HOTARARE Nr. 7
din 26 mai 2009
definitiva la 26 august
2009, în Cauza Societatea Comerciala Aledani - S.R.L. împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 109 din 18 februarie 2010
(Cererea nr. 28.874/04)
In Cauza Societatea Comercială Aledani - S.R.L.
împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din
Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 5 mai 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
28.874/04) introdusă împotriva României şi în care o societate
comercială persoană juridică română (reclamanta) a
sesizat Curtea la data de 11 iulie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 4 septembrie 2006, preşedintele secţiei
a treia a decis să comunice Guvernului cererea. Conform art. 29 § 3 din
Convenţie s-a mai decis ca, în acelaşi timp, camera să se
pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta, Societatea comercială cu
răspundere limitată (S.R.L.) Aledani, este o societate
comercială română cu sediul în Ploieşti. Ea este
reprezentată în faţa Curţii de directorul său, domnul A.
Daniel.
5. Reclamanta a dobândit în cadrul procesului de
privatizare o clădire cu destinaţie tehnică, amplasată pe
un teren de 575 m2, delimitată printr-un gard de zid, în
vecinătatea unui alt teren, care aparţine societăţii
comerciale S.
6. Ca urmare a mai multor litigii între reclamantă
şi societatea S. cu privire la dreptul de proprietate asupra clădirii
şi terenului menţionate mai sus, printr-o sentinţă
rămasă definitivă din 23 noiembrie 1998, Judecătoria Sinaia
a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra clădirii şi
a gardului de zid. Cu aceeaşi ocazie, judecătoria a constatat că
reclamanta nu era proprietarul terenului pe care era amplasată
clădirea, teren care aparţinea societăţii S., în virtutea
unui titlu emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în anul
1995.
7. La 14 martie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de
Apel Ploieşti printr-o acţiune împotriva societăţii S.
şi a Consiliului Local al Municipiului Sinaia, vizând anularea
parţială a titlului de proprietate eliberat lui S. asupra terenului
pe care se afla clădirea sa.
8. Printr-o decizie din 27 iunie 2000, Curtea de Apel a
admis cererea sa, considerând-o întemeiată. Curtea de Apel a respins în
prealabil excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei din
considerente de tardivitate, excepţie invocată de pârâta S.
9. Prin Decizia definitivă din 25 octombrie 2002,
Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul introdus de S.
împotriva hotărârii Curţii de Apel, pe care a confirmat-o,
arătând că primii judecători au considerat pe bună dreptate
că acţiunea reclamantei nu era tardivă. In motivarea deciziei
sale, Curtea Supremă de Justiţie s-a întemeiat pe Sentinţa din
23 noiembrie 1998, pentru a constata încă o dată că reclamanta
era proprietar doar al clădirii şi al gardului zidit.
10. La 1 octombrie 2003, procurorul general al României
a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor
judecătoreşti din 27 iunie 2000 şi din 25 octombrie 2002,
susţinând că cererea introductivă de instanţă a
reclamantei a fost tardivă şi că, prin urmare, instanţele
care au pronunţat respectivele hotărâri respinseseră în mod
eronat excepţia de inadmisibilitate ridicată de societatea
pârâtă S.
11. Prin Decizia definitivă din 15 martie 2004,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul
procurorului general şi a respins cererea introductivă de
instanţă a reclamantei ca fiind tardivă.
12. Prin Decizia definitivă din 17 martie 2005,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins o plângere
penală pentru înşelăciune introdusă de S. împotriva lui
A.D. şi D.M., cei 2 reprezentanţi ai reclamantei.
13. Prin Decizia definitivă din 17 octombrie 2005,
Curtea de Apel Ploieşti a admis o acţiune introdusă de S.
şi a constatat că reclamanta nu era proprietara terenului în litigiu.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
14. Articolele relevante din Codul de
procedură civilă în vigoare la momentul faptelor prevedeau:
ARTICOLUL 330
„Procurorul general al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului
justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de
Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru
următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit
atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o
încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare
greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este
vădit netemeinică (...)."
ARTICOLUL 3301
„In cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi
2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când
hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă."
15. Art. 330 şi 3301 citate anterior au
fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură
civilă, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 195/2004.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1
din Convenţie
16. Reclamanta se plânge de faptul că anularea
Hotărârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie
2002 prin Decizia din 15 martie 2004 a Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din Convenţia, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va
hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. De asemenea, Curtea a luat act de faptul că acest
capăt de cerere nu contravine niciunui alt motiv de inadmisibilitate. Prin
urmare, se decide a fi declarat admisibil.
B. Asupra fondului
18. Referindu-se la cauzele Sovtransavto Holding
împotriva Ucrainei (nr. 48.553/99, CEDO 2002-VII), Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), şi Riabykh
împotriva Rusiei (nr. 52.854/99, CEDO 2003-IX), Guvernul recunoaşte
că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, admiterea unei
căi extraordinare de recurs care pune în discuţie o hotărâre
definitivă printr-o procedură de reanalizare şi rejudecare este
considerată o încălcare a principiului securităţii
raporturilor juridice.
19. Guvernul constată că acest caz diferă
de cauzele SC Maşinexportimport Industrial Group - SA împotriva
României (nr. 22.687/03, Hotărârea din 1 decembrie 2005) şi Brumărescu,
citată anterior, deoarece în prezenta cauză litigiul era între
persoane fizice care au obţinut decizii favorabile şi unde recursul
în anulare a fost iniţiat la cererea uneia dintre părţile la
procedură, şi nu de o autoritate de stat.
20. De asemenea, Guvernul susţine că, în
acest caz, recursul în anulare a urmărit protecţia principiului
securităţii raporturilor juridice, deoarece acesta a fost introdus
pentru a remedia omisiunea tribunalelor interne de a lua în considerare
tardivitatea acţiunii reclamantei.
21. Reclamanta contestă punctul de vedere al
Guvernului.
22. Curtea reaminteşte că dreptul la un
proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 §1 din
Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului
Convenţiei, care defineşte supremaţia legii ca parte a
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care dispune, printre altele, ca o
hotărâre definitivă pronunţată de un tribunal într-o
cauză să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu,
citată anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre
părţi nu are dreptul să solicite supervizarea unei hotărâri
definitive şi executorii numai în scopul unei revizuiri a cauzei şi a
unei noi decizii cu privire la aceasta. Supervizarea nu ar trebui să devină
o cale de atac deghizată, iar simplul fapt că pot exista două
puncte de vedere pe aceeaşi temă nu este un motiv suficient pentru a
rejudeca un caz. Nu se poate deroga de la acest principiu decât pentru motive
substanţiale şi imperative (Riabykh împotriva Rusiei, nr.
52.854/99, § 52, CEDO2003-IX).
23. Curtea observă că anularea hotărârii
judecătoreşti definitive s-a bazat exclusiv pe presupusa
necunoaştere a unui aspect de procedură de către instanţele
judecătoreşti ordinare. Or, acest argument nu este suficient pentru a
justifica anularea unei decizii definitive, în ciuda faptului că
persoanele fizice au fost, de asemenea, părţi ale procedurii (a se
vedea, printre multe altele, Raicu împotriva României, nr. 28.104/03, §
25,19 octombrie 2006, şi Popea împotriva României, nr. 6.248/03, §
33-37, 5 octombrie 2006).
24. Argumentele Guvernului nu sunt de natură
să determine Curtea să se îndepărteze de la abordarea
folosită în alte cazuri similare, situaţia de fapt fiind în
esenţă aceeaşi (vezi în special SC Maşinexportimport
Industrial Group - SA, Raicu şi Popea, citate anterior).
25. Aceste elemente sunt suficiente pentru a permite
Curţii să ajungă la concluzia că anularea de către
Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 25
octombrie 2002 a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice, aducând, de asemenea, atingere dreptului reclamantei la un proces
echitabil.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1
din Convenţie.
II. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie
26. Reclamanta denunţă o
încălcare a dreptului său cu privire la bunurile sale, ca urmare a
anulării Sentinţei definitive din 25 octombrie 2002 de către
Curtea Supremă de Justiţie. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr.
1, care prevede după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
27. Guvernul a invocat o excepţie de inaplicabilitate
a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, considerând că reclamanta
nu are niciun „bun" sau „speranţă legitimă" în
legătură cu terenul în litigiu.
28. Guvernul consideră că Hotărârea din
25 octombrie 2002 nu îi conferă reclamantei niciun drept, real sau de
creanţă, asupra terenului în litigiu. Singurul efect al acestei
hotărâri este faptul că terenul a revenit în patrimoniul
Primăriei Sinaia.
29. Reclamanta obiectează faţă de acest
argument. Ea pretinde că procedura administrativă necesară pentru
a obţine un titlu de proprietate asupra terenului a devenit
imposibilă ca urmare a atribuirii ilegale a terenului către S.,
deoarece anularea titlului societăţii din urmă era o etapă
prealabilă oricărui alt demers.
30. Curtea observă că dreptul de proprietate
al reclamantei asupra terenului în litigiu nu este dovedit prin niciun titlu
şi nu a fost stabilit prin hotărâri de către instanţele
care au soluţionat această problemă. Din acest motiv şi
estimând că nu se poate specula cu privire la rezultatul unui eventual
demers administrativ sau de altă natură pe care reclamanta l-ar fi
putut întreprinde în vederea obţinerii unui titlu de proprietate,
Curtea consideră că aceasta nu are un „bun", în sensul
Convenţiei, cu privire la terenul în litigiu.
31. Prin urmare, capătul de cerere examinat este
considerat incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile
Convenţiei, în sensul art. 35 § 3, şi trebuie să fie respins în
conformitate cu art. 35 § 4.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din
Convenţie
32. In conformitate cu art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
33. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta
solicită 41.062 EUR, suma reprezentând valoarea actualizată a
terenului, profitul aferent pierdut, precum şi rambursarea unor taxe notariale.
Ea solicită, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca
urmare a unei proceduri penale iniţiate împotriva lui A.D. şi D.M.
34. In ceea ce priveşte cererea privind daunele
materiale, Guvernul îşi reiterează susţinerile cu titlu de excepţie
de inadmisibilitate ratione materiae.
35. Cu privire la cererea de daune morale, Guvernul
susţine că pretenţiile cu acest titlu au fost formulate în
numele a două persoane fizice şi că reclamanta nu a solicitat
nimic în nume propriu, prin urmare această parte a cererii de
pretenţii trebuie să fie respinsă.
36. Curtea constată că, în acest caz,
singurul temei de reţinut în acordarea unei satisfacţii echitabile
constă în faptul că o hotărâre definitivă favorabilă
reclamantei a fost revizuită ca urmare a admiterii unei căi
extraordinare de atac, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
37. In ceea ce priveşte pretinsele daune
materiale, Curtea face trimitere la constatarea lipsei bunului litigios din
patrimoniul reclamantei şi la excepţia ratione materiae, întemeiată,
invocată de către Guvern (§ 30 şi 31 de mai sus). Prin urmare,
nu este cazul a acorda reclamantei o compensaţie financiară.
38. Referitor la daunele morale, Curtea consideră
că reclamanta a suferit într-adevăr o frustrare, având în vedere
recursul în anulare mai sus menţionat.
39. Având în vedere toate elementele aflate în posesia
sa şi hotărând în echitate, în conformitate cu art. 41 din
Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 2.000 EUR pentru daunele
morale.
B. Cheltuieli de judecată
40. Reclamanta solicită 2.123,94 EUR pentru
costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor
judecătoreşti naţionale, reprezentând cheltuieli de
judecată şi onorariile de avocat. Reclamanta prezintă documente
doveditoare.
41. Guvernul nu se opune acordării către
reclamantă a unei sume reprezentând cheltuieli şi costuri aferente
procedurilor judiciare naţionale şi în faţa Curţii, care
sunt dovedite în mod suficient. Trebuie precizat că o mare parte din
costurile şi cheltuielile pretinse nu sunt legate de procedura în baza
căreia reclamanta a făcut plângere.
42. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi costurilor
sale decât în măsura în care se constată realitatea lor, necesitatea
lor şi nivelul rezonabil al cuantumului acestora. In cazul de
faţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de
criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR,
pe care o acordă reclamantei pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
43. Curtea consideră că este oportun
să fixeze rata dobânzilor moratorii pe baza dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă 3
puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie
şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a existat o
încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a încălcării
principiului securităţii raporturilor juridice;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească
reclamantei, în termen de 3 luni de la data la care această hotărâre
va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie,
suma de 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de daune morale, şi 500
EUR (cinci sute euro), pentru cheltuielile de judecată;
b) ca sumele în cauză să fie convertite în
moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data
plăţii, la care se vor adăuga sumele posibil datorate cu titlu
de impozit;
c) ca începând cu expirarea acestui termen şi
până la plată această sumă să se majoreze cu o dobânda
simplă la o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă pe perioada
în cauză, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză şi
comunicată ulterior în scris, la data de 26 mai 2009, în conformitate cu
art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier