că refuzul Curţii Supreme de a trimite cauza a fost
abuziv şi nu putea fi justificat nici de cerinţa de celeritate a procedurii,
nici de interesele creditorului. In plus, ei consideră că o astfel de ingerinţă
ar fi disproporţionată cu scopurile invocate.
72. Reclamanţii consideră că faptul că Curtea
Constituţională a analizat aceeaşi excepţie, pe care şi ei au invocat-o într-o
altă procedură, nu-i putea lipsi de dreptul de acces la o instanţă în procedura
în anulare a ipotecii.
73. Ţinând cont de concluziile sale de la paragrafele
60 şi 61 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze acest capăt de
cerere (vezi, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva
României, nr. 29.053/95, §
41, 16 iulie 2002, şi Mateescu şi alţii împotriva României, nr. 30.698/96, § 37, 22 octombrie 2002).
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
74. Reclamanţii arată faptul
că somarea lor din data de 18 septembrie 2001 se referea la un drept prescris şi că vânzarea la licitaţie a
imobilului ce le aparţinea a avut loc în timp ce procedura referitoare la
prescrierea dreptului de a obţine executarea silită se afla încă pe rolul
Tribunalului Bucureşti. Ei apreciază că refuzul instanţelor naţionale de a le
examina cauza le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor, aşa cum este el
garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
75. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
76. Guvernul constată
că raportul juridic instituit prin încheierea contractului de ipotecă între
bancă şi reclamanţi este un raport de drept civil, creat între particulari şi
în raport cu care statul este un terţ. Mai mult, el consideră că reclamanţii ar
fi avut posibilitatea să achite, înainte de vânzarea la licitaţie a bunului
lor, creditul pe care îl garantaseră şi să introducă după vânzare o acţiune
împotriva terţului sau să ceară înscrierea lor în tabelul creditorilor săi, în
vederea recuperării contravalorii imobilului lor.
77. De asemenea, Guvernul
apreciază că ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor era
prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională cu acest scop.
El consideră că, în speţă, nu a avut loc nicio încălcare a dreptului
reclamanţilor la respectarea bunului lor.
78. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului,
apreciind că încălcarea dreptului lor de proprietate a fost consecinţa
refuzului instanţelor naţionale de a le analiza cererile.
79. Curtea consideră că acest capăt de cerere este
direct legat de capătul de cerere analizat din perspectiva art. 6 § 1 din
Convenţie. Ţinând cont de concluziile sale de la paragrafele 62 şi 63 de mai
sus, ea apreciază că nu este cazul să statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod
împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, Albina
împotriva României, nr. 57.808/00, § 43, 28 aprilie 2005, Lungoci
împotriva României, nr. 62.710/00, § 48, 26 ianuarie 2006).
III. Asupra celorlalte
pretinse încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie
80. Invocând în esenţă
art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că Curtea de Apel
Bucureşti, prin decizia din data de 14 noiembrie 2002, a favorizat AVAB într-o
procedură în care ei nu erau părţi (vezi paragrafele
17-20 de mai sus).
81. Invocând în esenţă art. 6 § 1 din Convenţie,
reclamanţii se plâng de respingerea, prin Decizia din data de 30 septembrie
2003 a Curţii Constituţionale, a excepţiei de neconstituţionalitate pe care au
ridicat-o (vezi paragraful 27 de mai sus).
82. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în
posesia sa şi în măsura în care ea este competentă să examineze pretenţiile
formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
83. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit
neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din
Convenţie.
84. De asemenea, reclamanţii se plâng, din perspectiva
art. 6 § 1 din Convenţie, de faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu a procedat
la administrarea probelor în cadrul procedurii în revizuire ce s-a finalizat
prin Decizia sa din data de 12 iunie 2003 (vezi paragraful 16 de mai sus).
85. Curtea observă că, solicitând revizuirea Deciziei
din data de 5 noiembrie 2002 a Curţii Supreme, reclamanţii urmăreau să obţină
redeschiderea procedurii încheiate cu o decizie definitivă. Or, ea reaminteşte
că, conform unei jurisprudenţe constante, Convenţia nu garantează, ca atare,
dreptul la revizuirea unui proces [vezi, mutatis
mutandis, Constandache împotriva României (dec), nr. 46.312/99, 11 iunie
2002].
86. Rezultă că acest capăt de cerere este
incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art.35 § 3 şi trebuie respins
în conformitate cu art. 35 § 4.
IV. Asupra aplicării art. 41
din Convenţie
87. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
88. Reclamanţii solicită cu titlu de daune materiale
suma de 173.167 euro (EUR) reprezentând valoarea bunului lor. Ei prezintă un
deviz estimativ pe care l-au întocmit la data de 12 aprilie 2006, ţinând cont „de
preţurile minime" de pe piaţa imobiliară.
89. Guvernul contestă această sumă. El subliniază că
acest bun al reclamanţilor a fost evaluat la 215.699.000 lei româneşti vechi
(ROL), adică 106.098 dolari americani (USD), cu ocazia încheierii contractului de
ipotecă, si că el a fost vândut la licitaţie pentru o sumă de
1.495.004.000'ROL, adică 44.779 USD. De asemenea, el observă că reclamanţii nu
au prezentat niciun raport de expertiză pentru a susţine suma solicitată şi că,
în plus, devizul estimativ pe care l-au furnizat este speculativ şi nu conţine
criteriile de natură tehnică, cum ar fi amplasamentul imobilului, vechimea sa,
starea sa, structura şi accesul la utilităţi. Mai mult, el constată că acest
deviz nu este susţinut de anunţuri imobiliare sau informaţii furnizate de Camera Notarilor Publici
referitor la preţurile imobilelor.
90. Ca răspuns la observaţiile Guvernului asupra art.
41 din Convenţie, reclamanţii au furnizat un raport de expertiză din data de 6
septembrie 2006, conform căruia valoarea imobilului în cauză este de 220.000
EUR, precum şi anunţuri imobiliare.
91. Guvernul nu a comunicat observaţii complementare
despre acest subiect.
92. Reclamanţii mai solicită şi suma de 27.500 EUR cu
titlu de daune morale pentru „hărţuirea judiciară" ale cărei victime au
fost şi care a avut consecinţe asupra sănătăţii şi imaginii lor, precum şi
asupra veniturilor lor. Ei furnizează în acest sens documente medicale ce
atestă internarea celei de-a doua reclamante într-un institut oncologic în
perioada 23 noiembrie - 5 decembrie 2005 şi în perioada 7-10 martie 2006,
precum şi două intervenţii chirurgicale pe care aceasta Ie-a suferit. Ei susţin
că au suferit prejudicii de imagine din cauza anunţurilor referitoare la
vânzarea la licitaţie a bunului lor, publicate în mai multe rânduri în mai
multe ziare. In sfârşit, ei apreciază că veniturile lor s-au diminuat din cauza
timpului alocat pentru asigurarea apărării lor în procedurile
litigioase.
93. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de
daune morale nu este fondată, în măsura în care reclamanţii nu au demonstrat o
legătură de cauzalitate între suferinţele psihice invocate şi pretinsa
încălcare a drepturilor garantate de Convenţie.
94. Guvernul apreciază că hotărârea Curţii ar putea
constitui în sine o reparaţie suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit
de reclamanţi.
95. Curtea observă că, în speţă, singurul fundament de
reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că
reclamanţii nu au beneficiat de un drept de acces la o instanţă pentru a-şi
expune pretenţiile.
96. In ceea ce priveşte prejudiciul material pretins,
Curtea nu poate specula asupra rezultatului pe care l-ar fi avut acţiunea în
anulare a ipotecii, dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu
este cazul să li se acorde reclamanţilor vreo despăgubire cu acest titlu (vezi Lungoci, menţionată mai sus, § 53, şi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).
97. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea
apreciază că reclamanţii au suferit într-adevăr o frustrare din cauza
respingerii acţiunii lor. Statuând în echitate, Curtea le acordă suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.
98. Curtea reaminteşte, de asemenea, jurisprudenţa sa
bine stabilită, conform căreia, în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie,
reclamanţii trebuie repuşi, cât mai curând posibil, într-o situaţie echivalentă
cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor
acestei prevederi [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16,
§ 12]. O hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât
obligaţia juridică nu numai de a le plăti părţilor interesate sumele alocate cu
titlu de reparaţie echitabilă, ci şi de a alege, sub controlul Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul,
individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune
capăt încălcării constatate de Curte şi a-i înlătura, în măsura posibilului,
consecinţele, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia
anterioară acesteia (Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei si Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO
2004-VII).
99. Art. 322 § 9 din Codul de procedură civilă permite
revizuirea unui proces pe plan intern, dacă Curtea a constatat încălcarea
drepturilor unui reclamant. In plus, Curtea apreciază că atunci când constată
că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, redresarea
cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii
în timp util şi cu
respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi Lungoci,
menţionată mai sus, §
56; Yanakiev împotriva Bulgariei, nr. 40.476/98, § 90, 10 august
2006). B. Cheltuieli de judecată
100. Reclamanţii
solicită suma de 4.145 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în procedurile
judiciare interne şi în faţa Curţii. In acest sens, ei prezintă documente
justificative relevante pentru o sumă totală de 98.700.000 ROL, din care
89.700.000 ROL pentru procedura în faţa Curţii.
101. Guvernul nu se
opune acordării reclamanţilor a unei sume care să corespundă cheltuielilor
necesare, legate de procedura internă şi de cea în faţa Curţii, care să fie
susţinute cu documente.
102. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil.
103. Cu toate acestea,
trebuie ţinut cont de faptul că Curtea a constatat în speţă o încălcare a unui
singur capăt de cerere formulat
de reclamanţi. Conform art. 41, un reclamant poate recupera numai cheltuielile
de judecată rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor şi care au fost real
şi necesar angajate pentru a încerca să corecteze în ordinea juridică internă
şi în faţa Curţii încălcările constatate de aceasta (vezi, mutatis mutandis,
I.J.L. şi alţii împotriva Regatului Unit din 19 septembrie 2000, cererile nr. 29.522/95, 30.056/96 şi
30.574/96, Culegere 2000-IX,
§ 151).
104. In speţă, ţinând cont de documentele justificative furnizate de
reclamanţi şi având în vedere criteriile de mai sus, Curtea consideră
rezonabilă suma de 2.500 EUR, cu toate cheltuielile incluse, şi Ie-o acordă
reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
105. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie privind dreptul de
acces la o instanţă şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi
inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie din cauza anulării acţiunii reclamanţilor pentru neplata cauţiunii;
3. hotărăşte că nu este cazul să statueze asupra
capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la refuzul
Curţii Supreme de Justiţie de a trimite dosarul în faţa Curţii Constituţionale;
4. hotărăşte că nu este cazul să statueze asupra
capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. hotărăşte:
a) ca statul pârât să asigure redeschiderea procedurii
în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, dacă reclamanţii doresc acest lucru, şi să
le plătească simultan următoarele sume:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune morale;
(ii) 2.500 EUR (două mii cinci sute euro) cu titlu de
cheltuieli de judecată;
b) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care să fie
adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris,
la data de 20 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier