HOTARARE Nr. 0
din 6 aprilie 2007
in Cauza Lindnersi
Hammermayer impotriva Romaniei (solutionare amiabila)
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 573 din 21 august 2007
In Cauza Lindnerşi Hammermayer împotriva Romaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuand în Marea Cameră, compusă din: domnii L.
Wildhaber, preşedinte, OL. Rozakis, J.-P Costa, Sir Nicolas Bratza, domnii G.
Bonello, C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnii J. Hedigan, M. Pellonpăă, doamna M.
Tsatsa-Nikolovska, domnul A. Kovler, doamna E. Steiner, domnii L. Garlicki, I. Borrego Borrego, doamna E.
Fura-Sandstrom, domnul K. Hajiyev, doamna R. Jaeger, judecători, şi domnul T.
L. Early, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în Camera de consiliu în 29 martie
2006,
pronunţă hotărarea de faţă, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
35.671/97) îndreptată împotriva Romaniei şi în care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Alexandru
Lindner şi doamna Cristina Hammermayer (reclamanţii), s-au plans Comisiei Europene a Drepturilor
Omului în data de 9 aprilie 1997, în baza fostului articol 25 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de către domnul A.
Vasiliu, avocat în Bucureşti. Guvernul roman (Guvernul)
este reprezentat de către agentul său, doamna B.
Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii s-au plans în special de faptul că refuzul exprimat în data de 14 octombrie
1996 de către Curtea de Apel Bucureşti de a recunoaşte tribunalelor competenţa
de a soluţiona o acţiune în revendicare contravine art. 6 din Convenţie. In
plus, ei s-au plans că această
hotărare a Curţii de Apel
Bucureşti a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, drept garantat de
art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998,
data intrării în vigoare a Protocolului adiţional nr. 11 la Convenţie (art. 5
alin. 2 din Protocolul nr. 11).
5. Ea a fost atribuită Secţiei I a Curţii (art. 52 alin. 1 din
Regulamentul Curţii). In cadrul acestei secţii, camera însărcinată să analizeze
cauza (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin.
1 din Regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa
secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost
atribuită Secţiei a II-a, remaniată cum s-a precizat mai sus (art. 52 alin. 1
din Regulament). Camera a fost compusă din domnul J.-P. Costa, preşedinte,
domnii A. B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze
şi doamna A. Mularoni, judecători, precum şi doamna S. Dolle, grefier de
secţie.
7. Printr-o hotărare din 3
decembrie 2002, Curtea, examinand atat admisibilitatea, cat şi fondul cauzei (art. 29 alin. 3 din Convenţie), a declarat cererea parţial admisibilă şi a
stabilit în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din
Convenţie, determinată de negarea dreptului de acces la un tribunal, precum şi
că nu a existat o încălcare a art. 1 din Primul protocol adiţional la
Convenţie, de vreme ce reclamanţii nu erau deţinătorii unui bun în sensul
acestui articol. Ea a stabilit de asemenea că statul parat trebuie să plătească reclamanţilor 5.000 de euro (EUR), cu titlu
de daune morale, şi 400 EUR, cu titlu de costuri şi cheltuieli.
8. In data de 13 decembrie 2002, reclamanţii au
solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în baza art. 43 din Convenţie
şi art. 73 din Regulamentul Curţii.
9. In data de 24 septembrie 2003, Colegiul Marii Camere
a admis această cerere.
10. Compunerea Marii Camere a
fost stabilită conform art. 27 alin. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 24 din
Regulamentul Curţii.
11. Atat reclamanţii, cat şi Guvernul au depus un memoriu privind
fondul cauzei; în plus, cei dintai au transmis un memoriu ca răspuns la cel
depus de Guvern.
12. O audiere prevăzută iniţial pentru data de 24 iunie
2004 a fost amanată deoarece
unele proceduri relevante erau în desfăşurare în faţa instanţelor interne.
Fixată pentru data de 7 decembrie 2005, audierea a fost din nou amanată, părţile fiind implicate activ, cu
asistenţa grefierului, în căutarea unei soluţionări amiabile a cauzei [art. 38
alin. 1 b) din Convenţie]. Părţile au primit ca termen limită data de 27
februarie 2006 pentru a ajunge la un acord, în caz contrar o nouă audiere urmand a avea loc în data de 29 martie 2006.
13. Ca urmare a corespondenţei între grefier şi părţi,
Curtea a primit de la Guvern şi reclamanţi în datele de 21 februarie, respectiv
22 februarie 2006, declaraţii oficiale semnate prin care părţile acceptau o
soluţionare amiabilă a cauzei.
14. In consecinţă, audierea fixată pentru data de 29
martie a fost anulată în data de 7 martie 2006.
IN FAPT
1. Circumstanţele cauzei
15. La 2 octombrie 1939,
mama reclamanţilor a devenit proprietara unei case aflate în Bucureşti, compusă
din 3 apartamente, şi a unei suprafeţe de teren de 301 m2. In data de 30 martie 1948, ea a
vandut unul din cele 3 apartamente luiL.N.
16. In 1975, ea a emigrat în Germania, unde a decedat în
1985.
17. In data de 18 septembrie 1975, în baza Decretului nr. 223/1974, statul a confiscat imobilul
mamei reclamanţilor, fără a se plăti vreo despăgubire. Decizia confiscării nu a
fost niciodată comunicată mamei reclamanţilor, astfel încat aceasta nu a cunoscut niciodată motivele
sau baza legală a acestei confiscări.
A. Acţiunea în revendicarea proprietăţii
18. In data de 27 iulie 1992, reclamanţii, în calitate
de moştenitori, s-au adresat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu o cerere de
anulare a deciziei de confiscare a imobilului, paraţi fiind Primăria Municipiului Bucureşti şi, respectiv, Societatea
H., administrator al locuinţelor de stat. Reclamanţii au arătat că mama lor a
fost proprietara imobilului şi că statul intrase în stăpanirea lui prevalandu-se de Decretul de confiscare nr. 223/1974, dar că această privare de proprietate era ilegală deoarece
decizia administrativă privind confiscarea nu a fost niciodată comunicată mamei
lor.
19. Printr-o sentinţă din 28 septembrie 1995,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor, considerand că decizia administrativă de confiscare
în favoarea statului încălcase dispoziţiile legale interne şi internaţionale în
vigoare la momentul respectiv, în special art. 36 din Constituţia din 1965 şi
art. 480 din Codul civil. In consecinţă, instanţa a stabilit că statul nu
obţinuse legal dreptul de proprietate şi că reclamanţii erau proprietarii
legitimi. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a anulat decizia de confiscare şi
a dispus restituirea imobilului către reclamanţi.
20. Apelul Primăriei
Municipiului Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins de către
Tribunalul Bucureşti printr-o hotărare executorie din
17 mai 1996.
21. Primăria a formulat apoi recurs la Curtea de Apel
Bucureşti. Printr-o hotărare din 14 octombrie 1996, aceasta din urmă a admis recursul şi a respins acţiunea în
revendicare a reclamanţilor. Curtea de Apel Bucureşti a constatat că imobilul
revendicat intrase în proprietatea statului pe baza Deciziei primăriei din 18
septembrie 1975 şi a hotărat
că, pentru a obţine restituirea sau, după caz, o despăgubire, reclamanţii
puteau să se prevaleze doar de dispoziţiile legislaţiei în materia restituirii
bunurilor naţionalizate.
22. In 20 decembrie 1996, statul a vandut unul dintre cele două apartamente care compun bunul litigios
fostului chiriaş, V.V.S.
B. Acţiunea în restituire introdusă în baza Legii
nr. 10/2001
23. In data de 26 aprilie 2001, în baza Legii nr.
10/2001, reclamanţii au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti o notificare
pentru restituirea în natură a celor două apartamente.
24. Primăria a refuzat să restituie apartamentul vandut în data de 20 decembrie 1996 (apartamentul nr. 2).
25. Apartamentul nr. 1 a fost restituit reclamanţilor
printr-o decizie din data de 15 februarie 2006 a Primăriei Municipiului
Bucureşti.
C. Acţiunea în constatarea
nulităţii vanzării
apartamentului nr. 2
26. La 12 august 2002, reclamanţii s-au adresat
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune în constatarea nulităţii
Contractului de vanzare
încheiat de stat în data de 20 decembrie 1996 cu V.V.S., fostul chiriaş.
27. Printr-o hotărare definitivă şi irevocabilă din 7 septembrie 2005, pronunţată în
ultimă instanţă, după un apel şi un recurs, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit
că reclamanţii erau proprietarii apartamentului nr. 2 şi a constatat nulitatea
vanzării acestui apartament.
Instanţa a hotărat restituirea
apartamentului către reclamanţi.
28. La o dată care nu a fost precizată, cumpărătorul
apartamentului, V.V.S., a introdus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o
contestaţie în anulare, cale de atac extraordinară ce viza anularea Hotărarii din 7 septembrie 2005. In acest
moment, procedura este în desfăşurare în faţa Curţii de Apel Bucureşti, fiind
fixat un termen pentru data de 28 martie 2006.
II. Dreptul şi practica
internă pertinente
29. Dispoziţiile legale
şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărarile Brumărescu împotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-44,
CEDO 1999-VII) şi Străin şi alţii împotriva Romaniei (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO
2005).
30. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, ale cărei
pasaje relevante sunt citate în cauza mai sus menţionată Străin şi alţii, a
fost modificată prin Legea nr. 247, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, din 22 iulie 2005. Noua
lege diversifică formele de reparaţie, permiţand beneficiarilor să aleagă între o indemnizaţie sub formă de
bunuri şi servicii sau o reparaţie pecuniară echivalentă cu valoarea de piaţă a
bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.
In plus, Legea nr. 247/2005 precizează, în titlul VII,
modul în care sunt stabilite şi plătite despăgubirile pentru bunurile intrate
abuziv în patrimoniul statului.
ÎN DREPT
31. In data de 21 februarie 2006, Curtea a primit de la Guvern declaraţia următoare:
„1. Declar că Guvernul roman se oferă să plătească reclamanţilor suma totală de 8.600 euro
(opt mii şase sute euro), în scopul soluţionării pe cale amiabilă a plangerii lor înregistrate sub numărul
35.671/97 şi pendinte în faţa Marii Camere.
Această sumă, care include şi cheltuielile de judecată
aferente cauzei, va fi scutită de impozit şi va fi plătită în euro, convertiţi
în lei romaneşti la rata de
schimb aplicabilă în ziua efectuării plăţii, într-un cont bancar indicat de
către reclamanţi şi/sau de către reprezentantul lor autorizat corespunzător,
într-o perioadă de 3 luni de la data comunicării hotărarii Marii Camere, în conformitate cu art. 39 din Convenţia
europeană a drepturilor omului. Incepand de la
expirarea perioadei de mai sus şi pană la plata propriu-zisă, suma respectivă
va fi majorată cu o dobandă
simplă într-un procent egal cu cel al facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene practicate în această perioadă, procent majorat cu trei
puncte procentuale.
2. Această plată, împreună cu deciziile judiciară şi
administrativă interne (Hotărarea
Curţii de Apel Bucureşti din 7 septembrie 2005 şi Decizia Primăriei
Municipiului Bucureşti din 15 februarie 2006) care au dispus restituirea către
reclamanţi a bunurilor care formează obiectul cererii amintite, reprezintă
reglementarea definitivă a cauzei.
3. In plus, Guvernul se angajează să pună efectiv în
executare deciziile judiciară şi administrativă amintite pentru a asigura
reclamanţilor exercitarea dreptului lor asupra totalităţii bunurilor în
chestiune.
4. Această declaraţie nu echivalează în niciun fel cu o
recunoaştere din partea Guvernului a unei violări a Convenţiei alta decat cea constatată de către Curtea prin
Hotărarea sa din 3 decembrie 2002.
5. Guvernul consideră că supravegherea pe care o va
exercita Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în privinţa executării
hotărarii pronunţate în
această cauză de către Curte constituie un mecanism adecvat pentru a se asigura
că vor continua să fie aduse îmbunătăţiri în ceea ce priveşte problemele
ridicate de prezenta cauză."
32. In data de 22 februarie 2006, Curtea a primit
următoarea declaraţie, semnată de către reclamanţi:
„1. Subsemnaţii, Alexandru Lindner şi Cristina
Hammermayer, luăm la cunoştinţă că Guvernul roman este dispus să ne plătească suma totală de 8.600 euro (opt mii
şase sute euro) în vederea soluţionării pe cale amiabilă a cererii noastre
înregistrate cu numărul 35.671/97 şi pendinte în faţa Marii Camere.
Această sumă, care acoperă prejudiciul material şi
moral eventual, precum şi cheltuielile de judecată aferente cauzei, va fi
plătită în euro, convertiţi în lei romaneşti la rata de schimb aplicabilă în ziua plăţii, într-un cont
bancar indicat de către noi sau de către reprezentantul nostru. Ea va fi
scutită de impozit şi plătită într-o perioadă de 3 luni de la data hotărarii pronunţate de Marea Cameră în
conformitate cu art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului. După
expirarea acestei perioade şi pană la plata efectivă, suma în cauză va fi majorată cu o dobandă simplă într-un procent egal cu cel al
facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene practicate în
această perioadă, procent majorat cu trei puncte procentuale.
2. Noi acceptăm această propunere şi renunţăm la
intentarea oricărei alte acţiuni împotriva Romaniei privind faptele aflate la originea cererii menţionate. Noi
declarăm că această plată, împreună cu deciziile judiciară şi administrativă
interne (Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 7 septembrie 2005 şi Decizia
Primăriei Municipiului Bucureşti din 15 februarie 2006), care au dispus să ni
se restituie bunurile care
au făcut obiectul cererii menţionate, reprezintă soluţionarea definitivă
a cauzei.
3. De asemenea, luăm notă că Guvernul se angajează să
pună integral în executare deciziile judiciară şi administrativă menţionate.
4. Facem prezenta declaraţie în cadrul soluţionării pe
cale amiabilă încheiată între Guvern şi noi."
33. Curtea ia act de soluţionarea pe cale amiabilă la
care au ajuns părţile (art. 39 din Convenţie).
Curtea reţine că, de la pronunţarea Hotărarii Camerei din 3 decembrie 2002, reclamanţii
au obţinut restituirea bunului care face obiectul prezentei plangeri (paragrafele 25 şi 27 de mai sus).
De asemenea, se reţine adoptarea unei noi legi privind
restituirea imobilelor, Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, care diversifică
formele de reparaţie şi prevede că despăgubirea, atunci cand bunul nu poate fi restituit în natură,
trebuie să fie echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului în momentul plăţii
sumei (paragraful 30 de mai sus).
In plus, Curtea observă că ea a precizat deja natura şi
amploarea obligaţiilor care revin statului parat în
cauze privind fie întarzieri în obţinerea de hotărari judecătoreşti definitive care
soluţionează litigii avand ca
obiect ilegalitatea confiscărilor dispuse de fostul regim comunist sau
imposibilitatea de a obţine asemenea decizii (Brumărescu, precitată, §
65), fie vanzarea de către
stat unor terţi a bunurilor astfel confiscate (Străin şi alţii, precitată, §§ 39-59). Problema executării
acestor obligaţii este actualmente în atenţia Comitetului Miniştrilor.
34. Curtea aminteşte că, în conformitate cu art. 37
alin. 1 b) din Convenţie, ea poate hotărî să radieze o cerere de pe rolul
Curţii în orice stadiu al procedurii dacă se consideră că litigiul a fost
soluţionat.
35. In plus, Curtea consideră că soluţionarea cauzei
este conformă cerinţei respectării drepturilor omului astfel cum sunt ele
recunoscute de Convenţie şi de protocoalele sale (art. 37 alin. 1 teza finală
din Convenţie şi art. 62 alin. 3 din Regulamentul Curţii).
36. In consecinţă, sunt întrunite condiţiile pentru
radierea cauzei de pe rol.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. ia notă de termenii soluţionării pe cale amiabilă şi
de modalităţile prevăzute pentru a asigura respectarea angajamentelor enunţate
(art. 43 alin. 3 din Regulamentul Curţii);
2. hotărăşte să radieze cauza de pe rol.
Redactată în franceză şi în engleză, apoi comunicată în
scris în data de 6 aprilie 2006 în baza art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul
Curţii.
Preşedinte,
Luzius Wildhaber
Grefier adjunct,
T. L. Early