HOTARARE Nr.
41857 din 8 martie 2007
în Cauza Florescu împotriva
României
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 805 din 2 decembrie 2010
In Cauza Florescu împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: B.M. Zupancic, presedinte, J.
Hedigan, C. Bîrsan, E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson,
I. Ziemele, judecatori, si S. Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15
februarie 2007, pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 41.857/02)
îndreptata împotriva României, prin care un cetatean al acestui stat, domnul
Octavian Florescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 20
noiembrie 2002, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna M.
Nurciu, avocata în Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat
de agenta sa, doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotarât sa îi
comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Conventie,
Curtea a hotarât sa se analizeze în acelasi timp admisibilitatea si temeinicia
cauzei.
4. Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii
scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut în anul 1932 si
locuieste în Atena.
6. In anul 1934, parintii reclamantului, functionari la
momentul respectiv, au cumparat un imobil împreuna cu terenul aferent, bun
situat în str. Tamasoaia nr. 3 din Bucuresti. In anul 1981, tatal reclamantului
a decedat. In anul 1985, reclamantul si mama sa s-au hotarât sa emigreze în
Grecia. La data de 16 aprilie 1985, invocând Decretul nr. 223/1974 privind
reglementarea situatiei unor bunuri, statul a confiscat imobilul mentionat mai
sus.
7. Printr-un contract de vânzare-cumparare încheiat în
anul 1997 în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a
unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului,
statul, prin intermediul unei societati care administra bunurile imobiliare ale
statului, Ie-a vândut bunul sotilor B., care îl ocupau în calitate de chiriasi.
8. La data de 18 mai 1999, reclamantul si mama sa au
introdus în fata Tribunalului Bucuresti o actiune în revendicare imobiliara
îndreptata împotriva Primariei Bucuresti, a societatii care administra bunurile
imobiliare ale statului si împotriva tertilor cumparatori. Ei au cerut
instantei sa constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului si a
contractului de vânzare-cumparare încheiat cu sotii B. In fine, acestia
solicitau restituirea în natura a bunului aflat în litigiu. Reclamantul si mama
sa sustineau ca, din cauza conditiilor grele de viata si a presiunilor
exercitate împotriva familiei lor, au fost obligati sa emigreze. Pentru a
solicita anularea contractului de vânzare-cumparare având ca obiect bunul în
litigiu, acestia au aratat ca Legea nr. 112/1995 nu se referea la imobilul în
cauza si ca o vânzare efectuata în baza acestei legi era ilegala.
9. La data de 30 septembrie 1999, tertii cumparatori au
depus o cerere reconventionala, în constatarea calitatii lor de proprietari ai
bunului. Acestia au formulat si o cerere în garantie referitoare la vânzatorul
bunului, si anume Primaria Bucuresti. Sotii B. au afirmat ca detin proprietatea
bunului imobil din anul 1990, în urma unui schimb de locuinte realizat de comun
acord cu reclamantul si cu mama acestuia. In fine, ei se prevalau de buna lor
credinta în momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare.
10. La data de 2 mai 2001, dupa mai multe trimiteri ale
cauzei pe motive de competenta, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a constatat
nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o ilegala, având în
vedere ca reclamantii fusesera obligati sa îsi cedeze proprietatea înainte de a
parasi tara, ceea ce le-a viciat consimtamântul. Instanta a adaugat ca decizia
de confiscare era contrara prevederilor Constitutiei din 1965, statul neputând
sa se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Instanta,
facând aplicarea principiului bona fide praesumitur, a respins cererea
de anulare a contractului de vânzare-cumparare pe motiv ca reclamantul si mama
sa nu au facut dovada relei-credinte a partilor din respectivul contract.
Primaria Bucuresti, precum si reclamantul si mama acestuia au introdus apel
împotriva acestei sentinte.
11. Prin Decizia din data de 29 noiembrie 2001,
Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantului si al mamei sale, a admis
apelul primariei, a anulat sentinta si, pe fond, a respins actiunea
reclamantului ca neîntemeiata. Tribunalul a statuat ca instantele nu erau
competente ratione temporis sa analizeze constitutionalitatea Decretului
nr. 223/1974 din perspectiva noii Constitutii din 1991, deoarece decretul
respectiv fusese adoptat în perioada de valabilitate a Constitutiei din 1965.
Prin urmare, tribunalul a statuat ca titlul statului asupra bunului revendicat
era legal. La data de 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.
12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei
decizii, sustinând ca confiscarea bunului sau fusese contrara prevederilor din
Codul civil si din Constitutie ce reglementau respectarea dreptului de
proprietate si ca, prin urmare, posesia bunului de catre stat nu era întemeiata
pe niciun titlu valabil. In ceea ce priveste valabilitatea contractului de
vânzare- cumparare, reclamantul sustinea ca statul vânduse un bun ce nu îi mai
apartinea, ceea ce dovedea, dupa parerea sa, reaua-credinta a partilor.
13. Prin Decizia din data de 29 mai 2002, Curtea de Apel
Bucuresti a admis recursul reclamantului si a respins apelul primariei. Astfel,
Sentinta pronuntata la data de 2 mai 2001 de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti
a fost confirmata.
14. Conform afirmatiilor Guvernului, în anul 2002,
reclamantul a depus o cerere de despagubire în temeiul Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989. Printr-o decizie administrativa din data de 19
iunie 2006, Primaria Bucuresti a respins cererea reclamantului ca tardiva.
Copia deciziei respective a fost depusa la dosar.
II. Dreptul si
practica interna pertinente
15. Prevederile legale si jurisprudenta interna
relevante sunt descrise în hotarârile Brumarescu împotriva României ([MC],
nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Strain si altii
împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Paduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) si Sebastian
Taub împotriva României (nr. 58.612/00, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).
16. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, care modifica
Legea nr. 10/2001, prevede ca despagubirea la care vor avea dreptul persoanele
care nu obtin restituirea imobilului nationalizat si al carei cuantum va fi
fixat în urma unei proceduri administrative de catre o comisie centrala este
constituita dintr-o participare la un organism de plasament în valori mobiliare
organizat sub forma unei societati pe actiuni (Proprietatea). In
principiu, beneficiarii unei astfel de despagubiri vor primi titluri de valoare
ce vor fi transformate în actiuni odata ce Proprietatea va fi cotata la
bursa. Pe de alta parte, art. 3 din legea mentionata mai sus precizeaza ca
titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de conversia lor în actiuni.
17. La data de 29 decembrie 2005, Proprietatea a
fost înscrisa la Registrul Comertului din Bucuresti. Pentru ca titlurile de
valoare sa poata fi convertite în actiuni emise de Proprietatea si ca
aceste actiuni sa poata face apoi obiectul unor tranzactii pe piata financiara,
în primul rând trebuie urmata procedura de aprobare de catre Consiliul National
al Valorilor Mobiliare (CA/VM). Intrarea sa efectiva pe bursa ar fi prevazuta,
conform ultimelor informatii, pentru lunile iunie-iulie 2007.
18. Prevederile relevante din Decretul nr. 223/1974 sunt
urmatoarele:
ARTICOLUL I
„In Republica Socialista România constructiile si
terenurile pot fi detinute în proprietate de catre persoanele fizice numai daca
au domiciliul în tara."
ARTICOLUL II
„Persoanele care au facut cerere de plecare definitiva
din tara sunt obligate sa înstraineze, pâna la data plecarii, constructiile
aflate în proprietatea lor în Republica Socialista România. Instrainarea se va
face catre stat, care va prelua aceste bunuri. (...) Constructiile apartinând
persoanelor care au plecat în mod fraudulos din tara sau care, fiind plecate în
strainatate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru
înapoierea în tara trec fara plata în proprietatea statului (...)."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din Protocolul
nr. 1
19. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1,
reclamantul se plânge de faptul ca ar fi suferit o încalcare a dreptului sau la
respectarea bunurilor sale din cauza Sentintei din 2 mai 2001 a Judecatoriei
Sectorului 5 Bucuresti, confirmata prin Decizia din data de 29 mai 2002 a
Curtii de Apel Bucuresti. El sustine ca aceasta sentinta a validat vânzarea de
catre stat a bunului aflat în litigiu, desi aceeasi instanta constatase
ilegalitatea confiscarii bunului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede
urmatoarele:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de
principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa
folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitatii
20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu
este în mod vadit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult,
aceasta observa ca nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate si, prin
urmare, îl declara admisibil.
B. Asupra fondului
21. Guvernul considera ca reclamantul putea
obtine o despagubire în baza Legii nr. 10/2001, modificata prin Legea nr.
247/2005, ceea ce corespunde cerintelor art. 1 din Protocolul nr. 1. El
considera ca în situatii complexe cum este cea de fata, în care prevederile
legislative au un impact economic asupra întregii tari, autoritatile nationale
trebuie sa beneficieze de o putere discretionara nu numai pentru a alege
masurile menite sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci si pentru
a-si acorda timpul necesar implementarii lor. Guvernul arata ca ultima reforma
în materie, si anume Legea nr. 247/2005, stabileste principiul acordarii unor
despagubiri echitabile si neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei
administrative centrale pe baza unei expertize, si accelereaza procedura de
restituire sau de despagubire. Aceasta lege prevede ca, în cazul în care
restituirea imobilului nu este posibila, despagubirea se va face prin emiterea
de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea),
la nivelul valorii bunului, stabilita prin expertiza. Conform afirmatiilor
Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigura o
despagubire efectiva, conforma cu cerintele Conventiei.
22. Citând cauzele Jahn si altii împotriva Germaniei ([MC],
nr. 46.720/99, 72.203/01 si 72.552/01, CEDO 2005-...) si Broniowski
împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V), Guvernul considera
ca, în orice caz, o eventuala întârziere în acordarea unei despagubiri, în
contextul unei despagubiri neplafonate, nu distruge justul echilibru ce trebuie
pastrat între protectia proprietatii indivizilor si cerintele interesului
general si nu obliga reclamantul sa suporte o sarcina excesiva.
23. Guvernul considera ca o eventuala întârziere în
acordarea despagubirilor nu este de natura sa distruga justul echilibru dintre
protectia dreptului de proprietate si cerintele interesului general.
24. Reclamantul contesta argumentul Guvernului. El
reaminteste ca Decizia din data de 29 mai 2002 pronuntata de Curtea de Apel
Bucuresti a constatat ilegalitatea confiscarii bunului sau, confirmând vânzarea
aceluiasi bun catre chiriasi. Conform afirmatiilor sale, aceasta solutie este
contradictorie, deoarece instantele interne au confirmat vânzarea de catre stat
a unui bun asupra caruia acesta nu detinea un titlu de proprietate valabil.
25. Curtea observa ca reclamantul a obtinut o hotarâre
definitiva ce constata nulitatea deciziei de confiscare a bunului. In ciuda
acestei constatari, instantele interne au refuzat sa anuleze contractul de
vânzare-cumparare care avea ca obiect acelasi bun, pe motiv ca reclamantul nu
facuse dovada relei-credinte a partilor din respectivul contract (paragraful 10
de mai sus).
26. Curtea considera ca constatarea ilegalitatii
confiscarii bunului, precum si lipsa de titlu al statului asupra aceluiasi bun
au ca efect recunoasterea, indirecta si cu efect retroactiv, a dreptului de
proprietate al reclamantului asupra bunului sau. In plus, Curtea constata ca
acest drept nu era revocabil si nici nu a fost contestat sau infirmat pâna în
prezent.
27. Având în vedere aceste elemente si tinând cont de
jurisprudenta recenta, Curtea constata ca în speta problema existentei unui bun
nu poate fi pusa la îndoiala (conform, mutatis mutandis, Sebastian Taub
împotriva României, mentionata mai sus, §§36 si 37).
28. Curtea reaminteste ca a statuat deja ca vânzarea de
catre stat a bunului altcuiva catre terti, chiar daca este anterioara
confirmarii definitive în justitie a dreptului de proprietate al altcuiva si
chiar daca tertii erau de buna-credinta, reprezinta o privare de bunuri. O
astfel de privare, combinata cu lipsa totala de despagubire, este contrara art.
1 din Protocolul nr. 1 (Strain, mentionata mai sus, §§ 39, 43 si 59).
29. Pe deasupra, Curtea a mai constatat într-o alta
cauza ca statul îsi încalcase obligatia pozitiva de a reactiona în timp util si
cu coerenta în fata chestiunii de interes general pe care o constituie
restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de
nationalizare. Aceasta a considerat ca incertitudinea generala astfel creata
s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vazut în imposibilitatea de a
recupera totalitatea bunului sau, desi dispunea de o decizie definitiva care
condamna statul sa i-l restituie (Paduraru, mentionata mai sus, § 112).
30. In speta, Curtea nu distinge niciun motiv de a se
abate de la jurisprudenta mentionata mai sus, situatia de fapt fiind
aproximativ aceeasi. In cauza de fata, dupa exemplul Cauzei Paduraru, citata
mai sus, terte persoane au devenit proprietari dupa ce dreptul de proprietate
al reclamantului asupra bunului a facut obiectul unei confirmari definitive.
Si, cum s-a întâmplat în Cauza Strain, mentionata mai sus, reclamantul
în speta a fost recunoscut ca proprietar legitim, instantele constatând
ilegalitatea confiscarii, precum si lipsa unui titlu detinut de stat.
31. Curtea observa ca vânzarea bunului reclamantului în
temeiul Legii nr. 112/1995 îl împiedica sa îsi exercite dreptul de proprietate
si ca nu i-a fost acordata nicio despagubire pentru aceasta privare.
32. Curtea mai observa ca cererea reclamantului, depusa
în aplicarea Legii nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005, a fost
respinsa ca tardiva. In orice caz, Curtea observa ca Proprietatea nu
functioneaza în prezent într-un mod susceptibil sa duca la acordarea efectiva a
unei despagubiri reclamantului. Pe deasupra, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea
nr. 247/2005 care o modifica nu iau în considerare prejudiciul suferit din
cauza lipsei prelungite a unei despagubiri de catre persoanele care, ca si
reclamantul, au fost private de bunurile lor.
33. Prin urmare, Curtea considera ca faptul ca
reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului sau,
combinat cu lipsa totala de despagubire de mai mult de 4 ani, l-a facut sa
sufere o povara disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la
respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în speta a avut loc încalcarea acestei
prevederi.
II. Asupra celorlalte pretinse încalcari
34. Reclamantul sustine ca a avut loc o încalcare
a dreptului sau la libera circulatie, deoarece în anul 1985, înainte de a
emigra, a fost obligat sa îsi cedeze proprietatea în favoarea statului, masura
ce îi încalca dreptul de a circula liber (art. 2 din Protocolul nr. 4). In
fine, reclamantul considera ca faptul ca autoritatile i-au confiscat pasaportul
si l-au obligat sa renunte la cetatenia româna înainte de a parasi România
constituie o expulzare contrara art. 3 din Protocolul nr. 4.
35. Curtea observa ca faptele pretinse dateaza din 16
aprilie 1985, data confiscarii bunului reclamantului, adica înainte de 20 iunie
1994, data ratificarii Conventiei de catre România.
36. Rezulta ca aceste capete de cerere sunt
incompatibile ratione temporis cu prevederile Conventiei în sensul art.
35 § 3 si trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4.
III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
37. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a
Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti
contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei
încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie
echitabila."
A. Prejudiciu
38. In principal, reclamantul solicita restituirea
bunului în discutie. Conform primului raport de expertiza întocmit în luna mai
2006, valoarea comerciala a casei, precum si a terenului aferent ar fi de
87.377 euro (EUR). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertiza,
întocmit în luna septembrie 2006 si care precizeaza o valoare de piata de
107.000 EUR. Pentru lipsa de folosinta, acesta solicita suma de 248.200 EUR, pe
care o detaliaza dupa cum urmeaza: 124.100 EUR pentru perioada scursa între
1985 si 2006, 12.000 EUR între 1985 si 1997,5.000 EUR între 1997 si 2002,
precum si 107.100 EUR din luna mai 2002 pâna astazi. In fine, el solicita suma
de 100.000 EUR pentru prejudiciul moral.
39. Guvernul considera ca valoarea de piata a bunului
este de 42.696 EUR. In acest sens, furnizeaza opinia unui expert imobiliar. In
ceea ce priveste suma reprezentând lipsa de câstig, acesta considera ca, în
principiu, Curtea nu ar trebui sa speculeze cu privire la posibilitatea si
randamentul unei închirieri a casei în discutie si invoca jurisprudenta Buzatu
împotriva României (nr. 34.642, § 18, 27 ianuarie 2005). In ceea ce
priveste prejudiciul moral, acesta afirma ca hotarârea ar putea constitui, în
sine, o reparatie satisfacatoare a prejudiciului moral suferit.
40. In observatiile sale trimise ca raspuns, reclamantul
contesta rezultatul opiniei trimise de expertul Guvernului si afirma ca aceasta
casa se afla în centrul orasului Bucuresti, ca valoarea sa este mai mare decât
cea luata în considerare de expertiza realizata la cererea Guvernului.
41. In circumstantele spetei, Curtea considera ca
restituirea casei situate în str. Tamasoaia nr. 3 din Bucuresti si a terenului
aferent l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situatie echivalenta
cu cea în care s-ar fi aflat daca cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar
fi fost încalcate. In cazul în care statul pârât nu procedeaza la aceasta
restituire într-un termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei
hotarâri, Curtea hotaraste ca statul pârât sa îi plateasca reclamantului, ca
daune materiale, o suma corespunzatoare cu valoarea actuala a bunului.
42. In acest sens, Curtea observa cu interes ca Legea
nr. 247/2005, care modifica Legea nr. 10/2001 referitoare la restituirea
bunurilor nationalizate atât legal, cât si ilegal, intrata în vigoare la data
de 19 iulie 2005, aplica principiile exprimate în jurisprudenta internationala,
judiciara sau arbitrala, referitoare la reparatiile datorate în caz de acte
ilicite si confirmate în mod constant chiar de Curte în jurisprudenta sa
referitoare la privarile ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva
Greciei (reparatie echitabila), Hotarârea din 31 octombrie 1995, seria A
nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotarârea din 7
august 1996, Culegere de hotarâri si decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, si Brumarescu
împotriva României (reparatie echitabila), mentionata mai sus, §§ 22 si
23].
43. Intr-adevar, noua lege califica drept abuzive
nationalizarile operate de regimul comunist si prevede obligatia de restituire
a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privari.
In cazul în care restituirea este imposibila, de exemplu din cauza vânzarii
bunului catre un tert de buna-credinta, legea acorda o despagubire egala cu
valoarea de piata a bunului în momentul acordarii (titlul I sectiunea I art. 1,
16 si 43 din lege).
44. Curtea observa ca opinia trimisa de expertul
Guvernului este întemeiata pe o valoare ipotetica, având în vedere ca expertul
nu a vizitat bunul. Tinând cont de expertiza furnizata de reclamant, precum si
de informatiile de care dispune Curtea cu privire la preturile de pe piata
imobiliara locala, aceasta estimeaza ca valoarea de piata actuala a bunului
este de 70.000 EUR.
45. Prin urmare, statuând în echitate, asa cum prevede
art. 41 din Conventie, Curtea îi aloca reclamantului suma de 70.000 EUR.
46. Pe deasupra, Curtea considera ca evenimentele în
cauza au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunului
sau, pentru care suma de 5.000 EUR reprezinta o reparatie echitabila a
prejudiciului moral suferit.
47. In ceea ce priveste sumele solicitate pentru
privarea de proprietate suferita, Curtea nu poate specula cu privire la
posibilitatea si randamentul unei închirieri a apartamentului în discutie (Buzatu
împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli de judecata
48. In ceea ce priveste cheltuielile de judecata,
reclamantul solicita suma de 7.938,49 EUR, pe care o detaliaza dupa cum
urmeaza: 6.257 EUR pentru cheltuielile de judecata legate de procedura interna,
551 EUR pentru cheltuielile de transport, 627,49 EUR pentru cheltuielile de
curierat, 20 EUR pentru cheltuieli suportate în legatura cu executorul
judecatoresc, 3 EUR pentru cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli
de traducere, precum si 240 EUR pentru expertiza tehnica imobiliara.
49. Guvernul nu se opune rambursarii cheltuielilor, cu
conditia sa fie justificate, necesare si rezonabile.
50. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un
reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decât în
masura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul
rezonabil. In speta si tinând cont de elementele dovedite, aflate în posesia
sa, si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de
7.000 EUR, cu toate cheltuielile incluse, si i-o acorda reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii
moratorii sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a
Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste
capatul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila în
rest;
2. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotaraste:
a) ca statul pârât sa îi restituie reclamantului casa
situata în str. Tamasoaia nr. 3 din Bucuresti, precum si terenul aferent, în
cel mult 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, conform
art. 44 § 2 din Conventie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât sa îi
plateasca reclamantului, în acelasi termen de 3 luni, suma de 70.000 EUR
(saptezeci mii euro), pentru prejudiciul material, plus orice suma ce ar putea
fi datorata cu titlu de impozit;
c) ca statul pârât sa îi plateasca reclamantului, în
acelasi termen de 3 luni, urmatoarele sume:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;
(ii) 7.000 EUR (sapte mii euro) pentru cheltuielile de
judecata;
d) ca sumele respective sa fie convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data platii;
e) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai
sus si pâna la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobânda
simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Bancii
Centrale Europene, valabila în aceasta perioada, majorata cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila în rest.
Intocmita în limba franceza, apoi comunicata în scris la
data de 8 martie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
presedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct