HOTARARE Nr. 0
din 8 martie 2007
in Cauza Popescu si Toader
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 618 din 22 august 2008
(Cererea nr. 27.086/02)
Strasbourg
In Cauza Popescu şi Toader împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David
Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele,
judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15
februarie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
27.086/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat,
domnul Radu Popescu şi doamna Teodora Toader (reclamanţii), au sesizat
Curtea la data de 5 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 20 decembrie 2004, Curtea a decis să
comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis să
analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii
scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în
anul 1932, respectiv 1938 şi locuiesc la Bucureşti.
6. La data de 30 septembrie 1996, reclamanţii au
introdus în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în revendicare a
unui imobil situat în Bucureşti, compus dintr-o clădire şi terenul aferent acesteia, care fusese naţionalizat
prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile (prin care se
naţionalizează imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri,
foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile
clădite ale exploratorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea) şi care era
ocupat de F.L. în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu statul la o
dată neprecizată.
7. Prin Sentinţa din data de 8 mai 1997, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca
autorităţile administrative să le restituie bunul. Prin neapelare, această
sentinţă a rămas definitivă. Incepând cu această dată, reclamanţii au început
să achite taxele funciare aferente imobilului.
8. Prin Adresa din data de 23
iunie 1998, Primăria Municipiului Bucureşti a informat-o pe chiriaşa casei,
F.L., despre faptul că reclamanţii erau noii proprietari ai bunului şi
contractul de închiriere încheiat cu statul nu mai era valabil.
9. La data de 4 septembrie
1998, Primăria Ie-a precizat reclamanţilor că a informat-o pe chiriaşa
imobilului despre restituirea bunului şi despre faptul că ea era obligată,
conform prevederilor Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea
contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, să încheie un
contract de închiriere cu noii proprietari.
10. La data de 9 septembrie 1998, reclamanţii au
notificat-o pe chiriaşă, prin intermediul unui executor judecătoresc, că
trebuie să se prezinte la biroul executorului şi să regleze situaţia imobilului
lor. Răspunzând prin Scrisoarea din data de 21 septembrie 1998, F.L. şi-a
exprimat refuzul de a încheia un contract de închiriere cu reclamanţii,
invocând existenţa unui contract de închiriere încheiat cu statul.
a) Prima acţiune în evacuare
11. In anul 1999, reclamanţii
au cerut evacuarea lui F.L. Ei au invocat refuzul acesteia de a încheia un
contract de închiriere şi de a le plăti chirie pentru închirierea
apartamentului lor.
12. Prin Sentinţa din data de 14 septembrie 1999
instanţa le-a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că a operat o
prelungire de drept a contractului de închiriere anterior pentru o perioadă de
5 ani, în temeiul Legii nr. 17/1994. Reclamanţii au introdus apel împotriva
acestei sentinţe.
13. Prin Decizia din data de 4 februarie 2000
Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. Reclamanţii au formulat
recurs împotriva acestei decizii.
14. La data de 2 iunie 2000, în faţa Curţii de Apel
Bucureşti, reclamanţii au renunţat la recurs.
b) A doua acţiune în evacuare
15. La data de 27 aprilie
2000, în faţa refuzului chiriaşei de a da curs cererii reclamanţilor, aceştia
i-au trimis o notificare pentru a o informa că trebuie să încheie un contract
de închiriere cu ei, în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile
cu destinaţia de locuinţe. Reclamanţii au invitat-o pe F.L. să se prezinte la
data de 15 mai 2000 la un notariat pentru a încheia un contract de închiriere
cu ei. In Procesul-verbal din data de 15 mai 2000 notarul a consemnat că F.L.
nu a răspuns la notificarea reclamanţilor.
16. La data de 18 iulie 2000, reclamanţii au cerut
evacuarea chiriaşei pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Ei au reclamat
refuzul lui F.L. de a încheia un contract de închiriere cu ei şi au invocat
prevederile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.
17. Prin Sentinţa din data de 7 noiembrie 2000
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca
neîntemeiată. Ea a apreciat că reclamanţii nu au respectat prevederile art. 10 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, conform cărora noul proprietar
trebuia să notifice chiriaşei, în cel mult 30 de zile de la data intrării în
vigoare a ordonanţei de mai sus, prin intermediul unui executor şi prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data şi locul pe care le-a
stabilit pentru a proceda la încheierea unui contract de închiriere. Ulterior,
invocând art. 11 din ordonanţa de mai sus, conform căruia nerespectarea de
către proprietar a acestor formalităţi duce la prelungirea contractului de
închiriere încheiat anterior de chiriaş, instanţa a constatat că contractul de
închiriere încheiat cu statul se prelungise, iar chiriaşa avea un titlu locativ
valabil.
18. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei
sentinţe. Ei au arătat că, în momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, o altă acţiune având ca obiect evacuarea lui
F.L. se afla pe rol şi că, în conformitate cu art. 13 lit. d) din ordonanţa
respectivă, contractul de închiriere încheiat anterior nu era prelungit dacă chiriaşa
refuza să încheie un contract de închiriere cu ei.
19. Prin Decizia din data de 10 iulie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. El a apreciat că
judecătorii fondului au analizat corect condiţia prevăzută de art. 10 alin. (1)
din ordonanţa de mai sus, şi anume respectarea termenului de 30 de zile în care
proprietarul trebuia să notifice chiriaşul. La data de 8 ianuarie 2002, Curtea
de Apel Bucureşti, sesizată cu un recurs al reclamanţilor, a confirmat decizia
tribunalului.
II. Dreptul şi
practica internă pertinente
20. Legislaţia internă
relevantă, şi anume extrasele din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea
raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, Legea nr. 17/1994 pentru
prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe
locative, Legea locuinţei nr. 114/1996 (republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 393
din 31 decembrie 1997), precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999
şi din Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile
cu destinaţia de locuinţe, este descrisă în Cauza Radovici şi Stanescu
împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01
conexate, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra excepţiei
preliminare a Guvernului
21. Guvernul invocă
inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizării căilor de atac interne. El
afirmă că părţile interesate ar fi trebuit să iniţieze împotriva chiriaşei o
procedură de evacuare întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 şi să se
plângă în mod expres de neplata chiriilor timp de mai mult de 3 luni
consecutive. El subliniază că o astfel de procedură este diferită de acţiunile
pe care aceştia le-au introdus în faţa instanţelor naţionale, acţiuni în care
ei au invocat lipsa titlului locativ al chiriaşei, iar nu neplata chiriilor.
22. Reclamanţii contestă excepţia. Ei reamintesc că, în
ciuda numeroaselor lor demersuri în vederea dispunerii de bunul lor şi a
perceperii unei chirii, instanţele interne au refuzat să le admită acţiunea. Ei
au adăugat că ocupanta imobilului lor a refuzat în mod repetat să se
întâlnească cu ei şi să îi recunoască în calitatea lor de proprietari. In fine,
ei consideră că au epuizat căile de atac interne.
23. Curtea nu este convinsă de eficienţa procedurii
menţionate de Guvern. Ea reaminteşte că, în conformitate cu o jurisprudenţă
constantă, obligaţia de a epuiza căile de atac interne se limitează la aceea de
a asigura o utilizare normală a căilor de atac eficiente, suficiente şi
accesibile (a se vedea, printre multe altele, Brozicek
împotriva Italiei, Hotărârea din 19 decembrie
1989, seria A nr. 167, § 34). Or, în speţă, este incontestabil faptul că eficienţa unei proceduri de evacuare ca cea
indicată de Guvern, motivată de neplata chiriei şi întemeiată pe Legea nr.
114/1996, ce constituie dreptul comun în materie, se lovea de obstacole majore
în prezenţa prevederilor speciale ale ordonanţei de urgenţă a Guvernului în
vigoare la momentul respectiv. In această privinţă, trebuie constatat că art.
11 alin. (1) in fine din
ordonanţa de urgenţă a Guvernului preciza în mod expres că „neplata chiriei de
către chiriaş până la încheierea noului contract nu poate fi invocată de
proprietar ca motiv de evacuare".
24. In plus, având în vedere refuzul chiriaşei de a-i
considera pe reclamanţi drept noi proprietari şi, prin urmare, lipsa oricărui
raport contractual între aceştia şi chiriaşă, nu este nerezonabil să se
considere că există riscul ca o eventuală acţiune întemeiată pe art. 24 din
Legea nr. 114/1996 să fie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.
25. Curtea reţine că Guvernul a depus la dosar 5
hotărâri pronunţate în apel de instanţele interne şi că nu este sigur faptul că
aceste hotărâri au fost confirmate în recurs. O singură decizie a Curţii de
Apel Bucureşti confirmă rezilierea unui contract de închiriere încheiat în
temeiul Legii nr. 114/1996, din cauza expirării sale, şi nu pentru neplata chiriei.
26. In aceste circumstanţe, Curtea consideră că
existenţa unei căi de atac care să le permită reclamanţilor să obţină
rezilierea contractului de închiriere din cauza neplăţii chiriilor nu a fost
demonstrată cu o certitudine suficientă. Prin urmare, excepţia preliminară a
Guvernului nu poate fi reţinută.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
27. In temeiul art. 1 din
Protocolul nr. 1, reclamanţii pretind că au suferit o încălcare a dreptului la
respectarea bunurilor. In acest sens, ei se plâng că Decizia din data de 8
ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti i-a lipsit în mod arbitrar de dreptul
de a-şi folosi imobilul, în vreme ce F.L. nu dispunea de niciun contract de
închiriere valabil la judecarea acţiunii în evacuare şi a refuzat în mod
repetat să încheie un contract de închiriere cu ei sau să le plătească chirie.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
28. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate şi prin urmare îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
29. Guvernul subliniază că în
timpul procedurilor interne reclamanţii nu au cerut niciodată evacuarea
chiriaşei din cauza neplăţii chiriei, ci din cauza lipsei de titlu locativ.
Conform afirmaţiilor Guvernului, încălcarea dreptului de proprietate din cauza
neplăţii chiriei reprezintă o cerere formulată exclusiv în faţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului.
30. Guvernul admite că refuzul instanţelor naţionale
de a admite acţiunea în evacuare a chiriaşei reprezintă o ingerinţă în dreptul
reclamanţilor de a-şi folosi bunul imobiliar, justificată din perspectiva alin.
2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, cu titlu de reglementare a folosinţei
bunurilor. Conform afirmaţiilor Guvernului, această ingerinţă era prevăzută de
lege, urmărea un scop legitim de interes general şi nu era disproporţionată
faţă de acesta. Referitor la acest ultim aspect, Guvernul reiterează
argumentele pe care şi-a întemeiat excepţia preliminară, arătând că reclamanţii aveau dreptul să
ceară rezilierea contractului de închiriere respectiv din cauza neplăţii
chiriilor, în temeiul art. 24 din Legea nr. 114/1996.
31. Scoţând în evidenţă diferenţele dintre cauza de
faţă şi Cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei [(MC) nr. 35.014/97, 19 iunie 2006],
Guvernul subliniază faptul că prelungirea legală a duratei contractelor de
închiriere cu scop locativ era, în speţă, limitată la 5 ani, că proprietarii
aveau dreptul să negocieze cu chiriaşii, în anumite condiţii, valoarea chiriei,
iar costurile de întreţinere ale imobilului erau împărţite, în temeiul Legii
nr. 114/1996, între proprietari şi chiriaşi, aceştia din urmă fiind obligaţi să
suporte orice cheltuială destinată reparaţiei imobilului deteriorat prin
proasta utilizare pe care i-au dat-o.
32. Făcând trimitere la Cauza Robitu
împotriva României [nr. 33.352/96, Decizia
Comisiei din data de 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, p. 67], Guvernul
consideră că prelungirea legală a contractelor de închiriere - prevăzută de
ordonanţa de urgenţă a Guvernului şi constatată în speţă de instanţele
naţionale sesizate de reclamanţi cu o cerere de evacuare - urmărea un scop de
interes general, şi anume protecţia intereselor chiriaşilor într-o situaţie ce
se caracteriza printr-o criză de locuinţe ieftine. Această prelungire legală
păstra, după părerea Guvernului, un just echilibru între interesul general al
comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
33. In sfârşit, Guvernul subliniază că jurisprudenţa Immobiliare Saffi împotriva Italiei [(MC)
nr. 22.774/93, CEDO 1999-V] nu îşi găseşte aplicare în speţă, pe de o parte din
cauză că nicio hotărâre definitivă nu a dispus evacuarea chiriaşilor şi, pe de
altă parte, din cauză că legea română în materie de contracte de închiriere în
scop locativ este diferită de legea italiană.
34. Reclamanţii consideră că respingerea de către
instanţele interne a acţiunii lor în evacuare fără a lua în considerare refuzul
chiriaşului de a încheia un contract de închiriere şi de a plăti o chirie
confirmă un „abuz de drept" şi constituie implicit o încălcare a dreptului
lor la respectarea bunurilor. Ei consideră că protecţia chiriaşilor, în speţă,
încalcă drepturile proprietarilor şi constituie o măsură disproporţionată.
35. Aşa cum a subliniat deja Curtea în mai multe
rânduri, art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima,
exprimată în prima frază a primului alineat şi care îmbracă un caracter
general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în
cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o
supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel
de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba
totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la
anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele
trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James şi alţii
împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21
februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte
principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva
Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A
nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea si Broniowski împotriva Poloniei (MC)
nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, si Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC)
nr. 35.014/97, § 157', CEDO 2006-].
36. Curtea reaminteşte că Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 40/1999 reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor ce
urmăreşte un scop de interes general şi că sistemul astfel implementat de
autorităţile naţionale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, aplicarea
art. 11 alin. (1) şi art. 13 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
40/1999 de către instanţele interne i-a lipsit pe reclamanţi de o posibilitate evidentă de a percepe chirie (a se vedea,
mutatis mutandis, Cauza Radovici
si Stanescu, menţionată mai sus, §§ 74-76 si 82).
37. Curtea consideră că
situaţia în speţă este similară cu cea descrisă în Cauza Radovici şi
Stanescu, menţionată mai sus, având în vedere că reclamanţii au suferit
restricţii în ceea ce priveşte folosinţa bunului lor imobiliar şi că s-au aflat
în imposibilitatea de a o obliga pe ocupantă să le plătească chirie din cauza
prevederilor defectuoase şi a lacunelor constatate în legislaţia de urgenţă
privind spaţiile cu destinaţia de locuinţe.
38. Curtea apreciază că nimic nu-i permite să se abată
de la jurisprudenţa astfel constituită şi consideră că a-i sancţiona pe
proprietarii care au omis să se conformeze condiţiilor de formă prevăzute de
ordonanţa de urgenţă a Guvernului, prin a le impune o obligaţie atât de grea ca
aceea de a-i tolera pe chiriaşi în imobilul lor timp de 5 ani, fără nicio
posibilitate concretă şi reală de a percepe chirie, i-a supus unei sarcini
speciale şi exorbitante capabile să rupă justul echilibru între interesele
aflate în joc (conform, mutatis mutandis, Cauza Radovici şi Stanescu, menţionată mai sus, §§ 76-90).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
39. Invocând art. 6 alin. 1
din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că în Hotărârea din data de 8
ianuarie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a făcut o apreciere incorectă a probelor
şi a înlăturat, într-un mod arbitrar, aplicarea în speţă a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. Art. 6 alin. 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra
admisibilităţii
40. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din
Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
41. Curtea consideră, ţinând
seama de concluziile sale din paragrafele 36-39 de mai sus, că nu este necesar să statueze asupra fondului acestui
capăt de cerere [a se vedea, mutatis mutandis şi, printre altele, Laino împotriva
Italiei (MC) nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi
împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie
1991, seria A nr. 194-C, p. 47, §23, şi Biserica Catolică din Caneea
împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50].
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
42. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
43. Reclamanţii solicită suma
de 14.400 euro (EUR) pentru
compensarea beneficiului nerealizat rezultat din
imposibilitatea de a o obliga pe ocupanta imobilului lor de a le plăti chirie
pentru apartamentul pe care ea îl ocupă gratuit. Cu titlu de daune morale, ei
solicită suma de 34.600 EUR pentru reparaţia neplăcerilor rezultate din imposibilitatea
de a-şi folosi bunul.
44. Guvernul îşi reiterează observaţiile prezentate în
etapa admisibilităţii cererii referitoare la posibilitatea oferită
reclamanţilor de a introduce o nouă acţiune în evacuare, întemeiată pe art. 24
din Legea nr. 114/1996. El subliniază că, la cea de-a doua acţiune în evacuare,
reclamanţii au solicitat plata unei sume corespunzătoare „utilizării imobilului
de către chiriaşă" şi nu plata chiriilor neîncasate, ca în prima lor
acţiune în evacuare, la care au renunţat. Guvernul se opune acordării unei sume cu titlu de daune materiale şi
consideră că reclamanţii au încă posibilitatea să o ceară în faţa instanţelor
interne. In acest sens, el face referire la cauzele Mascolo
împotriva Italiei (nr. 68.792/01, § 55, 16 decembrie 2004), Neumeister
împotriva Austriei (Hotărârea din 7 mai 1974,
seria A nr. 17, §§ 33 şi 36), Buzatu împotriva
României (reparaţie echitabilă, nr. 34.642/97, §
18, 27 ianuarie 2005). El consideră că chiria pe care reclamanţii ar fi putut
să o perceapă, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
40/1999, ar fi de 40 EUR pe lună. In sfârşit, el adaugă că Curtea ar mai trebui
să ia în considerare şi faptul că reclamanţii au renunţat la prima lor acţiune
în evacuare.
45. In ceea ce priveşte cererea de daune morale,
Guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi compensat suficient prin
constatarea încălcării.
46. Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1 din cauza imposibilităţii reclamanţilor de a percepe chirie,
timp de mai mulţi ani, din cauza prevederilor defectuoase şi a lacunelor
legislaţiei de urgenţă privind spaţiile cu destinaţia de locuinţe (paragraful
38 de mai sus). Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinţă a imobilului lor
ar fi aşadar în legătură directă cu încălcarea astfel constatată de Curte.
47. Curtea observă că în speţă, spre deosebire de
Cauza Radovici şi Stanescu, menţionată mai sus, chiriaşa continuă să
ocupe casa reclamanţilor din cauza aplicării prevederilor de urgenţă în materie
de contracte de închiriere în scop locativ.
48. Cu toate acestea, Curtea observă că elementele
aflate la dosar nu îi permit să stabilească cu precizie amploarea prejudiciului
material suferit efectiv de părţile interesate.
49. In ceea ce priveşte cererea lor cu titlu de daune
morale, Curtea nu poate neglija nici numeroasele demersuri pe care reclamanţii
au fost nevoiţi să le întreprindă, la o vârstă înaintată, pentru a reintra în
posesia bunului lor, nici sentimentele de nemulţumire pe care trebuie să le fi
avut în faţa imposibilităţii prelungite, în care s-au aflat şi continuă să se
afle, de a încheia un contract de închiriere cu chiriaşa.
50. Curtea consideră că faptele în litigiu au dus la
grave ingerinţe în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor, pe care
simpla constatare a încălcării prin hotărârea de faţă nu le-ar putea remedia.
51. In aceste circumstanţe, având în vedere
totalitatea elementelor aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, în
sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă reclamanţilor împreună suma de
20.000 EUR pentru toate prejudiciile suferite.
B. Cheltuieli de
judecată
52. Reclamanţii solicită şi
suma de 1.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne. Ei nu au furnizat
niciun document justificativ în acest sens.
53. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor de
judecată ce nu sunt expuse şi susţinute în mod real şi necesar prin documente
justificative relevante.
54. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă,
ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile menţionate
mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 EUR, pentru toate
cheltuielile, şi Ie-o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
55. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să examineze pe fond
capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le plătească reclamanţilor
împreună, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie:
(i) 20.000 EUR (douăzeci mii euro) cu titlu de daune
materiale şi morale;
(ii) 250 EUR (două sute cincizeci euro) cu titlu de
cheltuieli de judecată;
(iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de
impozit pentru sumele menţionate mai sus;
b) ca sumele respective să fie convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză,
apoi comunicată în scris la data de 8 martie 2007, în conformitate cu art. 77
alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct