HOTARARE Nr. 0
din 28 iulie 2008
definitiva la 1 decembrie
2008, in Cauza Mitrea impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 855 din 21 decembrie 2010
(Cererea nr. 26.105/03)
In Cauza Mitrea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iulie 2008,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.105/03)
împotriva României introdusă în faţa Curţii conform art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia)
de către un cetăţean român, domnul Augustin Mitrea (reclamantul), la data de 11 iulie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Vasile
Florin Fericean, avocat în Baia Mare. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de
la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 6 noiembrie 2007,
Curtea a decis să comunice Guvernului cererea privind pretinsa încălcare a
dreptului reclamantului la un proces echitabil ca urmare a desfiinţării, într-o cale extraordinară de atac, a unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, favorabilă acestuia. De
asemenea, Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi
temeinicia cererii (art. 29 § 3 din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1934 şi locuieşte la Baia
Mare.
A. Procedura împotriva societăţii I.W.
5. La data de 1 aprilie 2002, Tribunalul Maramureş a
obligat societatea I.W., fostul angajator al reclamantului, să îl reîncadreze
pe acesta pe postul său şi să îi plătească despăgubiri. Această hotărâre a
devenit definitivă.
Totuşi, la data de 30 septembrie 2002, aceeaşi instanţă
a admis cererea societăţii I.W. şi a anulat decizia din data de 1 aprilie 2002 (contestaţie în anulare). Instanţa a reexaminat cauza şi a respins acţiunea iniţială a
reclamantului.
Decizia din data de 30 septembrie 2002 a fost redactată
la data de 28 octombrie 2002 şi dactilografiată la data de 30 octombrie 2002.
In conformitate cu dispoziţiile procedurale, ea nu a fost comunicată părţilor.
6. La data de 18 decembrie 2002, reclamantul a
solicitat procurorului general să introducă o cerere la Curtea Supremă de
Justiţie în vederea casării deciziei din data de 30
septembrie 2002 (recurs în anulare). La data de
20 martie 2003, procurorul general a decis să nu dea curs solicitării
reclamantului.
B. Procedura împotriva
societăţii M.
7. Printr-o sentinţă din data
de 3 februarie 2000, confirmată printr-o decizie definitivă a Tribunalului
Maramureş din data de 18 mai 2000, fostul angajator al reclamantului, o
societate numită M., a fost obligat să îi elibereze reclamantului cartea de
muncă şi să îi plătească 100.000 lei româneşti vechi (ROL) cu titlu de cheltuieli de
judecată.
8. La o dată nespecificată,
reclamantul a formulat o cerere adresată Judecătoriei Baia Mare pentru
executarea silită a acestei sentinţe. In apărare, societatea M. a susţinut că
nu mai deţinea cartea de muncă a reclamantului şi că doar angajatorul cel mai recent (I.W.) era în
măsură să elibereze o copie a acesteia.
9. La data de 15 februarie 2002 cererea reclamantului a
fost respinsă. Instanţa a reţinut, în special, că faptele cauzei confirmau că
era imposibil din punct de vedere obiectiv pentru societatea M. să îi elibereze
reclamantului cartea sa de muncă, întrucât documentul nu se mai afla în posesia
acesteia.
10. Apelul reclamantului a fost admis de Tribunalul
Maramureş printr-o decizie definitivă din 17 iunie 2002, modificată la data de
12 septembrie 2002. Tribunalul Maramureş a obligat societatea M. la plata de
daune cominatorii de 350.000 ROL pe zi de întârziere, începând cu data de 3
februarie 2000 până la executare, şi a dispus ca aceasta să îi plătească
reclamantului 5.712.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată. După ce a
analizat argumentele utilizate de judecătorie pentru a se pronunţa în favoarea
debitorului, instanţa de apel a stabilit, în special, că:
„Fiind pronunţată o hotărâre irevocabilă având ca
obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei [compania M.] de a
elibera reclamantului carnetul de muncă, nu interesează piedicile la executarea
acestei hotărâri, la care face referiri instanţa fondului."
11. La data de 10 martie 2003, societatea M. a introdus
la Tribunalul Maramureş o contestaţie în anulare a deciziei din 17 iunie 2002,
cu motivarea că Tribunalul Maramureş nu analizase dovezile care confirmau
imposibilitatea sa de executare.
12. Reclamantul a susţinut că societatea M. nu avea locus standi pentru a introduce o
contestaţie în anulare, deoarece această procedură extraordinară era
disponibilă numai pentru partea care utilizase calea de atac a apelului. De
asemenea, el a susţinut că cererea ar trebui respinsă deoarece societatea M. a
invocat aceleaşi argumente ca cele din faţa judecătoriei şi a instanţei de
apel.
13. Printr-o decizie definitivă
din 26 martie 2003, Tribunalul Maramureş, deliberând într-un complet diferit
faţă de cel din 17 iunie 2002, a admis cererea şi a anulat decizia definitivă
din 17 iunie 2002 pe fond, precum şi decizia din 12 septembrie 2002 care o
modifica. In consecinţă, instanţa a respins apelul reclamantului şi a menţinut
sentinţa din 15 februarie 2002. Părţile relevante din decizie sunt redactate
astfel:
„Contestaţia a fost formulată de către societatea M.,
care a avut calitatea de intimată în dosarul de recurs, cu respectarea
termenului prev. de art. 313 Cod procedură civilă. (...)
Tribunalul apreciază că în speţă sunt incidente
prevederile legale invocate, respectiv dispoziţiile art. 318 Cod procedură
civilă, instanţa de recurs săvârşind o greşeală materială în soluţionarea
acestuia, prin aceasta înţelegându-se orice eroare materială evidentă pe care o
săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date
materiale ale dosarului, şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.
In analiza motivelor de recurs, instanţa trebuia să
aibă în vedere probele administrate, respectiv toate înscrisurile din care
rezultă imposibilitatea executării dispoziţiei, respectiv lipsa carnetului de
muncă al reclamantului de la societatea contestatoare. Reţinerea instanţei de
recurs că nu interesează piedicile la executarea hotărârii sunt afirmaţii care
contravin probelor."
II. Dreptul intern pertinent
14. Art. 318 din Codul de
procedură civilă defineşte „eroarea materială" ca unul dintre temeiurile
pentru casarea unei decizii definitive prin intermediul căii extraordinare de
atac a contestaţiei în anulare. Acest articol este redactat, în partea
relevantă, astfel:
ARTICOLUL 318
„Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu
contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli
materiale..."
ÎN DREPT
I. Pretinsa încălcare
a art. 6 p. 1
din Convenţie
15. Reclamantul s-a plâns de
anularea deciziilor definitive din 1 aprilie 2002 şi 17
iunie 2002, precum şi de faptul că procedurile au fost
inechitabile, în condiţiile în care căile extraordinare de atac au fost admise,
deşi acestea nu îndeplineau criteriile de admisibilitate. El a invocat art. 6 §
1 din Convenţie, care, în părţile relevante, dispune astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în
mod echitabil (...) de către o instanţă..."
A. Admisibilitatea
1. Procedura împotriva
societăţii I. W.
16. Curtea reiterează că obiectivul termenului de 6
luni prevăzut de art. 35 este de a promova securitatea juridică asigurând faptul că procedurile care
intră sub incidenţa Convenţiei sunt tratate într-un termen rezonabil şi că
deciziile pronunţate nu pot fi contestate în mod continuu. Această regulă
oferă, de asemenea, eventualului reclamant timp suficient pentru a decide dacă
să introducă o plângere şi, în caz afirmativ, pentru a se decide asupra
capetelor de cerere şi asupra argumentelor specifice pe care înţelege să le
ridice (a se vedea, printre altele, Worm împotriva
Austriei, Hotărârea din 29
august 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-V, p. 1.534, p. 1.547, p.p. 32-33).
17. Curtea reţine că procedura împotriva societăţii
I.W. s-a încheiat cu Hotărârea definitivă din data de 30 septembrie 2002. In
condiţiile în care nu este posibil să se stabilească data la care această hotărâre a devenit
disponibilă părţilor, Curtea observă că la data de 18 decembrie 2002, cel mai
târziu, reclamantul trebuia să fi cunoscut conţinutul hotărârii. La acea dată,
el a solicitat procurorului general introducerea unui recurs în anulare
împotriva acesteia. Rezultă că, introducând prezenta cerere la data de 11 iulie
2003, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de Convenţie.
18. In consecinţă, această parte a cererii este tardivă
şi trebuie respinsă conform art. 35 p.p. 1 şi 4 din Convenţie.
2. Procedura împotriva
societăţii M.
19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în
mod vădit nefondat în sensul art. 35 p. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea
constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
20. Guvernul a susţinut că
există câteva aspecte care disting această cauză de
cauzele Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII) şi Androne împotriva României (nr.
54.062/00, 22 decembrie 2004), în care Curtea a stabilit că prin desfiinţarea
unei hotărâri definitive s-a încălcat dreptul reclamantului la un proces
echitabil. Guvernul a arătat că niciun oficial al statului nu a intervenit în
cauză, în condiţiile în care calea extraordinară de atac a fost introdusă la
instanţă chiar de pârât.
Mai mult, termenele pentru introducerea cererii erau
clar precizate şi au fost respectate. In final, instanţa care a examinat
contestaţia în anulare a fost aceeaşi cu cea care a pronunţat decizia
definitivă, şi nu o instanţă superioară cu atribuţii de supervizare.
21. Guvernul a afirmat că eroarea materială comisă, şi
anume ignorarea unor probe importante, a reprezentat o lacună procedurală
foarte serioasă care a dus la o soluţionare eronată a cauzei.
22. Reclamantul a susţinut că Tribunalul Maramureş
analizase aceleaşi argumente atât în cadrul apelului, cât şi al contestaţiei în
anulare şi a reiterat că, în opinia sa, societatea nu avea locus standi pentru a introduce
contestaţia în anulare.
2. Aprecierea Curţii
23. Curtea reiterează că, în conformitate cu
jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6
p. 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră,
printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor
contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este
principiul securităţii juridice, care impune, inter
alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o
soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu,
citată mai sus, p. 61).
24. Securitatea juridică implică respectul pentru
principiul res judicata (ibid.,
p. 62), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio
parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar
pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor
superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru
a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un
apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra
unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest
principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe
având un caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99,
p. 52, CEDO 2003-IX).
25. Totuşi, cerinţele principiului securităţii juridice
nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea unor proceduri
drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu
au corespuns cerinţelor art. 6 (a se vedea, printre altele, Lungoci împotriva României, nr.
62.710/00, § 56, 26 ianuarie 2006).
In orice caz, puterea de a iniţia şi de a derula o
procedură de revizuire ar trebui exercitată de către autorităţi în aşa fel
încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin
împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, p. 57, CEDO 2004-VIII).
26. In cele din urmă, Curtea observă că, în cazul
procedurilor de revizuire ruseşti, Comitetul Miniştrilor şi-a exprimat
îngrijorarea faţă de faptul că aceeaşi instanţă a acţionat succesiv ca instanţă
de casare şi apoi ca instanţă într-o cale extraordinară de atac în aceeaşi
cauză şi a subliniat că instanţa ar trebui să fie capabilă să corecteze toate
erorile din hotărârile instanţelor inferioare într-un singur set de proceduri,
astfel încât recurgerea ulterioară la calea extraordinară de atac să fie
într-adevăr excepţională, în cazul în care s-ar mai impune [Rezoluţia
interimară ResDH (2006), citată în Nelyubin
împotriva Rusiei, nr. 14.502/04, § 17, 2 noiembrie
2006].
27. Revenind la faptele cauzei prezente, Curtea observă
că decizia definitivă şi irevocabilă din 17 iunie 2002 a fost favorabilă
reclamantului şi a considerat că argumentele invocate de debitor şi acceptate
de prima instanţă pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei erau irelevante.
Totuşi, aceeaşi instanţă a admis contestaţia în anulare cu motivarea că ultima
instanţă nu analizase acele mijloace de probă.
28. In lumina întregului material avut la dispoziţie şi
în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, ea
consideră că acestea nu au dezvăluit nicio aparenţă de arbitrar cu privire la
modul în care instanţele au examinat cauza, astfel încât să se justifice
redeschiderea procedurii (a se vedea Garcia Ruiz
împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO
1999-1, şi Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei,
Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2.955, p. 31; a
se vedea, de asemenea, paragraful 25 de mai sus).
In ciuda argumentelor
Guvernului în sens contrar, Curtea consideră că acest caz este unul tipic în
care există puncte de vedere diferite ale instanţelor cu privire la
admisibilitatea şi la relevanţa mijloacelor de probă prezentate, ceea ce, în
actuala cauză, nu justifică desfiinţarea unei hotărâri definitive şi
obligatorii.
29. Mai mult, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea
nu consideră că prezintă o relevanţă deosebită faptul că cererea de contestaţie
în anulare a fost introdusă chiar de către una dintre părţi, de vreme ce, în
opinia sa, instanţa internă a utilizat oportunitatea creată prin această cerere
pentru a reexamina mijloacele de probă şi pentru a desfiinţa hotărâri
definitive şi obligatorii (a se vedea, de asemenea, mutatis
mutandis, Androne, p.p. 17 şi 19, citată mai sus).
Pentru aceleaşi motive, Curtea nu va mai analiza argumentul reclamantului
potrivit căruia societatea nu avea locus standi pentru a introduce contestaţia în anulare.
30. Consideraţiile anterioare sunt suficiente pentru
a-i permite Curţii să concluzioneze că, prin posibilitatea desfiinţării
deciziei definitive din data de 17 iunie 2002 (astfel cum a fost modificată la
data de 12 septembrie 2002), autorităţile nu au respectat un echilibru între
interesele aflate în joc şi, astfel, dreptul reclamantului
la un proces echitabil a fost încălcat.
In consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 p. 1 din
Convenţie.
II. Aplicarea art. 41
din Convenţie
31. Art. 41 din Convenţie
prevede:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
32. La data de 24 martie 2008, reclamantul a solicitat
32.693 euro (EUR), cu titlu de daune materiale,
reprezentând daunele cominatorii stabilite prin decizia definitivă din data de
17 iunie 2002 pentru perioada cuprinsă între 3 februarie 2000 şi 31 martie
2008. El a solicitat, de asemenea, 31.538 EUR cu titlu
de daune morale.
In cele din urmă, el a formulat cereri suplimentare
pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit ca urmare a casării deciziei
definitive din 1 aprilie 2002.
33. Guvernul a arătat că în
această cauză debitorul este o entitate privată, iar statul nu ar trebui să fie
considerat responsabil pentru faptul că societatea M. nu a plătit, în măsura în
care singura obligaţie a statului în această materie este de a pune la
dispoziţia creditorului un mecanism de executare silită efectiv. Mai mult,
Guvernul a reiterat că singurul capăt de cerere invocat de reclamant este cel
cu privire la art. 6 § 1 şi că niciun capăt de cerere referitor la respectarea
dreptului de proprietate nu a fost comunicat Guvernului.
In cele din urmă, Guvernul a
considerat că nu există nicio legătură de cauzalitate între capetele de cerere
formulate în faţa Curţii şi pretinsul prejudiciu moral suferit şi a susţinut
că, în orice caz, solicitările în această privinţă sunt excesive.
34. Curtea observă că ea a
stabilit anterior că o sancţiune similară celei aplicate societăţii M. în
această cauză nu poate fi executată direct, în condiţiile în care partea
interesată trebuie să realizeze cuantificarea sa de către instanţele interne,
pe baza prejudiciului efectiv suferit (a se vedea Gavrileanu
împotriva României, nr. 18.037/02, p. 66, 22
februarie 2007). Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul acestor
proceduri. In consecinţă, respinge această solicitare.
35. Pe de altă parte, ea consideră că reclamantul
trebuie să fi suferit un prejudiciu moral şi îi acordă cu acest titlu 3.000
EUR.
B. Cheltuieli de
judecată
36. Reclamantul a solicitat, de
asemenea, 1.183 EUR cu titlu de taxe de timbru şi 317 EUR cu titlu de
cheltuieli pentru traducere, tehnoredactare şi copiere. El a informat Curtea că
se află în imposibilitatea de a prezenta facturi, deoarece nu a păstrat
chitanţele pentru costurile suportate de-a lungul procedurilor. El a prezentat
facturi pentru plata, la data de 24 martie 2008, a 1.000 lei româneşti noi (RON) pentru traduceri şi 84 RON pentru
timbre poştale.
37. Guvernul a argumentat că reclamantul nu a dovedit
că aceste cheltuieli au fost efectiv realizate şi a arătat că, pentru acelaşi
motiv, cele două facturi nu ar putea fi luate în considerare de către Curte.
38. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are
dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se
dovedeşte că acestea au fost în mod real şi necesar suportate şi sunt
rezonabile ca sumă. In prezenta cauză, Curtea observă că cele două facturi sunt
datate 24 martie 2008, aceasta fiind şi data la care observaţiile reclamantului
au fost trimise la Curte. Aceste costuri trebuie să aibă o legătură cu prezenta
procedură. In consecinţă, având în vedere informaţiile disponibile şi
criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 500
EUR care acoperă toate costurile şi cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
39. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale
Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
casarea deciziei definitive din data de 17 iunie 2002 (astfel cum a fost
modificată la data de 12 septembrie 2002) şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească reclamantului, în
termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 p. 2 din
Convenţie:
(i) 3.000 EUR (trei mii de
euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru
prejudiciul moral; şi
(ii) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă care ar
putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
b) ca aceste sume să fie convertite în moneda naţională
a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte
procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la
data de 29 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 p.p. 2 şi 3 din Regulamentul
Curţii.
Josep Casadevall,
Preşedinte
Santiago Quesada,
grefier