HOTARARE Nr. 0
din 24 aprilie 2008
în Cauza Rosengren împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 83 din 8 februarie 2010
(Cererea nr. 70.786/01)
In Cauza Rosengren împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 27 martie 2008,
Pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
70.786/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
cu dublă cetăţenie, română şi suedeză, domnul
Julian Rosengren (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 august
2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul,
căruia i s-a acordat asistenţă judiciară, a fost
reprezentat de domnul J. Dufvenmark, avocat din Visby, Suedia. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul
Afacerilor Externe. Guvernul suedez, căruia i-a fost transmisă o
copie a cererii, conform art. 44 § 1 (a) din Regulamentul Curţii, nu
şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
3. La data de 4 mai 2006, Curtea a declarat cererea
admisibilă în ceea ce priveşte durata procedurii penale începute
împotriva reclamantului şi pretinsa încălcare a dreptului său la
libertatea de circulaţie prin interdicţia de a nu părăsi
oraşul Bucureşti. Restul cererii a fost declarat inadmisibil.
4. La data de 6 iulie 2006, reclamantul a solicitat o
audiere în cauză. Cu toate acestea, pe baza probelor aflate în posesia sa,
Curtea consideră că în cauză nu este necesară o audiere.
Prin urmare, respinge cererea reclamantului.
ÎN FAPT
5. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi
locuieşte în Visby, Suedia. La data evenimentelor locuia în România.
6. La datele de 4 februarie, 20 şi 29 martie
1993, poliţia română i-a luat o declaraţie reclamantului cu
privire la plângerea penală formulată împotriva sa de către
partenerii săi de afaceri, referitoare la o presupusă fraudă.
7. La data de 13 aprilie 1993 a fost începută
urmărirea penală împotriva reclamantului şi a fost reţinut
de poliţie sub acuzaţia de fraudă în tranzacţiile sale
comerciale.
In ziua următoare, procurorul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie a dispus arestarea preventivă a
reclamantului.
8. La data de 1 noiembrie 1993, procurorul de pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus trimiterea în
judecată a reclamantului în faţa Tribunalului Bucureşti.
1. Procedurile penale îndreptate împotriva
reclamantului
9. La data de 6 decembrie 1993, Tribunalul
Bucureşti a ţinut primul termen de judecată în cauză.
Avocatul reclamantului a solicitat o amânare în vederea pregătirii
apărării. Au fost acordate mai multe termene în vederea
administrării de probe în cauză. In mai multe rânduri, Tribunalul
Bucureşti a amânat judecarea cauzei din cauza viciilor procedurii de
citare.
La data de 15 noiembrie 1994 a fost audiat un martor în
prezenţa reclamantului şi a avocatului său.
10. Prin Sentinţa din data de 29 noiembrie 1994,
Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de închisoare
pentru înşelăciune şi a dispus acordarea de daune civile
părţilor vătămate. De asemenea, instanţa a dispus
expulzarea reclamantului, după executarea pedepsei, având în vedere
naţionalitatea sa suedeză.
11. La data de 11 mai 1995, Curtea de Apel
Bucureşti a admis apelul introdus de reclamant şi a trimis cauza la
Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare. Instanţa superioară a
constatat că instanţa de fond nu clarificase toate faptele relevante
şi că nu examinase toate acuzaţiile aduse împotriva
reclamantului, astfel cum au fost formulate de procuror la data de 1 noiembrie
1993.
12. In perioada 27 iunie 1995 - 21 ianuarie 2000 au
avut loc aproximativ 40 de termene de judecată în faţa Tribunalului
Bucureşti, cauza fiind în mod repetat amânată din cauza viciilor în
procedura de citare, din cauza lipsei părţilor sau a lipsei dosarului
de urmărire penală. La data de 30 aprilie 1997, cauza a fost
amânată pentru a-i permite reclamantului să îşi angajeze un nou
avocat.
Reclamantul a formulat cereri de recuzare împotriva
judecătorilor Tribunalului Bucureşti la datele de 20 noiembrie 1996,
18 iunie şi 13 august 1997, toate acestea fiind respinse.
13. La data de 21 ianuarie 2000, Tribunalul
Bucureşti, după reexaminarea probelor administrate în cauză, l-a
condamnat din nou pe reclamant la 4 ani de închisoare, cu obligaţia de a
plăti daune civile.
14. La data de 16 octombrie 2000, ca urmare a apelului
reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului
penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, deoarece
plângerile penale împotriva reclamantului se prescriseseră. După
reexaminarea probelor şi pe baza constatărilor sale, Curtea de Apel
Bucureşti a recalculat cuantumul daunelor civile pe care urma să le
acorde victimelor.
15. In data de 12 martie 2002, Curtea Supremă de
Justiţie, după reexaminarea probelor, a pronunţat decizia
definitivă în cauză şi a respins recursul reclamantului
împotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2000.
16. La data de 25 octombrie 2002, procurorul general a
formulat recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din data de 12 martie
2002 cu privire la anularea ordinului de expulzare.
Prin Decizia rămasă definitivă din data
de 7 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare, a casat partea din Decizia definitivă din data de 12 martie 2002
referitoare la ordinul de expulzare şi a anulat ordinul cu motivarea
că reclamantul nu şi-a pierdut niciodată cetăţenia
română, ceea ce ar face ca expulzarea sa să fie
neconstituţională.
2. Interdicţia de a nu părăsi
oraşul Bucureşti
17. La data de 19 decembrie 1995, Tribunalul
Bucureşti, la cererea reclamantului, a revocat arestarea preventivă,
însă i-a impus obligaţia de a nu părăsi oraşul,
măsură preventivă prevăzută de Codul de procedură
penală al României (CPP).
18. La data de 27 februarie 1996, reclamantul a depus
la Tribunalul Bucureşti o cerere de revocare a acestei interdicţii.
El a argumentat că, dacă i s-ar permite să
călătorească în străinătate în scopuri de afaceri,
fondurile necesare pentru plata daunelor ar putea fi procurate mai repede. Prin
decizia pronunţată în aceeaşi zi, Tribunalul Bucureşti a
respins cererea. Acesta a reţinut că pentru derularea afacerilor sale
nu era necesar ca reclamantul să călătorească în
străinătate sau într-un alt oraş, deoarece ar putea numi un
reprezentant.
19. La data de 29 martie 1996, Curtea de Apel
Bucureşti a respins un recurs introdus de reclamant împotriva acestei
decizii. Aceasta a reţinut că, în conformitate cu CPP, reclamantul nu
poate contesta interdicţia decât odată cu apelul pe fond declarat
împotriva hotărârii primei instanţe.
20. La datele de 5 şi 26 iunie, 11 septembrie
şi 16 octombrie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins cererile
ulterioare primite de la reclamant în vederea ridicării măsurii,
însă fără a specifica motivele. La data de 18 decembrie 1996,
Tribunalul Bucureşti a respins o cerere similară pe motivul că
circumstanţele care au dus la luarea măsurii nu s-au schimbat.
21. La data de 22 octombrie 2001, reclamantul a
părăsit România din proprie iniţiativă şi s-a stabilit
în Suedia.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1
din Convenţie
22. Reclamantul se plânge de faptul că
durata procedurii penale pornite împotriva sa a fost incompatibilă cu
cerinţa „termenului rezonabil" stipulată la art. 6 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea...
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă...
care va hotărî... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa."
23. Guvernul a considerat că această
cauză a fost complexă şi că reclamantul a contribuit
semnificativ la tergiversarea sa, în special prin neprezentarea sa la câteva
termene de judecată. O mare parte din întârzieri au fost produse prin
faptul că martorii nu s-au prezentat în faţa instanţelor. Pe de
altă parte, nu au existat perioade lungi de inactivitate care să
poată fi imputate autorităţilor.
24. Perioada care trebuie luată în considerare a
început abia la data de 20 iunie 1994, când a intrat în vigoare
recunoaşterea de către România a dreptului la petiţie
individuală în faţa Curţii. Cu toate acestea, în evaluarea
caracterului rezonabil al perioadei de timp care s-a scurs după
această dată, trebuie luată în considerare starea procedurii la
data respectivă. Prin urmare, la acea dată, după 16 luni de la
data primei notificări a cercetării penale pornite împotriva
reclamantului, cauza s-a aflat pe rolul instanţei de fond.
Perioada în discuţie s-a încheiat la data de 12
martie 2002. Procedura recursului în interesul legii formulat ulterior de
către procurorul general şi care avea drept scop casarea de
către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei rămase
definitivă din data de 12 martie 2002 nu ar trebui să fie luată
în considerare la stabilirea perioadei relevante pentru durata totală a
procedurii, deoarece nu se referă la „acuzaţiile penale"
formulate împotriva reclamantului, în măsura în care calea de atac s-a
referit numai la măsura expulzării, şi nu la fondul
acuzaţiilor aduse împotriva reclamantului (vezi, mutatis mutandis,
Raimondo împotriva Italiei, Hotărârea din 22 februarie 1994, seria A
nr. 281 A, p. 20, §43).
Astfel, procedura a durat 9 ani pentru 3 grade de
jurisdicţie, dintre care 8 ani intră în competenţa ratione
temporis a Curţii. In toată această perioadă cauza a
fost analizată de 5 instanţe.
25. Curtea reiterează faptul că, pentru
stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie
să se facă în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luarea în
considerare a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita
reclamantului şi conduita autorităţilor competente (vezi,
printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC],
nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
26. Curtea a constatat în mai multe rânduri
încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care ridicau
probleme similare cu cea din cauza de faţă (vezi Pelissier şi
Sassi, menţionată mai sus).
Mai mult decât atât, Curtea a constatat deja că,
deşi nu este de competenţa sa să analizeze calitatea
juridică a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece
retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei în urma unor
erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii
în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotă o deficienţă
majoră a sistemului judiciar. Ba mai mult, această
deficienţă le este imputabilă autorităţilor, şi
nu reclamanţilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr.
41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr.
19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).
27. După analizarea tuturor elementelor aflate în
posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt
sau argument care să o poată convinge să ajungă la o
altă concluzie în cauza de faţă. Ţinând cont de
jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cauza de
faţă durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat
cerinţa „termenului rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 2
din Protocolul nr. 4 la Convenţie
28. Reclamantul s-a plâns de faptul că
interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti ce i-a fost
impusă de Tribunalul Bucureşti la data de 19 decembrie 1995 i-a
încălcat dreptul la libertatea de circulaţie garantat de art. 2 din
Protocolul nr. 4 la Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Oricine se găseşte în mod legal pe
teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi
să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoană este liberă să
părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul
altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii
publice, prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor
şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de
asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor
restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public
într-o societate democratică."
A. Argumentele părţilor
29. Guvernul a observat că măsura
preventivă în discuţie a fost impusă reclamantului la cererea
acestuia, după eliberarea sa din arestul preventiv, şi că
măsura s-a încheiat cu Sentinţa pronunţată de Tribunalul
Bucureşti la data de 21 ianuarie 2000, în temeiul art. 357 din CPP.
30. Deşi nu a contestat faptul că
măsura a reprezentat o ingerinţă în dreptul reclamantului la
libertatea de circulaţie, Guvernul a declarat că măsura era
prevăzută de lege, urmărea scopul legitim de a asigura buna
administrare a justiţiei şi era proporţională cu scopul
urmărit, în măsura în care a servit exclusiv ca măsură
preventivă temporară pentru a asigura prezentarea reclamantului în
faţa unei autorităţi judiciare competente în perioada de
judecare a cauzei de către instanţa de fond.
Mai mult, faptul că reclamantul a fost absent de la
mai multe termene de judecată după eliberarea sa din arest preventiv
a întărit concluzia că interdicţia de a părăsi
oraşul Bucureşti a fost justificată în circumstanţele
cauzei.
31. In opinia reclamantului, interdicţia de a
părăsi oraşul Bucureşti l-a pus într-o situaţie
şi mai dificilă decât cea în care s-a aflat în timpul arestului pe
parcursul procedurilor judiciare.
B. Aprecierea Curţii
32. Curtea observă încă de la început
că părţile nu contestă faptul că interdicţia de a
părăsi oraşul Bucureşti impusă reclamantului a
constituit o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie.
33. Această ingerinţă încalcă art.
2 din Protocolul nr. 4, cu excepţia cazului în care este „în conformitate
cu legea", urmăreşte unul dintre scopurile legitime
prevăzute la art. 2 §§ 3 şi 4 din Protocolul nr. 4 şi este, în
plus, necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul
sau scopurile în discuţie (vezi Fedorov şi Fedorova împotriva
Rusiei, nr. 31.008/02, § 36, 13 octombrie 2005, şi Ivanov împotriva
Ucrainei, nr. 15.007/02, § 86, 7 decembrie 2006). Curtea reiterează
că nu este o chestiune discutabilă în sine faptul că statul
poate aplica diferite măsuri preventive ce limitează libertatea unui
acuzat pentru a asigura realizarea eficientă a unei cercetări penale,
în măsura în care o astfel de măsură - şi în special durata
sa - este proporţională cu scopurile urmărite [vezi, mutatis
mutandis, Nagy împotriva Ungariei (dec), nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov
şi Fedorova, menţionată mai sus, § 41, şi Petre
împotriva României, nr. 71.649/01, § 47, 27 iunie 2006].
34. In speţă, ingerinţa a fost în
conformitate cu legea [art. 136 din CPP; pentru un rezumat al legislaţiei
în materie, vezi Rosengren împotriva României (dec), nr. 70.786/01, 4
mai 2006] şi a urmărit scopurile legitime stipulate la art. 2 § 3 din
Protocolul nr. 4, în mod special prevenirea infracţiunilor şi
protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
35. Urmează să se stabilească
dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopurile
urmărite.
36. Curtea a statuat cu privire la compatibilitatea
art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligaţiile ce limitează libertatea de
circulaţie a reclamantului într-o serie de cauze având ca obiect proceduri
penale. In mod special, în Cauza Antonenkov şi alţii (vezi Antonenkov
şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, §§ 59-67, 22
noiembrie 2005), în care durata unei astfel de limitări în timpul
cercetării penale a fost de 4 ani şi 10 luni, Curtea nu a constatat
nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. In cauza Fedorov şi
Fedorova, menţionată mai sus (§§ 32-47), în care obligaţia
contestată Ie-a fost impusă reclamanţilor timp de 4 ani şi
3 luni, Curtea a constatat că, în circumstanţele cauzei, limitarea
libertăţii de circulaţie a reclamanţilor nu era
disproporţionată.
Totuşi, în Cauza Ivanov (de asemenea
menţionată mai sus, § 96), Curtea a considerat că o
interdicţie de aproape 11 ani, dintre care circa 9 ani au intrat în
competenţa ratione temporis a Curţii, a constituit o
încălcare a libertăţii de circulaţie prin simpla ei
durată.
37. In opinia Curţii, cererea de faţă
este mai apropiată de Cauza Ivanov decât de cauzele Antonenkov
şi alţii şi Fedorov şi Fedorova, menţionate
mai sus, sub aspectul atât al duratei măsurii contestate, cât şi al
circumstanţelor de fapt.
38. In cererea de faţă, interdicţia de a
părăsi oraşul Bucureşti i-a fost impusă reclamantului
la data de 19 decembrie 1995 şi a durat până la finalul procedurii,
la data de 13 martie 2002, deşi acuzaţiile aduse reclamantului s-au
prescris la data de 16 octombrie 2000.
Mai mult chiar, deşi din dosar rezultă
că reclamantul nu a întâmpinat dificultăţi la
părăsirea oraşului Bucureşti la data de 22 octombrie 2001
(vezi paragraful 21 de mai sus), el nu a fost în niciun moment informat de
către autorităţi despre revocarea interdicţiei (vezi
şi Ivanov, menţionată mai sus, § 85). De asemenea, Curtea
reiterează că în Cauza Raimondo împotriva Italiei a constatat
o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 cu privire la o amânare de 5
luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanţa internă
a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute de
acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei
respective reclamantului (vezi Raimondo, menţionată mai sus,
p. 19, § 39).
Astfel, măsura din cauza de faţă a durat
6 ani şi 3 luni, o durată ce poate constitui în sine o încălcare
a art. 2 din Protocolul nr. 4.
39. Mai mult chiar, Curtea observă că
instanţele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a
măsurii, deşi reclamantul a contestat această măsură
în mod repetat (vezi, mutatis mutandis, Labita împotriva Italiei [MC],
nr. 26.772/95, §§ 152-153, CEDO 2000-IV). Curtea consideră că lipsa
motivării în deciziile instanţelor interne aduce atingere tot mai
mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune
restricţia se va diminua inevitabil odată cu trecerea timpului (vezi Luordo
împotriva Italiei, nr. 32.190/96, § 96, CEDO 2003-IX, şi, mutatis
mutandis, Labita, menţionată mai sus, § 159).
40. Pentru toate aceste motive, Curtea constată
că nu a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de
interes general şi drepturile reclamantului.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din
Protocolul nr. 4 la Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din
Convenţie
41. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciul
42. Reclamantul solicită următoarele sume
pentru daunele materiale şi morale:
- 850.000 dolari americani (USD) reprezentând
creditele pe care a trebuit să le contracteze pentru a-şi acoperi
cheltuielile zilnice în timpul procedurilor;
- 3.000.000 USD reprezentând daunele produse afacerii
sale prin obligaţia de a nu părăsi oraşul Bucureşti;
- 800.000 USD pentru compensarea suferinţelor
fizice şi mentale (inclusiv pentru bolile contractate) în timpul
detenţiei pe perioada procedurilor judiciare;
- 4.000.000 USD pentru daunele morale suferite din
cauza arestului său ilegal şi atingerea adusă reputaţiei
sale de om de afaceri în România;
- 100.000 USD pentru daunele morale suferite din cauza
imposibilităţii de a-şi vedea familia din Suedia pe timpul
interdicţiei de a părăsi localitatea; şi
- 637.500 USD pentru daunele ce i-au fost cauzate, în
calitatea sa de cetăţean străin, prin limitarea
libertăţii sale de circulaţie.
43. Guvernul contestă aceste pretenţii.
Acesta consideră că nu există nicio legătură de
cauzalitate între reparaţia echitabilă pretinsă şi
măsurile luate de stat împotriva reclamantului. În orice caz, el consideră
că reclamantul nu şi-a susţinut pretenţiile şi că
a cerut sume exorbitante cu titlu de daune morale.
44. Curtea reiterează faptul că a constatat
deja încălcarea art. 6 din Convenţie cu privire la durata procedurii
penale şi a art. 2 din Protocolul nr. 4, în măsura în care
interdicţia de a părăsi localitatea i-a încălcat
reclamantului, în mod netemeinic, dreptul la libertatea de circulaţie.
Aceasta nu distinge nicio legătură de cauzalitate între
încălcările constatate şi daunele materiale pretinse; prin
urmare, respinge această cerere. Pe de altă parte, aceasta îi acordă
reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
45. Reclamantul nu a formulat pretenţii
cu privire la cheltuielile de judecată angajate în faţa
instanţelor interne sau în faţa Curţii. Curtea reaminteşte
că avocatul a primit deja suma de 701 EUR pentru asistenţa
juridică.
46. Ţinând cont de situaţia expusă mai
sus, Curtea nu acordă reclamantului cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
47. Curtea consideră potrivit ca rata
dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea
art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească
reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000
EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu
de impozit, pentru daunele morale, sume ce vor fi convertite în moneda
naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii,
această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având
o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă
pentru rest.
Intocmită în limba engleză, ulterior
comunicată în scris la data de 24 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77
§§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier