HOTARARE Nr. 0
din 14 decembrie 2006
in Cauza Dimitrie Dan
Popescu impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 566 din 17 august 2007
(Cererea nr. 21.397/02)
Strasbourg
In Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva Romaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuand în cadrul unei camere
formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A.
Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 23
noiembrie 2006,
pronunţă următoarea hotărare, adoptată la această dată:
PROCEDU RA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
21.397/02) îndreptată împotriva Romaniei, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Dimitrie Dan Popescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 mai 2002 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistenţă
judiciară, este reprezentat de doamna D.-O. Călinescu, avocată în Bucureşti.
Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor
Externe.
3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărat să comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 alin. 3 din
Convenţie, aceasta a hotărat
să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atat reclamantul, cat şi
Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art.
59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a
născut în anul 1934 şi locuieşte în Bucureşti.
6. In 1925, G.D., bunicul reclamantului, a construit o
casă situată în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud. In 1950, invocand Decretul de naţionalizare nr.
92/1950, statul a intrat în posesia casei respective, precum şi a terenului
aferent de 600 m2.
7. Prin Contractul din 5 noiembrie 1997, încheiat în
temeiul Legii nr. 112/1995, societatea U, administratoare a bunurilor
imobiliare de stat, a vandut bunul imobil în discuţie
lui D.A. şi D.E., care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
8. La data de 24 martie 1998, reclamantul a sesizat
Judecătoria Constanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată
împotriva Primăriei Eforie Sud. El a pretins că, în temeiul Decretului nr.
92/1950, bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la
naţionalizare şi că bunicul său făcea parte din acestea.
9. Prin Incheierea de şedinţă din 20 iunie 1999,
Judecătoria Constanţa şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului
Judeţean Constanţa. In faţa acestei instanţe, reclamantul şi-a extins acţiunea
în justiţie pentru a obţine şi anularea contractului de vanzare-cumpărare încheiat cu chiriaşii.
10. La data de 2 februarie
2000, instanţa, statuand că
statul intrase în posesia bunului fără „titlu valabil" şi că
naţionalizarea fusese ilegală, a dispus ca statul să-l restituie reclamantului.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a validat contractul de vanzare-cumpărare, considerand că societatea ce administra
bunurile imobiliare de stat
avea „puterea legală" de a vinde bunul în litigiu şi că, prin urmare, vanzarea fusese legală.
11. In apelul reclamantului, prin Hotărarea din 8 decembrie 2000, Curtea de Apel
Constanţa a confirmat această sentinţă cu următoarea motivare:
„(...) In ceea ce priveşte capătul de cerere privind
constatarea nulităţii contractului de vanzare-cumpărare, instanţa de fond s-a preocupat respingandu-l ca nefondat, întrucat nu s-a făcut
dovada relei-credinţe a cumpărătorului şi nici frauda la lege, aşa cum a
susţinut reclamantul."
12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei
decizii, susţinand că, la
momentul încheierii contractului, părţile au fost de rea-credinţă.
13. La data de 30 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat hotărarea Curţii de Apel Constanţa, reluand aceeaşi motivare ca cea a instanţelor
inferioare.
14. Conform unei adrese a Primăriei Constanţa, trimisă
la data de 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o dată
neprecizată, reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în baza Legii nr.
10/2001. Din aceeaşi adresă rezultă că cererii sale nu i s-a dat curs
favorabil.
II. Dreptul şi practica
interne pertinente
15. Prevederile legale
şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărarile Brumărescu împotriva Romaniei ([MC] nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii
împotriva Romaniei (nr.
57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva Romaniei (nr.
63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) si Porteanu împotriva Romaniei (nr.
4.596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări
a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamantul
pretinde că vanzarea bunului
unor terţi, validată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 30 noiembrie
2001, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în
mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea
observă că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin
urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
18. Guvernul evocă dificultăţile pe care le ridica
problema caselor naţionalizate la vremea respectivă, avand
în vedere contextul politic şi juridic al societăţii
romaneşti. El insistă asupra
preocupării legiuitorului de a păstra un just echilibru între interesele
foştilor proprietari şi cele ale chiriaşilor. In opinia Guvernului, Curtea
trebuie să ia în considerare situaţia economică dificilă în care se afla statul
în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietăţii foştilor proprietari ai
caselor naţionalizate.
19. Guvernul rezumă obiectivele Legii nr. 10/2001,
care a fost prima lege ce a reglementat în mod global problema imobilelor
naţionalizate, tinzand spre
echilibrul dintre cerinţele reparaţiei şi ale siguranţei raporturilor juridice,
şi, în fine, pe cele ale Legii nr. 247/2005, care a modificat şi completat
Legea nr. 10/2001, punand la
punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientă a
acestei legi. El reaminteşte că reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire
în temeiul Legii nr. 10/2001.
20. Guvernul consideră că autorităţile naţionale
beneficiază de o mare putere discreţionară, nu numai în ceea ce priveşte
alegerea măsurilor pentru garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau
pentru reglementarea în materia dreptului proprietăţii, dar şi pentru
a-şi rezerva timpul necesar implementării lor. El apreciază că ultima reformă în materie, şi
anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de despăgubiri
echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o hotărare a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi
accelerează procedura de restituire sau despăgubire. Această lege prevede ca,
în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va
face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori
mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză.
21. In fine, Guvernul consideră că o posibilă întarziere în acordarea despăgubirilor nu va
fi de natură să rupă justul echilibru dintre protecţia dreptului de proprietate
şi cerinţele interesului general.
22. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El
apreciază că s-a adus atingere dreptului său de proprietate şi invocă, mutatis mutandis, hotărarile Străin, citată mai sus (§§ 39^0) şi Păduraru, citată mai sus (§§
38-53). El afirmă că incertitudinea din domeniul legislativ invocată de Guvern
este imputabilă statului şi nu va putea fi considerată ca o „circumstanţă
excepţională" care justifică o ingerinţă în dreptul său de proprietate
asupra bunului în discuţie.
23. Curtea reaminteşte că în Cauza Străin, citată
mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vanzarea de către stat a unui bun al altcuiva unor terţi de
bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie
a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire,
a constituit o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
24. Mai mult, în Cauza Păduraru,
citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că
statul îşi încălcase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent
faţă de problema de interes general a restituirii sau
vanzării imobilelor ce au intrat în posesia sa în
temeiul decretelor de naţionalizare. De asemenea, ea a considerat că
incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamanţilor, care
s-au găsit în imposibilitatea de a-şi recupera toate bunurile, deşi dispuneau
de o hotărare definitivă ce
dispunea ca statul să li le restituie.
25. In speţă, Curtea nu vede niciun motiv pentru care
să se abată de la jurisprudenţa citată mai sus, avand în vedere că situaţia de fapt este aproximativ aceeaşi. In cauza
de faţă, după exemplul Cauzei Brumărescu, citată mai sus, nişte terţi au
devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra
bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în Cauza Străin,
citată mai sus, reclamantul în speţă a fost recunoscut ca proprietar
legitim, instanţele considerand
incontestabil titlul său de proprietate, avand în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (paragrafele 10-13
de mai sus).
26. Curtea observă că vanzarea
bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995 îl
împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată
nicio despăgubire pentru această privare. Intr-adevăr, deşi a depus o cerere de
despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, el nu a primit niciun răspuns
favorabil pană în prezent
(paragraful 14 de mai sus).
27. Curtea observă că, la data de 22 iulie 2005, a
fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această
nouă lege acordă un drept de despăgubire, la valoarea estimată în bani a
bunului ce nu poate fi restituit, persoanelor care se află în aceeaşi situaţie
ca cea a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele ce nu au posibilitatea să
obţină restituirea bunului lor în natură, să le acorde o despăgubire sub forma
unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a
valorilor mobiliare (OPCVM). In principiu, persoanele care au dreptul să
primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi
transformate în acţiuni odată ce societatea va fi cotată la bursă.
28. Curtea observă că, la data de 29 decembrie 2005,
societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această
societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa
financiară, trebuie urmată procedura de agreare de către Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare (CNVM). Cotarea sa efectivă la bursă este preconizată,
conform ultimelor informaţii, pentru iunie-iulie 2007.
29. In speţă, dacă presupunem că cererea de restituire
formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi ar putea
face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Proprietatea
nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil
de a ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri către reclamant şi că
cererii acestuia, întemeiată pe legea mai sus menţionată, nu i s-a dat curs
încă. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 de modificare
a ei nu iau în considerare prejudiciul determinat de lipsa prelungită de
despăgubire acordată persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private
de bunurile lor în baza unei hotărari definitive.
30. Drept care, Curtea consideră
că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra
bunului imobiliar situat în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, combinat cu
lipsa totală de despăgubire timp de aproape 5 ani, l-au făcut să suporte o
sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea
bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei
prevederi.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
31. Reclamantul pretinde că vanzarea
casei către chiriaşii D.A. şi D.E. a condus la imposibilitatea de a obţine
executarea Hotărarii
definitive din 2 decembrie 2000 a Tribunalului Judeţean Constanţa, care a
dispus ca statul să-i restituie imobilul, ceea ce a încălcat art. 6 din
Convenţie, care prevede astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) de către o instanţă (...), careva hotărî (...) asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
32. Curtea consideră, ţinand cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 23-30 de mai
sus, că nu are rost să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi, mutatis mutandis şi printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr.
33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărarea din 19
februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, §23, şi Biserica Catolică din
Canee împotriva Greciei, Hotărarea din 16 decembrie
1997, Culegerea 1997-VIII, § 50).
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
33. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decat
o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii
lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
34. In principal, reclamantul solicită restituirea
casei în discuţie sau acordarea a 80.000 euro (EUR). El a depus la dosar un
raport de expertiză. De asemenea, el solicită 43.920 EUR pentru privarea de
dreptul său începand din anul
2002 şi pană în 2006. De
asemenea, el solicită 20.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele,
îngrijorarea şi incertitudinea cauzate de ingerinţa statului în dreptul său de
proprietate.
35. Guvernul apreciază că valoarea comercială a
bunului este de 57.039 EUR. El prezintă opinia expertului imobiliar în acest
sens. In ceea ce priveşte suma reprezentand chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu
este cazul să se acorde o asemenea despăgubire şi invocă, printre altele, Cauza
Buzatu împotriva Romaniei (nr. 34.642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). In ceea ce priveşte
daunele morale, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive
în raport cu jurisprudenta
Curţii (Străin împotriva Romaniei, citată mai sus, § 84) şi apreciază că hotărarea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a
prejudiciului moral suportat.
36. In observaţiile sale ca răspuns la cele ale
Guvernului, reclamantul a depus la dosar un răspuns la opinia expertului
Guvernului, în care el insistă asupra rezultatului expertizei sale iniţiale. El
exprimă anumite îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea expertului
Guvernului care şi-a prezentat opinia, deoarece ar fi fost vorba de domnul
L.M., persoană care efectuează toate expertizele în cauzele comunicate
Guvernului roman. Conform
celor spuse de reclamant, fiind vorba de un mare număr de expertize efectuate
pentru Guvern şi ţinand seama
de onorariile practicate de acest expert, această situaţie poate influenţa,
într-o anumită măsură, rezultatele expertizelor.
37. In ceea ce priveşte suma corespunzătoare privării
de dreptul de proprietate, reclamantul îi solicită Curţii fie să-i acorde o
reparaţie pecuniară cu acest titlu, fie să ţină cont de ea cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral, conform Cauzei Radu împotriva Romaniei (nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006). In fine, în ceea ce priveşte
prejudiciul moral, el îi solicită Curţii să ţină cont de faptul că a existat,
de asemenea, o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, din cauza
imposibilităţii de a executa hotărarea ce dispunea
restituirea bunului.
38. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că
restituirea casei situate în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi a
terenului alăturat, aşa cum a fost ea dispusă la data de 2 februarie 2000 de
către Tribunalul Judeţean Constanţa, l-ar pune pe reclamant cat mai curand posibil într-o situaţie ce ar
echivala cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr.
1 nu ar fi fost încălcate. In cazul în care statul parat nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data
la care prezenta hotărare va
rămane definitivă, Curtea
dispune ca el să-i plătească persoanei în cauză, ca daune materiale, o sumă
care să corespundă valorii actuale a bunului.
39. In acest sens, Curtea observă cu interes că Legea
nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor
naţionalizate atat legal, cat
şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile
exprimate în jurisprudenta internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce
priveşte reparaţiile datorate în cazurile de acte ilicite şi confirmate în mod
constant de ea însăşi în jurisprudenta sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărarea din 31
octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva
Italiei, Hotărarea din 7
august 1996, Culegere de hotărari şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu (satisfacţie
echitabilă), citată mai sus, §§ 22 şi 23].
40. Intr-adevăr, noua lege califică drept abuzive
naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligarea restituirii în
natură a bunurilor ieşite din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel
de privări. In caz de imposibilitate de a le restitui, de exemplu din cauza vanzării bunului unui terţ de bună-credinţă,
legea acordă o despăgubire la valoarea comercială a bunului la momentul
acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).
41. Curtea observă că opinia trimisă de expertul
Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a
vizitat bunul. Ţinand cont de
expertiza furnizată de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor
de pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază că valoarea comercială actuală a
bunului este de 80.000 EUR.
42. In ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de
chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi
randamentului unei închirieri a bunului în discuţie (conform Buzatu împotriva Romaniei, nr.
34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ţine cont de
privarea de proprietate suportată de reclamant începand din anul 1997, cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva Romaniei, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004).
43. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză
au adus prejudicii grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său,
pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului
moral suportat.
B. Cheltuieli de judecată
44. De asemenea, reclamantul solicită 3.048,26 EUR
drept cheltuieli de judecată suportate în faţa Curţii, pe care le detaliază
după cum urmează: 30,81 EUR pentru taxe de curier, 238,87 EUR pentru onorariul
expertului, precum şi 2.778,58 EUR pentru onorarii avocaţiale. Reclamantul a
depus la dosar documente justificative în acest sens. In ceea ce priveşte
ultimele onorarii, reclamantul a depus la dosar o copie a unei convenţii
referitoare la plata directă efectuată către avocata sa.
45. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de
onorarii avocaţiale este prea ridicată şi face trimitere la jurisprudenta
Curţii, în special la cauzele bulgare (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, §
185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva
Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr.
41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI). Conform spuselor Guvernului, în aceste trei
cauze, onorariile avocaţiale au fost calculate pe baza
unui tarif de 40 EUR pe oră, în timp ce în cauza de faţă avocata reclamantului
a practicat un tarif de 80 EUR pe oră, ceea ce reprezintă un tarif excesiv.
46. In observaţiile sale ca răspuns la cele ale
Guvernului, reclamantul reaminteşte că avocatul său a facturat onorarii
diferite din cauza muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, adică 80,25
EUR sau chiar 5 EUR pe oră, ceea ce constituie o medie de 37 EUR pe oră, adică
o valoare mai mică decat cea invocată de Guvernul parat.
47. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decat în măsura în care li s-au stabilit
realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Ţinand
cont de elementele aflate în posesia sa şi de
criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.048,26
EUR. Ţinand cont de convenţia
mai sus menţionată, precum şi de asistenţa judiciară a Consiliului Europei,
Curtea decide ca suma de 1.928,58 EUR să-i fie plătită
direct avocatei reclamantului.
C. Dobanzi moratorii
48. Curtea consideră potrivit ca rata dobanzii moratorii să se bazeze pe rata dobanzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu este necesar să statueze asupra
fondului capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul parat să-i
restituie reclamantului casa situată în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud,
precum şi terenul aferent, în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărare va rămane definitivă, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul parat să-i plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 80.000
EUR (optzeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul parat să-i plătească reclamantului:
(i) 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune morale;
(ii) 269,68 EUR (două sute şaizeci şi nouă euro şi şaizeci şi opt cenţi) cu titlu de
cheltuieli de judecată;
(iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de
impozit pentru sumele menţionate mai sus;
d) ca statul parat să-i
plătească direct avocatei reclamantului 1.928,58 EUR (una mie nouă sute
douăzeci şi opt euro şi cincizeci şi opt cenţi) cu titlu de cheltuieli de
judecată;
e) ca aceste sume să fie convertite în lei noi romaneşti (RON) la data plăţii;
f) ca, începand de la expirarea
termenului menţionat mai sus şi pană la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobandă simplă avand o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 14 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Preşedinte,
Bostjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger