HOTARARE Nr. 0
din 14 decembrie 2006
in Cauza Lupas si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 464 din 10 iulie 2007
Strasbourg
(Cererile nr. 1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03)
In Cauza Lupaş şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
J. Casadevall, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor
Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre,
judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23
noiembrie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află 3 cereri (nr. 1.434/02,
35.370/02 şi 1.385/03) îndreptate împotriva României, prin care 19 reclamanţi
ale căror nume figurează în anexă, cetăţeni ai acestui stat (reclamanţii), au
sesizat Curtea la data de 18 septembrie 2001, 5 august 2002 şi, respectiv, 13
decembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Domnul Dumitru Mircea Gheorghiu, reclamant în
cererea nr. 1.434/02, a decedat la data de 18 iulie 2002. Cererea sa a fost
continuată de soţia sa şi unica sa moştenitoare, doamna Maria Pusta.
3. Reclamanţii sunt reprezentaţi prin domnul A.
Vasiliu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul)
este reprezentat prin agentul său, doamna B.
Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
4. La data de 24 martie 2005, preşedintele Secţiei a
III-a a hotărât să comunice cererile Guvernului. invocând prevederile art. 29 §
3 din Convenţie, acesta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia acestor cauze. In urma abţinerii domnului C.
Bîrsan, judecător ales pentru România, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.
Casadevall pentru a face parte din completul de judecată (art. 27 § 2 din
Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Cei 19 reclamanţi
ale căror nume figurează în anexă sunt descendenţii unei părţi din
coproprietarii unui teren de circa 15 hectare, situat în Constanţa, pe ţărmul
Mării Negre.
A. Istoricul
proprietăţii terenului
6. Prin Hotărârea din
16 aprilie 1937, Curtea de Apel Bucureşti, care fusese sesizată cu o cerere de
partaj a unui bun imobil compus dintr-un teren în suprafaţă de circa 15 hectare
pe ţărmul Mării Negre şi din construcţiile anexe ce aparţinuseră defunctului Alexandru
N. Steflea, a constatat că o parte din moştenitori îşi vânduseră cotele-părţi
din succesiune lui Nicolae Lupaş, care a rămas de atunci în indiviziune cu alţi
12 moştenitori.
7. Pentru a pune capăt
coproprietăţii, Curtea de Apel Bucureşti a partajat bunul în 360 de cote-părţi,
dintre care 249,6 i-au fost atribuite lui Nicolae Lupas, în timp ce celorlalţi
12 moştenitori li s-au atribuit 9/360, 8/360 sau 14,4/360 din bun.
8. In urma unei a doua
cumpărări de cote-părţi din succesiune, Nicolae Lupaş a devenit proprietarul a
264/360 din bunul în discuţie, în coproprietate cu 11 moştenitori.
9. Prin Decretul nr. 102 din 20 aprilie 1950, Adunarea Naţională, la
propunerea Consiliului de Miniştri, a expropriat din motive de utilitate
publică, şi anume construirea unei baze militare, două terenuri, printre care
şi terenul menţionat mai sus, precum şi un alt teren adiacent ce aparţinea unui
terţ.
10. După anul 1950,
deoarece proiectul militar a fost abandonat, o mare parte din terenul ce
aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi celorlalţi coproprietari a fost ocupată de
Inspectoratul Judeţean de Poliţie, în timp ce restul parcelelor au fost
transformate în urma lucrărilor de amenajare a falezei sau au fost atribuite unor particulari pentru
construirea de locuinţe.
11. La sfârşitul unei
proceduri referitoare la revendicarea terenului adiacent celui ce aparţinuse
lui Nicolae Lupaş şi celorlalţi coproprietari, Judecătoria Constanţa, printr-o
sentinţă rămasă definitivă din 5 decembrie 1994, a declarat Decretul nr.
102/1950 contrar Constituţiei din 1948 în vigoare la data exproprierii şi a
dispus restituirea acestui teren moştenitorului fostului proprietar. Instanţa a
reţinut, pe de o parte, că proiectul de construcţie militară fusese abandonat
la puţin timp după expropriere şi, pe de altă parte, că fostul proprietar nu
primise nicio despăgubire pentru exproprierea bunului său.
B. Prima acţiune în
revendicare (Cererea nr. 1.434/02)
12. In anul 1998,
reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş
şi doamna Ana Teodosiu, în calitate de copii şi moştenitori ai lui Nicolae
Lupaş, decedat în 1959, au formulat o acţiune în revendicare împotriva soţilor
B. pe motivul că aceştia ocupaseră ilegal o parcelă de 638 m2, situată în str. Turda nr. 30, pe
amplasamentul unei părţi a terenului ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş.
Reclamanţii au arătat că parcela în discuţie făcea parte din cele 249,6/360
cote-părţi atribuite în 1937 de către Curtea de Apel Bucureşti lui Nicolae
Lupaş şi că ea nu aparţinuse niciodată statului în baza vreunui titlu de
proprietate valabil.
13. Soţii B. au invocat
un fine de neprimire pentru lipsa calităţii procesuale active, pe de o parte,
din cauza exproprierii parcelei revendicate înainte de decesul lui Nicolae
Lupaş şi, pe de altă parte, din cauza neacceptării succesiunii autorului lor.
In orice caz, ei au apreciat că acţiunea este inadmisibilă, deoarece ea nu
fusese introdusă decât de
către moştenitorii lui Nicolae Lupaş, fără acordul moştenitorilor celorlalţi 11
coproprietari.
14. Printr-o cerere de
intervenţie voluntară principală, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae
Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi
Teodor Grigoriu şi doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica
Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra
Tomescu şi Ioana Greceanu, moştenitori ai 9 dintre cei 11 coproprietari
menţionaţi mai sus, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demonstra drepturile
asupra parcelei în litigiu. Ei l-au mandatat pe domnul Adrian Lupaş, primul
reclamant, să îi reprezinte.
15. Conform
informaţiilor furnizate de reclamanţi, moştenitorul unuia dintre foştii
coproprietari refuzase să se alăture acţiunii lor, în timp ce moştenitorii unui
alt fost coproprietar nu au putut fi identificaţi.
16. Prin Hotărârea din
30 martie 2000, Tribunalul Galaţi, apreciind că primii 5 reclamanţi făcuseră
dovada calităţii lor de moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, precum şi a dreptului
de proprietate al acestuia din urmă asupra unei cote de 264/360 din bunurile
rămase din succesiunea lui Alexandru N. Steflea, a respins primul argument al
soţilor B.
17. Cu toate acestea,
tribunalul a statuat că parcela în litigiu nu aparţinea exclusiv lui Nicolae
Lupaş, ci că acesta nu era decât coproprietar al ei. Prin urmare, observând că
lipseşte acordul moştenitorilor din partea a 2 coproprietari, tribunalul a
declarat acţiunea principală şi cererea de intervenţie inadmisibile, pe motivul
că introducerea unei acţiuni în revendicare, ca act de dispoziţie referitor la
un bun indiviz, trebuia să întrunească acordul tuturor coproprietarilor. Or,
cotele-părţi ale reclamanţilor nu reprezentau decât 342/360 din bunul aflat în
litigiu.
18. Apelul introdus de
reclamanţi, care au arătat că nu era necesar acordul tuturor coproprietarilor
din moment ce acţiunea în revendicare era în beneficiul tuturor
coproprietarilor, a fost respins de Curtea de Apel Galaţi. Dezbaterile au avut
loc de la data de 5 septembrie 2000, în lipsa primului reclamant, iar pronunţarea
a fost amânată pentru 8 septembrie 2000, deşi, conform afirmaţiilor acestui
reclamant, el ceruse un termen mai lung pentru a-şi angaja un avocat.
19. Curtea de Apel
Galaţi a observat în primul rând că Hotărârea din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti
nu procedase la partajul bunului indiviz, care a rămas în continuare în
coproprietate, în ciuda stabilirii cotelor-părţi. Ulterior, ea a arătat că era
de notorietate faptul că un singur coproprietar nu putea revendica un bun
indiviz fără acordul tuturor celorlalţi coproprietari, deoarece această acţiune
nu viza numai apărarea dreptului de proprietate asupra cotelor-părţi, ci şi
recunoaşterea unui drept de proprietate asupra întregului bun, precum şi
restituirea bunului către cel care îl revendica.
20. Reclamanţii au
formulat un recurs, pretinzând că, în circumstanţele speţei, aplicarea regulii
unanimităţii încălca principiul liberului acces la justiţie. In acest sens, ei
au informat Curtea Supremă de Justiţie că moştenitorul unuia dintre foştii
coproprietari, deşi fusese informat despre existenţa litigiului, refuzase sa
participe la acesta şi că acordul celorlalţi moştenitori era imposibil de
obţinut, deoarece aceştia erau răspândiţi în diferite ţări.
21. Prin Hotărârea din
24 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, statuând că
reclamanţii nu puteau revendica un bun indiviz în detrimentul şi cu încălcarea
drepturilor moştenitorilor celorlalţi coproprietari.
C. A doua acţiune în
revendicare (Cererea nr. 35.370/02)
22. In anul 1999, reclamanţii,
domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana
Teodosiu, au formulat împotriva Societăţii Comerciale „Histria
Shipmanagement" o acţiune în revendicare a unei parcele de 405 m2, situată în str. Turda nr. 30, pe amplasamentul unei părţi a terenului ce
făcuse obiectul Hotărârii din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, ei
au solicitat anularea contractului încheiat în 1999, prin care societatea
comercială cumpărase această parcelă de la un terţ, susţinând că acesta nu
avusese niciodată titlu de proprietate valabil asupra parcelei în litigiu.
23. Societatea comercială a invocat un fine de neprimire determinat de faptul
că acţiunea nu fusese introdusă decât de către moştenitorii lui Nicolae Lupaş.
24. Prin Sentinţa din
28 februarie 2000, Judecătoria Constanţa a admis argumentul societăţii
comerciale şi a declarat acţiunea inadmisibilă.
25. Instanţa a observat
că, în speţă, Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 1937 nu îi atribuise lui
Nicolae Lupaş decât cote-parţi din terenul ce aparţinuse lui Alexandru N.
Steflea, fără ca ulterior să aibă loc vreo lotizare.
26. Statuând că o
acţiune în revendicare a unui bun indiviz nu viza numai apărarea dreptului de
proprietate asupra unei cote-părţi din bun, ci şi recunoaşterea acestui drept
asupra întregului bun, precum şi restituirea lui către cel care îl revendica,
instanţa a conchis că, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor
coproprietari, reclamanţii nu puteau revendica parcela în discuţie.
27. Apelul formulat de
reclamanţi a fost respins prin Hotărârea din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel
Galaţi care a apreciat că era de notorietate faptul că un singur coproprietar
nu putea revendica un bun indiviz fără acordul celorlalţi coproprietari.
28. In susţinerea recursului formulat împotriva hotărârii mai sus
menţionate, reclamanţii au pretins că, din moment ce un coproprietar putea să
îşi vândă cotele-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari, nu exista niciun
motiv de a i se interzice să revendice întregul bun indiviz pentru a-şi apăra
dreptul său de proprietate asupra cotelor-părţi pe care le deţine. Ei au
adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu era necesar, deoarece, dacă
acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea bunului în patrimoniul
coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor.
29. In fine, ei au
subliniat că trebuie ţinut cont de particularităţile speţei, şi anume de
caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi de
dificultatea, chiar imposibilitatea de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor
coproprietari din motive de circumstanţe sociale şi istorice ale vremurilor
respective, precum şi din cauza timpului care s-a scurs de atunci.
30. Observând că
procedura de partaj pornită prin Hotărârea din 16 aprilie 1937 de Curtea de
Apel Bucureşti nu a ajuns la un partaj efectiv al terenului, Curtea Supremă de
Justiţie a statuat că reclamanţii nu puteau revendica un drept de proprietate
exclusiv asupra parcelei în litigiu.
31. Prin urmare,
reamintind că, conform regulii unanimităţii, un coproprietar nu putea face
niciun act de administrare sau de dispoziţie referitor la bunul indiviz fără
acordul celorlalţi coproprietari, Curtea Supremă a respins recursul prin
Hotărârea din 15 mai 2002.
D. A treia acţiune în
revendicare (Cererea nr. 1.385/03)
32. In anul 1999,
reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş
şi Doamna Ana Teodosiu, au formulat împotriva a 2 terţi o acţiune în
revendicare a două parcele de 469,32 şi, respectiv, 459 m2, situate în Str. Patriei nr. 30-32,
pe amplasamentul unei părţi a terenului ce făcuse obiectul Hotărârii din 16
aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti.
33. Ei au arătat că,
prin Hotărârea din 1996 a Consiliului Local Constanţa, unuia dintre terţi i s-a
atribuit ilegal proprietatea celor două parcele, iar ulterior acesta a vândut
una dintre ele celuilalt terţ. La solicitarea reclamanţilor, Consiliul Local
Constanţa a fost, de asemenea, introdus în cauză.
34. Acesta a invocat un
fine de neprimire din moment ce acţiunea nu fusese introdusă decât de către
moştenitorii unei părţi din coproprietarii terenului.
35. Printr-o cerere de
intervenţie voluntară principală, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae
Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi
Teodor Grigoriu şi doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas,
Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana
Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demostra
drepturile asupra parcelelor în litigiu.
36. Prin Sentinţa din
30 octombrie 2000, Judecătoria Constanţa a declarat acţiunea inadmisibilă pe
motivul că revendicarea unui bun indiviz avea ca scop recunoaşterea unui drept
de proprietate exclusiv asupra întregului bun, precum şi restituirea sa celui
care îl revendica.
37. Or, instanţa a
statuat că, în speţă, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor
coproprietari, reclamanţii nu puteau să revendice parcelele în litigiu din
moment ce nu se puteau prevala decât de un drept de proprietate asupra unor
cote-părţi.
38. Apelul formulat de
reclamanţi a fost respins prin Hotărârea din 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel
Constanţa, care, după exemplul tribunalului, şi-a motivat hotărârea prin imposibilitatea
de a revendica un bun indiviz în lipsa acordului tuturor coproprietarilor.
39. In susţinerea
recursului lor formulat împotriva hotărârii mai sus menţionate în faţa Curţii
Supreme de Justiţie, reclamanţii au pretins că, din moment ce un coproprietar
îşi putea vinde cotele-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari, nu exista
niciun motiv de a i se interzice să revendice întregul bun indiviz pentru a-şi
apăra dreptul său de proprietate asupra cotelor-părţi pe care le deţine. Ei au
adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu este necesar, deoarece, dacă
acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea
bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor.
40. Ei au subliniat că
trebuie ţinut cont de particularităţile speţei, şi anume de caracterul abuziv
al transferului bunului în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar
imposibilitatea de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din
motive de circumstanţe sociale şi istorice ale vremurilor respective, precum şi
din cauza timpului care s-a scurs de atunci.
41. In fine, ei au
argumentat faptul că obligaţia de a reuni acordul tuturor coproprietarilor
fusese înlăturată implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, care prevedea posibilitatea de a restabili dreptul de
proprietate asupra cotelor-părţi dintr-un bun indiviz.
42. Curtea Supremă de
Justiţie a reţinut că procedura de partaj începută prin Hotărârea din 16
aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti nu se finalizase cu un partaj al
terenului. Drept care, ea a statuat că acţiunea reclamanţilor nu se referea la
un anumit bun ai cărui proprietari exclusivi ar fi, ci la cotele-părţi nedisociabile
de cele ce aparţin celorlalţi coproprietari.
43. Ea a înlăturat, de
asemenea, argumentul întemeiat pe Legea nr. 10/2001, pe motivul că această lege
nu intrase în vigoare decât după data introducerii acţiunii, şi anume în 1999.
In orice caz, ea a apreciat că noua regula nu se putea aplica decât în cadrul
procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, or, acţiunea în revendicare
a reclamanţilor era fondată pe prevederile Codului civil.
44. Prin urmare, în
aplicarea regulii unanimităţii, Curtea Supremă de Justiţie, prin Hotărârea din
18 septembrie 2002, a respins recursul.
II. Practica internă
pertinentă
A. Hotărârea din 24
noiembrie 1972 a Tribunalului Suprem
45. Deşi nicio
prevedere legislativă nu a prevăzut aplicarea regulii unanimităţii coproprietarilor
pentru a revendica un bun indiviz, fostul Tribunal Suprem conchisese, prin
Hotărârea din 24 noiembrie 1972, imposibilitatea pentru un singur coproprietar
să introducă o asemenea acţiune, în următoarele condiţii:
„(...) atâta vremea cât indiviziunea continuă să
existe, drepturile coproprietarilor asupra bunului în discuţie nefiind
stabilite, ei nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-părţi pe
care le deţin decât după partajul bunului, atunci când fiecare dintre ei va fi
obţinut o parte în proprietate exclusivă. De aici rezultă că un [singur] coproprietar nu poate revendica
un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acţiunea în
revendicare implică existenţa unui drept exclusiv şi determinat, pe care un
coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului."
B. Hotărârea din 29
septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie
46. Jurisprudenţa creată de Tribunalul Suprem a fost respectată de majoritatea
instanţelor, cu câteva mici excepţii, printre care Hotărârea din 29 septembrie
2000 a Curţii Supreme de Justiţie care, după ce a reamintit regula
unanimităţii, a concluzionat:
„(...) în speţă şi, în general
în cazurile acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, regimul juridic al acestor imobile şi al
persoanelor ce pretind că naţionalizarea a fost eronată diferă în mod esenţial
de cazurile clasice.
Foştii proprietari sau moştenitorii lor se află în
imposibilitatea de a solicita partajul bunului înainte de revendicare, deoarece
li s-ar opune lipsa titlului de proprietate atâta vreme cât caracterul eronat
al naţionalizării şi lipsa titlului de proprietate
valabil al statului nu vor fi stabilite.
In aceste cazuri «sui generis», acţiunile în care
revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în
revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari sau unul sau mai mulţi dintre
moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot introduce o acţiune în justiţie
pentru a demonstra (...) că statul nu deţine niciun titlu de proprietate
valabil (...) şi, prin urmare, pentru a obţine confirmarea existenţei bunului,
naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului
sau al succesiunii sale. Ulterior, ei vor putea solicita partajul."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
47. Reclamanţii se plâng
de încălcarea dreptului de acces la justiţie din cauza respingerii acţiunilor
lor în aplicarea regulii unanimităţii necesare pentru revendicarea bunurilor
indivize.
Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede astfel
în partea sa pertinentă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
48. Guvernul consideră
că reclamanţii aveau la dispoziţie o altă acţiune pentru a-şi demonstra dreptul
de proprietate, şi anume o acţiune în revendicare a propriilor cote-părţi. In acest sens, el face
trimitere la Hotărârea din 3 februarie 2005 prin care Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie (Inalta Curte) a admis parţial o acţiune în revendicare a unui imobil ce aparţinea
în coproprietate mai multor persoane şi Facultăţii de Drept din Bucureşti şi
care fusese expropriat în 1945. Inalta Curte a dispus restituirea cotelor-părţi
revendicate de Facultatea de Drept, însă a respins cererea moştenitorilor
celorlalţi coproprietari pe motivul că, în ceea ce-i priveşte pe aceştia,
exproprierea fusese legală.
49. Reclamanţii
contestă existenţa în dreptul intern a unei căi de recurs care să le permită să
revendice numai propriile cote-părţi. Ei arată că circumstanţele cauzei
soluţionate prin Hotărârea din 3 februarie 2005 a Inaltei Curţi erau total
diferite de cele ale cazului lor. In această privinţă, ei subliniază că
acţiunea în revendicare menţionată de Guvern a fost introdusă de Facultatea de
Drept din Bucureşti împreună cu totalitatea moştenitorilor foştilor
coproprietari. Or, simplul fapt că aceasta acţiune nu a fost admisă decât în
ceea ce priveşte cotele-părţi ale Facultăţii de Drept din Bucureşti nu poate
duce la concluzia că instanţele interne ar fi analizat-o pe fond dacă ar fi
fost introdusă numai de Facultatea de Drept din Bucureşti sau de o parte din
moştenitorii foştilor coproprietari.
50. Curtea apreciază
că argumentul Guvernului, extras din posibilitatea ca reclamanţii să-şi
revendice numai cotele-părţi, este similar cu o excepţie de neepuizare a căilor
de recurs interne.
51. Cu toate acestea,
Curtea observă, după exemplul reclamanţilor, că situaţia acestora este diferită
de cea soluţionată prin Hotărârea din 3 februarie 2005 a Inaltei Curţi. In
această cauză, cererea de restituire fusese formulată de Facultatea de Drept
din Bucureşti şi de totalitatea moştenitorilor foştilor coproprietari. Prin
urmare, Inalta Curte a examinat fondul cauzei. Or, în cazul reclamanţilor,
tocmai lipsa de acord unanim al moştenitorilor foştilor coproprietari este cea
care a dus la anularea acţiunilor în revendicare.
52. Drept care, Curtea apreciază că soluţia la care a ajuns Inalta
Curte în hotărârea citată de Guvern nu poate fi transpusă mutatis mutandis în cauza de faţă.
53. In orice caz, Curtea observă că Guvernul nu a furnizat alte exemple de
jurisprudenţa pentru a dovedi eficacitatea unei acţiuni în revendicare
referitoare doar la unele cote-părţi dintr-un bun indiviz.
54. Rezultă că excepţia
Guvernului nu poate fi reţinută.
55. In plus, Curtea
constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3
din Convenţie. In plus, Curtea relevă că el nu este lovit de niciun motiv de
inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
56. Guvernul arată că marea parte a doctrinei şi jurisprudenţa constantă a
instanţelor interne consideră că introducerea unei acţiuni în revendicare
constituie un act de dispoziţie în privinţa bunului indiviz şi că, prin urmare,
şi contrar actelor de conservare a bunului, acordul
tuturor coproprietarilor este necesar pentru a revendica un astfel de bun.
57. Guvernul admite că
regula unanimităţii este o construcţie jurisprudenţială ce poate duce la
limitări ale dreptului de acces la o instanţă. Cu toate acestea, el apreciază
că aceste limitări tind spre un scop comun şi că există un raport rezonabil de
proportionalitate intre mijloacele utilizate şi scopul vizat.
58. Guvernul arată că
regula mai sus menţionată tinde să protejeze drepturile moştenitorilor
coproprietarilor ce nu au participat la acţiunile în revendicare, din moment ce
soluţia acestor acţiuni le-ar putea influenţa drepturile. El expune, pe de o
parte, că succesul acestor acţiuni ar implica recunoaşterea drepturilor
reclamanţilor asupra întregului bun în detrimentul celorlalţi coproprietari şi,
pe de altă parte, că respingerea acţiunilor li s-ar impune cu autoritatea de lucru judecat tuturor
coproprietarilor, chiar dacă o parte din aceştia nu a participat la ele.
59. In fine, Guvernul arată că limitarea accesului la o instanţă nu este
decât temporară, deoarece reclamanţii vor putea introduce noi acţiuni de îndată
ce vor fi obţinut acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari.
60. Reclamanţii admit
că regula unanimităţii este aplicată de majoritatea jurisprudenţei interne, dar
ei contestă temeinicia sa. Ei arată că, în situaţia lor, în care moştenitorul
unuia dintre coproprietari a refuzat să se alăture acţiunilor lor şi în care
moştenitorii unui alt coproprietar nu au putut fi identificaţi, aplicarea
acestei reguli i-a privat de orice mijloc de a-şi demonstra drepturile
succesorale. Prin urmare, ei apreciază că acţiunea în revendicare ar trebui
privită ca un act de conservare a drepturilor tuturor coproprietarilor şi că
exercitarea ei ar trebui să fie deschisă tuturor coproprietarilor pentru a-şi
apăra drepturile în caz de apropiere ilegală a bunului de către un terţ.
61. In plus, ei
subliniază că o parte din jurisprudenţa Inaltei Curţi, de care aparţine
Hotărârea din 29 septembrie 2000, a renunţat la aplicarea regulii unanimităţii
în cazul imobilelor pe care statul şi Ie-a apropriat în timpul regimului
comunist.
62. Curtea reaminteşte
încă de la început că art. 6 § 1 îi garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă
să ia act de orice contestaţie legată de drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36).
63. Desigur, dreptul
de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări
implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din
partea statului. In elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură
de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot
restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură
încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu
se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există
un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate şi scopul
vizat (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30
octombrie 1998, Culegere de hotărâri si decizii 1998-VIII,
p. 3.349, § 44, si Yagtzilar si alţii împotriva
Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001 -XII).
64. In fine, Curtea
reaminteşte că reglementarea referitoare la formalităţile ce trebuie respectate
pentru a formula un recurs urmăreşte să asigure buna administrare a justiţiei
şi respectarea, în special, a principiului securităţi juridice (vezi Bulena împotriva Republicii Cehe, nr.
57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). In acest domeniu, rolul Curţii nu este să
analizeze in abstracto legislaţia
şi practica interne pertinente, ci de a analiza dacă modalitatea în care i-au
afectat pe reclamanţi a încălcat Convenţia (vezi Kaufmann
împotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai
2005).
65. In speţă, Crutea
observă că nu există nicio îndoială că acţiunile reclamanţilor cădeau sub
incidenţa art. 6 pe latura sa civilă din moment ce urmăreau obţinerea
restituirii terenurilor ce aparţinuseră autorilor lor.
66. Ea observă apoi
că, conform regulii unanimităţii, instanţele interne le-au declarat acţiunile
inadmisibile pe motivul că fuseseră introduse fără acordul moştenitorilor a doi
dintre foştii coproprietari ai bunurilor revendicate.
67. Aşadar, este
obligaţia Curţii să verifice dacă regula unanimităţii aplicate în speţă de
instanţele interne este clară, accesibilă şi previzibilă în sensul
jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe care a impus-o dreptului reclamanţilor
de acces la o instanţă urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu
acesta.
68. Curtea constată în
primul rând că regula în discuţie este o construcţie jurisprudenţială ce nu
decurge dintr-o dispoziţie
procedurală specifică, ci este inspirată din particularităţile acţiunii în
revendicare.
69. Având în vedere
faptul că această regulă jurisprudentială era respectată de majoritatea
instanţelor interne, Curtea poate admite că ea era clară şi accesibilă şi că
aplicarea sa în speţă era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că
ea urmărea un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor
foştilor coproprietari ai bunului.
70. Mai rămâne de aflat
dacă, atunci când au cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor
coproprietari, instanţele le-au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată
care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a
proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul
reclamanţilor de acces la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-parţi din
bunul indiviz.
71. In această privinţă,
Curtea observă că părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte
necesitatea de a obţine acordul tuturor coproprietarilor pentru a introduce o
acţiune în revendicare. Reclamanţii pretind că acţiunea în revendicare ar
trebui considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziţia fiecărui
coproprietar şi că ar fi în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul arată
că, la vederea consecinţelor importante pe care dreptul intern le ataşează
soluţiei unei astfel de acţiuni, este necesar acordul tuturor coproprietarilor,
ca pentru orice act de dispoziţie asupra bunului.
72. Curtea nu consideră
necesar să soluţioneze această controversă, ce ţine de teoria şi practica
interne de drept civil.
73. Intr-adevăr, este
suficient să constate că regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe
reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe.
In realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în
special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru
a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul
moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea
reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de
revendicare a bunurilor indivize.
74. Desigur, Curtea
observă că cea de-a doua acţiune în revendicare nu a fost introdusă decât de
moştenitorii lui Nicolae Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere
imposibilitatea de a obţine consimţământul tuturor moştenitorilor foştilor
coproprietari, Curtea apreciază că o eventuală cerere de intervenţie din partea
celorlalţi 14 reclamanţi nu ar fi schimbat nimic în soluţia acestei acţiuni.
75. Prin urmare,
reamintind că orice prevedere a Convenţiei sau a oricăruia dintre protocoalele
sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi
efective, iar nu teoretice sau iluzorii, Curtea nu poate accepta argumentul
Guvernului conform căruia respingerea acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă
decât o limitare temporară a dreptului lor de acces la o instanţă. In acest
sens, Curtea observă, de asemenea, că, în afară de Hotărârea din 3 februarie
2005 a Inaltei Curţi, Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de natură
să le permită reclamanţilor să îşi demonstreze drepturile succesorale. In fine,
Curtea observă cu interes că, recent, a fost trimis în Parlament un proiect de
lege referitor la modificarea Codului civil, care elimină în mod expres regula
unanimităţii.
76. In lumina
considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că aplicarea strictă a regulii
unanimităţii Ie-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată ce i-a privat
de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către
instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel
atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.
77. Prin urmare, a
avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
78. Reclamanţii
apreciază că respingerea acţiunilor lor i-a împiedicat să se bucure de
drepturile lor succesorale. Ei pretind că, în baza Hotărârii definitive din 5
decembrie 1994 a Judecătoriei Constanţa, care a constatat
neconstituţionalitatea Decretului de expropriere nr. 102/1950, ei aveau „o
speranţă legitimă" de a li se restitui bunurile aflate în litigiu. Prin
urmare, ei denunţă o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, aşa
cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză
de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor
de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
79. Guvernul afirmă că
reclamanţii nu au „niciun bun" şi „nicio speranţă legitimă", în
sensul jurisprudenţei Curţii, de a se bucura' de dreptul de proprietate asupra
terenurilor revendicate, din moment ce au fost scoase din patrimoniul autorilor
lor în anul 1950 şi că de atunci ei nu au obţinut nicio hotărâre definitivă
care să dispună restituirea lor.'
80. In ceea ce priveşte
Sentinţa din 5 decembrie 1994, Guvernul arată că ea nu se referea decât la cel
de-al doilea teren ce făcuse obiectul exproprierii din 1950. Pretinzând că
situaţia celor două terenuri este diferită, el apreciază că concluzia la care a
ajuns instanţa în sentinţa mai sus menţionată nu putea fi extinsă mutatis mutandis asupra cauzei
reclamanţilor.
81. In orice caz,
Guvernul arată că sentinţa unei instanţe interne nu are autoritate de lucru
judecat decât în ceea ce priveşte părţile din acest litigiu. El arată că, în
dreptul român,' numai hotărârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes. Or, Curtea Constituţională
nu controlează decât conformitatea legilor în vigoare cu Constituţia din 1991.
Analiza conformităţii prevederilor legale intrate în vigoare înainte de 1991 cu
normele constituţionale anterioare Constituţiei din 1991 ţine de competenţa
instanţelor ordinare, ale căror hotărâri nu sunt obligatorii decat inter partes.
82. Reclamanţii susţin
că faptul că s-a constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 102/1950 prin
Sentinţa din 5 decembrie 1994 are consecinţe asupra tuturor bunurilor
expropriate prin acest act.' Prin urmare, ei apreciază că nu si-au pierdut
niciodată dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate şi pretind că
respingerea acţiunilor lor echivalează cu 6 măsură de expropriere.
83. Curtea reaminteşte,
în primul rând, că ea nu poate analiza o cerere decât în măsura în care se
referă la evenimente întâmplate după intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea
ce priveşte partea contractantă în discuţie. In speţă, bunurile aflate în
litigiu au fost expropriate în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la
care Convenţia a intrat în vigoare pentru România. Aşadar, Curtea nu este
competentă ratione temporis să analizeze circumstanţele exproprierii terenurilor litigioase.
84. Prin urmare,
reclamanţii nu se pot plânge de o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât
în măsura în care procedurile în cauză se referă la „bunuri" ai căror
titulari sunt, în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri" poate
include atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv
creanţe, în baza cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o „speranţă
legitimă" de a obţine folosirea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr.
44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004).
85. In speţă, Curtea
constată că nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod
definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu. Rezultă că
reclamanţii nu au niciun „bun actual" în sensul jurisprudenţei citate.
86. Rămâne de analizat
dacă ei puteau avea cel puţin o „speranţă legitimă" de a li se recunoaşte
un drept de proprietate asupra acestor bunuri.
87. In această problemă, Curtea a statuat deja că o creanţă nu poate fi
considerată ca o „valoare patrimonială" decat atunci când are o bază
suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o
jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (Kopecky,
citată mai sus, § 52).
88. In speţă, Curtea observă că creanţa în restiutirea pe care o puteau
eventual invoca reclamanţii era, de la bun început, o creanţă condiţională,
deoarece chestiunea reunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui
terenurile trebuia soluţionată în cadrul acţiunilor în revendicare pe care le-au formulat.
89. Desigur,
Judecătoria Constanţa care a judecat cererea de restituire a terenului adiacent
celor revendicate de către reclamanţi a dat câştig de cauză moştenitorului
fostului proprietar, pe motivul că Decretul de expropriere nr. 102 din 20
aprilie 1950 încălcase prevederile constituţionale în vigoare la acea dată.
90. Cu toate acestea,
Curtea constată, după exemplul Guvernului, că în dreptul intern sentinţa
Judecătoriei Constanţa nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce
priveşte părţile implicate în acest litigiu. Aşadar, nimic nu permite Curţii să
speculze care ar fi fost concluziile instanţelor interne dacă ar fi analizat pe
fond acţiunile în revendicare ale reclamanţilor. Prin urmare, Curtea consideră
că sentinţa menţionată mai sus nu învestea reclamanţii cu un drept executoriu
de a obţine restituirea terenurilor ce au aparţinut autorilor lor.
91. Prin urmare,
Sentinţa din 5 decembrie 1994 nu era suficientă pentru a genera un interes
patrimonial ce constituie o „valoare patrimonială" ce reclamă protecţia
art. 1 din Protocolul nr. 1 (Kopecky, citată mai sus, § 59).
92. In lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că acel capăt
de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile
Convenţiei şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra celorlalte
pretinse încălcări
93. In Cererea nr. 1.434/02, invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii
pretind că refuzul Curţii de Apel Galaţi de a admite cererea primului reclamant
şi de a amâna cu mai mult de 3 zile pronunţarea hotărârii pentru a-şi angaja un
avocat a adus atingere garanţiilor procesului echitabil.
94. Curtea observă în
primul rând că reclamanţii nu au adus dovada că ar fi făcut o astfel de cerere.
95. In orice caz şi presupunând că această cerere ar fi fost reală,
ţinând cont de constatarea încălcării dreptului de acces la o instanţă la care
a ajuns, Curtea consideră inutil să analizeze separat acest capăt de cerere.
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
96. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern ai înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompleta a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă".
A. Prejudiciu
97. Reclamanţii
solicită 580.000 euro reprezentând valoarea celor 4 terenuri revendicate. Ei
solicită, de asemenea, acordarea sumei de 4.800 euro fiecăruia dintre ei, cu
titlu de daune morale, pentru suferinţa gravă suportată din cauza respingerii
acţiunilor lor de către instanţele interne.
98. Guvernul se opune
acestor solicitări. El subliniază că nicio instanţă sau autoritate
administrativă nu le-a recunoscut
reclamanţilor dreptul la restituirea terenurilor în litigiu. In orice caz, el
consideră suma solicitată cu titlu de daune materiale prea mare în raport cu
valoarea reală a acestor terenuri.
99. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma
solicitată este excesivă şi că nu a fost stabilită nicio legătură de
cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului de
acces la o instanţă al reclamanţilor. După părerea sa, o eventuală constatare a
încălcării art. 6 § 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă
satisfăcătoare.
100. Curtea observă că,
în speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în
faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru
a-şi revendica bunurile imobile ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din
Convenţie.
101. In ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate
specula asupra rezultatului la care ar fi condus acţiunile lor în revendicare
dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei. Aşadar, nu este cazul să li se
acorde o despăgubire cu acest
titlu.
102. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că
reclamanţii au fost, foarte probabil, supuşi unei frustrări din cauza
respingerii acţiunilor lor în revendicare.
103. Statuând în
echitate, Curtea consideră că trebuie acordată fiecăruia dintre reclamanţi suma
de 1.000 de euro pentru daune morale.
B. Cheltuieli de
judecată
104. Reclamanţii
solicită, de asemenea, rambursarea a 17.086 EUR cu titlu de cheltuieli de
judecată suportate în faţa instanţelor interne şi 1.650 EUR pentru cele suportate
în faţa Curţii.
105. Ei si-au detaliat
solicitările după cum urmează:
a) 78.879.800 lei (ROL) ca taxe de timbru şi
cheltuieli şi sume plătite părţilor pârâte;
b) 10.366 EUR cheltuieli de deplasare în scopul
procedurilor interne;
c) 24.760.000 ROL reprezentând costul a două
expertize tehnice pentru identificarea terenurilor în litigiu;
d) 54.600.000 ROL şi 2.000 dolari americani (USD)
pentru onorariile şi cheltuielile corespunzătoare activităţii diferiţilor
avocaţi în cadrul procedurilor interne;
e) 38.100.000 ROL pentru onorariile şi cheltuielile
aferente activităţii avocatului lor în faţa Curţii.
106. Ei pun ia
dispoziţie dovezi de plată pentru o sumă totală de 193.077.500 ROL şi 2.605
mărci germane (DEM) corespunzătoare diferitelor cheltueili menţionate mai sus.
107. Guvernul se opune
acordării sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli suportate pentru cele două
expertize tehnice, pe motiv că aceste expertize nu au fost nici puse la
dispoziţia Curţii şi nici depuse la dosarele procedurilor interne. De asemenea,
Guvernul contestă suma solicitată cu titlu de cheltuieli de deplasare. In acest
sens, el apreciază că reclamanţii nu au dovedit că aceste deplasări au avut loc
în interesul procedurilor interne.
108. In ceea ce priveşte celelalte cheltuieli, Guvernul nu se opune
rambursării lor, cu condiţia să aibă o legătură de cauzalitate incontestabilă
cu cele 3 cereri prezentate Curţii.
109. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor
sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil.
110. In speţă, ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa, precum
şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază ca rezonabilă acordarea în
comun reclamanţilor a sumei de 6.000 EUR, cu toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
111. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
HOTĂRĂŞTE ÎN UNANIMITATE:
1. decide să unească cererile;
2. declară cererile admisibile în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care se
referă la dreptul de acces la o instanţă, şi inadmisibile în rest;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni
de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie:
(i) 1.000 EUR (unamie euro) fiecăruia dintre
reclamanţi;
(ii) 6.000 EUR (şasemii euro) în comun celor 19
reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată;
(iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de
impozit;
b) ca sumele în discuţie să fie convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 14 decembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan N. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
ANEXĂ
LISTA RECLAMANŢILOR
Cererea nr. 1.434/02
1. Adrian Lupaş, născut în 1935 şi
domiciliat la Munchen, Germania
2. Nicolae Lupaş, născut în 1933 şi
domiciliat la Dietzenbach, Germania
3. Ovidiu Lupaş, născut în 1934 şi
domiciliat la Unteraching, Germania
4. Ana Teodosiu, născută în 1937 şi domiciliată la
Munchen, Germania
5. Virginiu Lupaş, născut în 1938 şi
domiciliat la Munchen, Germania
6. Minerva Ionescu, născută în 1928 şi domiciliată
la Bucureşti, România
7. Nicolae Chirescu, născut în 1927 şi domiciliat
la Bucureşti, România
8. Dan Banciu, născut în 1947 şi domiciliat la
Bucureşti, România
9. Dorina Voinescu, născută în 1927 şi domiciliată
la Sibiu, România
10. Sorina Moarcas, născută în 1935 şi domiciliată
la Braşov, România
11. Rodica Ionescu, născută în 1928 şi domiciliată
la Constanţa, România
12. Mihai Anton Ricci, născut în 1946 şi domiciliat la
La Varenne St. Hilaire, Franţa
13. Vanda Rosculet, născută în 1949 şi domiciliată
la Braşov, România
14. Eugenia Steflea, născută
în 1920 şi domiciliată la Sibiu, România
15. Elisabeta Stoica, născută în 1956 şi domiciliată
la Vâlcea, România
16. Diana Ruxandra Tomescu, născută în 1944 şi
domiciliată la Bucureşti, România
17. Teodor Grigoriu, născut în 1925 şi domiciliat la
Bucureşti, România
18. Ioana Greceanu, născută în 1955 şi domiciliată la
Milford, Statele Unite
19. Dumitru Mircea Gheorghiu, născut în 1923 şi
domiciliat la Bucureşti, România. Deoarece acest reclamant a decedat la data de
18 iulie 2002, cererea sa a fost continuată de soţia sa şi unica sa
moştenitoare, doamna Maria Pusta, născută în 1925 şi domiciliată la Bucureşti,
România.
Cererea nr. 35.370/02
Reclamanţii sunt primii 5 reclamanţi din Cererea nr.
1.434/02.
Cererea nr. 1.385/03
Reclamanţii sunt aceiaşi reclamanţi cu cei din Cererea
nr. 1.434/02, cu excepţia domnului Dumitru Mircea Gheorghiu. Deoarece acest
reclamant a decedat la data de 18 iulie 2002, doamna Maria Pusta a introdus
prezenta cerere în calitate de moştenitoare unică a soţului său.