HOTARARE Nr. 0
din 12 octombrie 2006
din 12 octombrie 2006 in
Cauza Barcanescu impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 198 din 22 martie 2007
(Cererea nr. 75.261/2001)
In Cauza Bărcănescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
într-o cameră compusă din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor
Bjorgvisson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după deliberarea din Camera de consiliu din data de 21 septembrie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 75.261/2001) îndreptată
împotriva României de către un cetăţean român, domnul Şerban Vlad Bărcănescu (reclamantul), care a sesizat Curtea la
2 aprilie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român a
fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în
principal de faptul că vânzarea celor două apartamente din imobilul său unor
terţi, validată prin hotărârile definitive ale instanţelor, care nu au acordat
nicio indemnizaţie, a încălcat art. 1 din Protocolul
nr. 1.
4. La data de 31 august 2004, preşedintele
Secţiei a II-a a hotărât ca cererea să fie comunicată Guvernului. Intemeindu-se
pe art. 29 alin. 3 din
Convenţie, a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate
împreună.
5. Atât reclamantul, cât şi
Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a III-a astfel modificată (art. 52 alin. 1). In cadrul acesteia, camera
însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost compusă conform art. 26
alin. 1 din Regulament.
IN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamantul s-a născut în
anul 1949 şi locuieşte în
Bucureşti.
8. In 1950, în temeiul
Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în Bucureşti, str.
Tunari nr. 83, compus din 3 apartamente,
care aparţinea lui B.N. Acesta a decedat în 1960 şi reclamantul, fiul acestuia, a fost declarat moştenitor al său,
având dreptul la trei sferturi din moştenire, restul revenindu-i doamnei M.B.,
în calitate de soţie supravieţuitoare a lui B.N.
1. Acţiunea în
revendicare
9. Printr-o sentinţă din
data de 13 mai 1998, Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti a admis
acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamant şi de doamna M.B., în
calitate de moştenitori ai lui B.N., împotriva Consiliului Local al
Municipiului Bucureşti. Judecătoria a obligat pârâta să restituie reclamantului
şi doamnei M.B. imobilul situat în strada Tunari nr. 83
şi terenul aferent.
10. Printr-o decizie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului.
Intreprinderea administratoare a bunurilor imobile ale statului s-a opus
restituirii, arătând că o parte a imobilului a fost vândută mai înainte soţilor
B. şi P.M., care locuiau acolo în calitate de locatari.
2. Acţiunea în
constatarea nulităţii contractului de vânzare a unei părţi din imobil către
soţii B.
11. Printr-un contract încheiat la data de 25
octombrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Primăria
Bucureşti,reprezentată de întreprinderea care administra bunurile imobile ale
statului, a vândut locatarilor, soţii B., un apartament compus din două camere
situat în imobilul în litigiu şi terenul aferent.
12. In anul 1999 reclamantul
a introdus împotriva consiliului local şi soţilor B. o acţiune în revendicare
şi în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996, pe motiv că a
fost încheiat în frauda Legii nr. 112/1995, în timp ce imobilul făcea obiectul unui litigiu. Printr-o sentinţă
din 4 octombrie 1999, judecătoria
a admis parţial acţiunea. A respins capătul de cerere privind revendicarea,
motivând că ar fi trebuit introdusă de reclamant împreună cu doamna M.B.
Totuşi, judecătoria a anulat contractul de vânzare-cumpărare, deoarece a
apreciat că, naţionalizarea fiind ilegală, la fel era şi vânzarea imobilului.
In apelul declarat de soţii B., Tribunalul Argeş, prin Decizia din 11 ianuarie 2001, a casat sentinţa şi a
confirmat valabilitatea contractului de vânzare, deoarece cumpărătorii au fost
de bună-credinţă.
13. Prin Decizia din 28 iunie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul şi a anulat contractul
pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Curtea a observat că demersurile pentru încheierea contractului au
fost făcute înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de legea menţionată, în cursul căruia foştii
proprietari sau moştenitorii lor puteau cere restituirea imobilelor
naţionalizate.
14. Soţii B. au formulat o
cerere de revizuire a hotărârii Curţii de Apel Piteşti. Apreciind că acţiunea
ar fi trebuit respinsă de judecătorie şi că, în orice caz, pretinsa nulitate a
demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului nu antrena însăşi
nulitatea contractului, Curtea de Apel Piteşti, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2001, a admis cererea de
revizuire şi, în consecinţă, a confirmat valabilitatea vânzării.
3. Acţiunea în
constatarea nulităţii contractului de vânzare a unei părţi din imobil către
locatarul P.M.
15. Prin contractul încheiat la data de 12 noiembrie
1996, în virtutea Legii nr. 112/1995, Primăria
Bucureşti, reprezentată de întreprinderea care administra
bunurile imobile ale statului, a vândut locatarului P.M. un apartament format dintr-o cameră, precum şi terenul aferent.
16. In anul 1999 reclamantul a introdus împotriva lui
P.M. şi a consiliului local o acţiune în revendicare
şi în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1996. Prin sentinţa din 4 noiembrie 1999, judecătoria a admis în
parte acţiunea. A respins capătul de cerere privind revendicarea, dar, totuşi,
a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
17. In apelul formulat de P.M., Tribunalul Bucureşti, prin Decizia din 18
aprilie 2000, a casat hotărârea primei instanţe şi a
validat contractul de vânzare, cu motivarea că a existat bună-credinţă a
cumpărătorului. Recursul formulat de reclamant a fost respins prin Hotărârea
Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 noiembrie 2000.
4. Cererea de restituire în baza Legii nr. 10/2001
18. La data de 13 august 2001, reclamantul a depus cerere pentru restituirea bunului litigios.
Cererea a rămas fără răspuns.
II. DREPTUL Şl
PRACTICA INTERNE RELEVANTE
19. Dispoziţiile legale şi jurisprudenta
internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României (nr. 28.342/95, CEDO, VII-1999, p. 250-256, alin. 31-44), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, alin. 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr.
63.252/00, alin. 38 - 53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr.
4.596/03, alin. 23-25, 16 februarie 2006).
IN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
20. Curtea constată că
cererea nu este, în mod vădit, nefondată, în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea apreciază că
nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o
declară admisibilă.
II. PE FOND
A. Cu privire la capătul de cerere privind art. 1 din Primul
Protocol adiţional la Convenţie
21. Reclamantul arată că
vânzarea celor două apartamente către locatari, confirmată prin Hotărârea
Curţii de Apel Bucureşti din data de 9 noiembrie 2000 şi cea a Curţii de Apel Piteşti din data de
12 noiembrie 2001, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
22. Guvernul consideră că
acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nu are
nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece nici
titlul său de proprietate, nici şansele de a obţine posesia bunurilor nu au
fost afectate. Potrivit Guvernului, constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor
nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamantului,
nici cu o confirmare a titlului de proprietate al cumpărătorilor. Astfel, procedura
litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului.
Bună-credinţă cumpărătorilor, precum şi validitatea titlului lor de proprietate
au fost recunoscute de instanţele interne prin hotărâri definitive. Chiar dacă
hotărârea judecătorească reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al
reclamantului,aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. In
plus, instanţele interne au respectat dreptul intern, şi anume dispoziţiile
Legii nr. 10/2001. Guvernul
apreciază că, în orice caz, reclamantul putea obţine o indemnizaţie în virtutea
Legii nr. 10/2001, dar că
cererea sa nu a fost luată în discuţie, nefiind depuse la dosar mai multe acte
care să ateste dreptul său de proprietate.
23. In sfârşit, Guvernul a
solicitat Curţii să ia în considerare reforma instituită de Legea nr. 247/2005, care are ca scop accelerarea
procedurii de restituire şi, în situaţia în care o astfel de restituire se
dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei indemnizaţii constând în participarea
în calitate de acţionar la un organism de plasament al valorilor mobiliare
„Proprietatea", organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni.
24. Reclamantul contestă
această teză. Potrivit acestuia, instanţele interne au recunoscut dreptul său
de proprietate, precum şi pe cel al terţilor cumpărători asupra aceluiaşi bun,
situaţie care face imposibilă exercitarea prerogativelor sale de proprietate
asupra bunului său. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de a dispune de
bunul său reprezintă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor
juridice.
25. Curtea reaminteşte că în
Cauza Străin şi alţii împotriva României, anterior citată (paragrafele 39 şi 59), a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi
de bună-credinţă, chiar şi când a fost anterioară confirmării în instanţă în
mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroborată cu absenţa
vreunei indemnizaţii, reprezintă o lipsire de proprietate contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţie.
26. In plus, în Hotărârea Păduraru
împotriva României, anterior citată (paragraful 112),
Curtea a constatat că statul a încălcat obligaţia
pozitivă de a acţiona în timp util şi coerent faţă de problema de interes
general, constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa
în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat că
incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care
s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul său, deşi
dispunea de o hotărâre definitivă care obliga statul să i-l restituie;
27. In cauză, Curtea nu vede
niciun motiv de a se îndepărta de la jurisprudenta sa amintită mai sus,
situaţia de fapt fiind asemănătoare. Spre deosebire de Hotărârea Păduraru
împotriva României amintită, în prezenta cauză terţii au devenit
proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului
să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, ca şi în Hotărârea Străin
şi alţii împotriva României, anterior citată, reclamantul din prezenta
cauză a fost recunoscut proprietar legitim, instanţele recunoscându-i în mod
incontestabil titlul de proprietate,având în vedere caracterul abuziv
al naţionalizării (paragrafele 9 şi 10).
28. Curtea constată că
vânzarea bunului reclamantului, în virtutea Legii nr. 112/1995,
îl împiedică să dispună de dreptul său de proprietate,
în ciuda existenţei unei hotărâri definitive care a obligat statul să îi
restituie imobilul. In plus, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru
această lipsire de proprietate. Intr-adevăr, deşi a depus o cerere de
despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru partea din imobil vândută terţilor, reclamantul nu a primit
până în acest moment niciun răspuns.
29. Curtea observă că la data
de 22 iulie 2005 a fost
adoptată Legea nr. 247/2005 care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizaţie la nivelul
valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află
în aceeaşi situaţie cu reclamantul. Curtea consideră că legea amintită propune
persoanelor care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în
natură acordarea unei indemnizaţii constând într-o participare în calitate de
acţionari la un organism de plasament de valori mobiliare „Proprietatea", organizat
sub forma unei societăţi pe acţiuni. In principiu, persoanele având calitatea
să primească o indemnizaţie pe această cale vor primi titluri de valoare care
vor fi transformate în acţiuni odată ce societatea va fi cotată la bursă.
30. Curtea observă că la 29 noiembrie 2005 societatea pe acţiuni
„Proprietatea" a fost înscrisă la Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru
ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei
tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să se urmeze procedura de aprobare de
către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Potrivit calendarului
previzional al Fondului „Proprietatea", operaţiunea de conversie a
titlurilor în acţiuni se va produce în martie 2006 şi intrarea efectivă la bursă, în decembrie 2006.
31. In prezenta cauză,
presupunând că cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face
obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciază că „Proprietatea" nu
funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea
efectivă a unei indemnizaţii. Astfel, Curtea consideră că pierderea dreptului
de proprietate al reclamantului asupra celor două apartamente vândute
locatarilor, coroborată cu absenţa oricărei indemnizaţii, a impus acestuia o
sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea
bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr.
1.
32. In cauză, faptul că a
fost admisă cererea în revizuire, cale extraordinară de atac, reprezintă un
argument în plus în sensul unei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1.
33. Curtea reaminteşte că,
deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conţine prevederi în materie de exigenţe procedurale,
procedurile aplicabile în cauză trebuie să ofere persoanei respective o ocazie
adecvată de a-şi prezenta cauza autorităţilor competente, pentru a contesta
măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie (Jokela împotriva Finlandei, nr.
28.856/95, paragraful 45, CEDO 2002-IV). In ceea ce
priveşte promovarea căilor de atac extraordinare, Curtea a considerat că
instanţele superioare nu trebuie să utilizeze puterea lor de supraveghere decât
pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, însă nu
pentru a proceda la o nouă examinare în fond a cauzei. Supravegherea nu trebuie
să se transforme într-un apel deghizat şi simplul fapt că ar putea exista două
puncte de vedere asupra unui subiect nu este un motiv suficient pentru
rejudecarea unei cauze. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă o
cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh
împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52,
CEDO 2003-IX).
34. Or, în cauză, revizuirea
introdusă de soţii B. a fost admisă de Curtea de Apel Piteşti (paragraful 14) cu motivarea că acţiunea ar fi trebuit
să fie respinsă în întregime de către judecătorie şi că, în orice caz, pretinsa
nulitate a demersurilor făcute în vederea încheierii contractului nu antrenează
nulitatea contractului însuşi. Curtea de Apel a anulat astfel o hotărâre
definitivă şi irevocabilă, având autoritate de lucru judecat, cu singura
motivare că avea o opinie diferită cu privire la aplicarea dreptului decât
instanţele precedente.
35. In consecinţă, a existat
o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Cu privire la capătul de cerere referitor la
încălcarea art. 6 din Convenţie
36. Reclamantul pretinde că
vânzarea celor două apartamente locatarilor B. şi P.M.
a determinat imposibilitatea executării sentinţei
definitive din 13 mai 1998 a
Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti,
prin care statul era obligat să îi restituie imobilul, ceea ce a încălcat art. 6 din Convenţie, astfel redactat :
„1. Orice persoană are dreptul
la judecarea [...] cauzei sale
de către o instanţă [...] care
va hotărî [...] asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
37. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile din alin. 23-35 de
mai sus, ca nu este cazul să statueze pe fondul acestei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Laino
împotriva Italiei, nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi
împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, si Biserica Catolică din Canee împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea
1997-VIII, paragraful 50).
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
38. Potrivit art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
Inaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
39. Reclamantul solicită
restituirea apartamentelor vândute locatarilor sau acordarea sumei de 243.800 de euro, reprezentând valoarea lor.
El a depus un raport de expertiză în acest sens. Reclamantul solicită, de
asemenea, valoarea chiriei nepercepute pe care o estimează la suma de 133.079 de euro. Solicită, de asemenea, 200.000 de euro cu titlu de daune morale pentru traumele psihice pe
care Ie-a suferit timp de 8 ani.
40. Guvernul consideră că
reclamantul nu are dreptul decât la valoarea părţii sale succesorale
reprezentând trei sferturi din valoarea de piaţă a apartamentelor vândute
locatarilor. El consideră că această valoare este de 171.077
de „euro şi indică opinia unui expert imobiliar în
acest sens. In ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile nepercepute,
Guvernul consideră că, în principiu, nu poate fi acordată o astfel de
indemnizaţie, indicând Hotărârea Sofletea împotriva
României, (nr. 48.179/99, paragraful 42, 25
noiembrie 2003). In ceea ce priveşte prejudiciul moral
eventual suportat de reclamant, Guvernul consideră că nicio legătură de
cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa încălcare a Convenţiei şi
prejudiciul moral invocat.
41. Curtea reaminteşte că o
hotărâre care constată o încălcare a Convenţiei antrenează pentru statul pârât,
în lumina dispoziţiilor Convenţiei, obligaţia juridică de a pune capăt acestei
încălcări şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât
o înlăturare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii prerogativa
de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea faţă de care s-a
constatat încălcarea Convenţiei.
42. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când statuează în materie figurează prejudiciul material,
adică pierderile efective suferite drept consecinţă directă a încălcării
invocate, şi prejudiciul moral, adică repararea stării de nelinişte, a
neajunsurilor şi a incertitudinilor rezultând din încălcarea Convenţiei, precum
şi alte prejudicii nepatrimoniale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr.
64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
43. In plus, dacă diverse
elemente constituind prejudiciul material nu se pretează unui calcul exact sau
acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se
dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global (Comingersoll împotriva Portugaliei, nr.
35.382/97, paragraful 29, CEDO 2000-IV).
44. In circumstanţele din
speţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor vândute locatarilor din
imobilul situat în Bucureşti, Str. Tunari nr. 83, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă pronunţată la 13 mai 1998 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, ar permite reclamantului să se
afle, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă aceleia în care s-ar fi aflat
dacă imperativele art. 1 din Protocolul nr. 1 ar fi fost respectate. In lipsa restituirii de către statul pârât,
într-un termen de 3 luni de la
data de la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăşte că
Guvernul va trebui să acorde reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o
sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor.
45. In cauză, cu privire la
determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că reclamantul şi
Guvernul au depus rapoarte de
expertiză care să permită determinarea valorii apartamentelor. Ţinând cont şi
de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară
locală, Curtea apreciază ca valoare de piaţă a apartamentelor vândute
locatarilor B. si P.M. suma de 200.000 de euro.
46. Mai mult, Curtea
consideră că evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului
reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 5.000 de euro reprezintă o reparaţie
echitabilă a prejudiciului moral suferit.
47. In ceea ce priveşte sumele
solicitate cu titlu de chirii nepercepute, Curtea nu va specula asupra
profitului rezultat din eventuala închiriere a apartamentelor în cauză (Buzatu împotriva României, nr.
34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005). Urmează
ca acest capăt de cerere să fie respins.
B. Cheltuieli de judecată
48. Reclamantul nu solicită rambursarea
cheltuielilor de judecată.
49. Potrivit jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată
decât în măsura în care Ie-a cerut. Astfel, în cauză, Curtea nu acordă nicio
sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi
50. Curtea consideră adecvat
să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii
pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană,
la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate:
CURTEA,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost
încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
3. hotărăşte că nu se impune
examinarea capătului de cerere întemeiat pe art.6 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului
apartamentele vândute locatarilor B. şi P.M. din imobilul situat în Bucureşti, str. Tunari nr. 83, în termen de 3 luni de la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că, în lipsa restituirii în natură, statul pârât
trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 200.000 de euro (două sute
de mii de euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă care ar putea fi
datorată cu titlu de impozit;
5. hotărăşte ca statul pârât
să plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3
luni, suma de 5.000 de euro (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral;
6. hotărăşte că aceste sume se
vor plăti în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;
7. hotărăşte că, începând de
la expirarea acestui termen şi până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi
majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de satisfacţie
echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 12 octombrie 2006, în aplicarea art. 77
alin. 2 şi 3 din Regulament.
John Hedigan
preşedinte
Vincent Berger
grefier