HOTARARE Nr.
4867 din 19 ianuarie 2010
în Cauza Andreescu Muraretsi
altii împotriva României
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 738 din 4 noiembrie 2010
(Cererea nr. 4.867/04)
In Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15
decembrie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 4.867/04) îndreptată împotriva României, prin care patru cetăţeni
ai acestui stat, doamnele Elena Andreescu Murăreţ şi Măria Andreescu şi domnii
Valentin-Georgin Andreescu şi Ioan Andreescu (reclamanţii), care au
sesizat Curtea la data de 10 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt
reprezentaţi în faţa Curţii de prima reclamantă, doamna Elena Andreescu
Murăreţ. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 5 decembrie 2005, preşedintele Secţiei a
treia a decis să comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 § 3 din
Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea
şi temeinicia cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în
anul 1924, 1939, 1966 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.
5. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de
reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.
6. Prin Sentinţa rămasă
definitivă din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea
în revendicare imobiliară introdusă de reclamanţi împotriva Consiliului
Municipiului Bucureşti şi a societăţii H., administrator al bunurilor statului.
Instanţa Ie-a recunoscut calitatea de proprietari pentru imobilul situat în
str. Octav Cocărescu nr. 35 din Bucureşti, statuând că naţionalizarea sa, în
temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, fusese
ilegală.
7. La data de 26 iulie 2001, reclamanţii au sesizat
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouă acţiune în revendicare îndreptată
împotriva lui M.A. şi M.E., cărora statul le vânduse în anul 1976 o parte a
imobilului aflat în litigiu. Ei s-au prevalat de Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, care le
recunoştea calitatea de proprietari ai întregului bun.
8. Prin Sentinţa din data de 5
ianuarie 2002, instanţa Ie-a admis cererea. Aceasta a apreciat că, din moment
ce naţionalizarea fusese ilegală, bunul în cauză nu fusese niciodată scos din
patrimoniul lor şi că titlul lor de proprietate prevala faţă de cel al
cumpărătorilor M.A. şi M.E., ce rezulta din contractul de vânzare-cumpărare
încheiat în anul 1976 cu statul.
9. Prin Decizia din data de 11 iunie 2002, Tribunalul
Bucureşti a admis apelul formulat de M.A şi M.E. şi, pe fond, a respins
acţiunea reclamanţilor. Acesta a decis că terţii cumpărători fuseseră de bună-credinţă
la data vânzării şi că, în aceste condiţii, reclamanţii erau îndreptăţiţi, în
temeiul Legii nr. 10/2001, să obţină o reparaţie prin
echivalent.
10. Prin Decizia rămasă
definitivă din data de 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat
temeinicia deciziei pronunţate în apel. Aceasta a subliniat că instanţele
naţionale erau încă obligate să aplice legea specială ale cărei prevederi
derogau de la dreptul comun, aşa cum pe bună dreptate procedase Tribunalul
Bucureşti în decizia sa din data de 11 iunie 2002.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
11. Prevederile legale şi
jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr.
57.001/00, CEDO 2005-VII, §§'19-26), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1
decembrie 2005) si Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17
ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
12. Reclamanţii susţin că a
existat o încălcare a dreptului la respectarea
bunurilor lor din cauza imposibilităţii lor de a se
folosi de apartamentul ai cărui proprietari au fost recunoscuţi printr-o
sentinţă rămasă definitivă şi devenită irevocabilă. Ei invocă art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
13. Guvernul invocă excepţia
nerespectării termenului de 6 luni, arătând că hotărârea judecătorească
definitivă ce trebuie luată în considerare este Decizia din 14 ianuarie 2003 a
Curţii de Apel Bucureşti, în timp ce cererea a fost introdusă în faţa Curţii la data de 10 octombrie 2003.
14. Reclamanţii se opun acestei excepţii.
15. Curtea consideră că
imposibilitatea pretinsă de reclamanţi de a beneficia, timp de mai mulţi ani,
de dreptul de proprietate recunoscut prin Sentinţa rămasă definitivă din data
de 11 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, se analizează ca o
situaţie continuă. Simplul fapt că ei au încercat fără succes să îi pună capăt,
solicitând, pe calea unei acţiuni în justiţie, restituirea în totalitate a
bunului lor, nu schimbă cu nimic această constatare. In prezent, reclamanţilor
nu li s-a restituit bunul aflat în litigiu şi nici nu au primit o despăgubire
la valoarea de piaţă a acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din
Convenţie nu a început, aşadar, să curgă în speţă (a se vedea Todicescu împotriva României, nr.
18.419/02, § 16, 24 mai 2007, si Horia Jean Ionescu împotriva României, nr.
11.116/02, § 24, 31 mai 2007).
16. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi
admisă. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit
nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea observă că
el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el
trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
17. Guvernul reiterează
argumentele prezentate anterior în cauze similare. El subliniază în special circumstanţele excepţionale care
caracterizează în România mecanismul de restituire a bunurilor naţionalizate
sau de despăgubire a foştilor proprietari, făcând trimitere la jurisprudenţa Broniowski împotriva Poloniei ([MC],
nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, '72.203/01 si 72.552/01, CEDO 2005-VI).
18. Reclamanţii contestă
caracterul real şi efectiv al sistemului de despăgubire stabilit prin Legea nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată prin Legea nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente.
19. Curtea a afirmat deja în
numeroase cauze că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al
reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în
calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă
a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat
de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi
59; Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, § 35, 16 februarie 2006).
20. In speţă, Curtea nu
distinge niciun motiv pentru a se abate de la abordarea sa din cauzele
menţionate mai sus. Vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor îi împiedică
pe aceştia şi în prezent să îşi exercite dreptul de proprietate recunoscut
printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie
echivalează, în absenţa oricărei despăgubiri, cu o privare de proprietate de facto.
21. Curtea aminteşte că, la
data evenimentelor, în dreptul intern nu exista nicio cale de atac efectivă
care să le poată oferi reclamanţilor o despăgubire pentru această privare (Străin,
menţionată mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu,
menţionată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). In plus,
aceasta observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat faptul că
sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 le
permitea beneficiarilor acestei legi să încaseze, în baza unei proceduri şi a
unui calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piaţă a
bunurilor de care au fost privaţi.
22. Această concluzie nu exclude orice evoluţie
pozitivă pe care ar putea-o cunoaşte în viitor mecanismele de finanţare
prevăzute de această lege specială, în vederea despăgubirii persoanelor cărora,
ca şi reclamanţilor, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o
hotărâre judecătorească definitivă.
23. Prin urmare, a avut loc şi continuă să aibă loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
24. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
25. Reclamanţii solicită, cu
titlu de prejudiciu material, suma de 73.938 euro (EUR), reprezentând valoarea de piaţă a
apartamentului în litigiu, a dependinţelor sale şi a terenului aferent, precum
şi suma de 10.000 EUR pentru daunele morale, In sprijinul cererii lor, aceştia
trimit o expertiză tehnică din data de 16 aprilie 2006.
26. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului
litigios este de 64.403 EUR şi transmite un raport de expertiză din luna mai
2006.
27. In ceea ce priveşte
prejudiciul moral pretins, Guvernul arată că nu există nicio legătură de
cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu şi pretinsa încălcare a
Convenţiei. El consideră că o eventuală hotărâre a Curţii de constatare a
încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 poate constitui, în sine, o reparaţie
suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamanţi.
28. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se
constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de
Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă
dreptul intern nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor acestei
încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o
reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a
constatat o încălcare a Convenţiei.
29. Printre elementele luate în
considerare de către Curte atunci când statuează în materie se numără
prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă
a încălcării pretinse, precum şi prejudiciul moral, adică repararea stării de
temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din această
încălcare, precum şi a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr.
64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
30. Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu
privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi în această privinţă şi având în
vedere neplăcerile şi incertitudinea pe care situaţia litigioasă Ie-a
provocat-o reclamanţilor, Curtea, statuând în echitate, le acordă împreună suma
de 71.000 EUR, pentru toate prejudiciile confundate.
B. Cheltuieli de
judecată
31. Reclamanţii solicită
rambursarea cheltuielilor de judecată, fără a preciza suma şi fără a furniza documente justificative.
32. Guvernul observă că
reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi cheltuielile
de judecată angajate. El nu se opune rambursării acestora, cu condiţia să fie
dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.
33. Curtea reaminteşte că, aşa
cum prevede art. 41 din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile care
au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesităţi şi care sunt
într-un cuantum rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova
împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
34. Ţinând cont de faptul că
reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile expuse, Curtea hotărăşte să nu le
acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal
a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le
plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de
71.000 EUR (şaptezeci şi una mii euro), pentru toate prejudiciile confundate,
sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil
la data plăţii, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea
termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să fie
majorate cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Josep Casadevall,
Preşedinte
Santiago Quesada,
grefier