HOTARARE Nr. 0
din 5 mai 2009
în Cauza Bindea împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 161 din 12 martie 2010
(Cererea nr. 32.297/04)
In Cauza Bindea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta
Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 7 aprilie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
32.297/04) îndreptată împotriva României de către 2
cetăţeni ai acestui stat, domnul Viorel Bindea şi doamna Maria
Magdalena Bindea (reclamanţii), care au sesizat Curtea la 16 august
2004 în temeiul art. 34 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna
Anişoara Bindea, avocat în Bucureşti. Guvernul Român este reprezentat
de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii invocă încălcarea principiului
securităţii raporturilor juridice şi a dreptului lor la
respectarea bunurilor, datorită anulării unei decizii definitive care
le era favorabilă, în urma recursului în anulare al procurorului general.
4. La 27 noiembrie 2006, preşedintele Secţiei
a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29
§ 3 al Convenţiei, acesta a decis ca aceeaşi Cameră să se
pronunţe în acelaşi timp asupra admisibilităţii şi
asupra fondului cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
5. Reclamanţii s-au născut în anul
1946 şi locuiesc la Terasson.
6. Printr-o hotărâre definitivă din 17 iunie
2002, pronunţată în urma judecării în 3 grade de
jurisdicţie, Curtea de Apel Braşov a admis cererea prin care
reclamanţii au revendicat un bun imobil, apreciind că statul a
preluat ilegal posesia în anul 1985, bazându-se pe Decretul nr. 223/1974
privind reglementarea situaţiei unor bunuri.
7. La o dată neprecizată, ulterioară
datei la care hotărârea menţionată a devenit definitivă,
procurorul general introduce un recurs în anulare contra hotărârii din 17
iunie 2002, invocând nerespectarea, de către instanţele
naţionale care au judecat iniţial acţiunea în revendicare a
reclamanţilor, a dispoziţiilor legilor speciale în materie de proprietate
nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
8. Printr-o hotărâre definitivă din 9 martie
2004, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul
procurorului general şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a
reclamanţilor. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
menţionat că instanţa de apel a dat o interpretare eronată
probelor administrate de părţi în dosarul cauzei şi a considerat
că bunul litigios a fost legal scos din patrimoniul reclamanţilor în
virtutea Decretului nr. 223/1974.
II. Dreptul intern pertinent
9. Dispoziţiile legale relevante ale
cauzei sunt descrise în hotărârile SC Maşinexportimport Industrial
Group - SA împotriva României (nr. 22.687/03, § 22, 1 decembrie
2005), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00,
§§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr.
63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr.
29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6
paragraful 1 din Convenţie
10. Reclamanţii au susţinut că
anularea hotărârii definitive a Curţii de Apel Braşov din 17
iunie 2002 prin hotărârea din 9 martie 2004 a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie a adus atingere principiului
securităţii raporturilor juridice, garantat prin art. 6 § 1 din Convenţie,
care dispune:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale de către o instanţă (...), care va
hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
11. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este în mod evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Aceasta arată, pe de altă parte, că nu este
incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea îl
declară admisibil.
B. Asupra fondului
12. Recunoscând că dreptul la un proces
echitabil cuprinde şi respectarea principiului securităţii
raporturilor juridice şi că această Curte a sancţionat deja
reexaminarea de către Curtea Supremă de Justiţie a unei
hotărâri definitive, în urma unui recurs în anulare (Hotărârea Brumărescu
împotriva României, [MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul
subliniază că această cale de recurs a fost abrogată în
2003 din Codul de procedură civilă.
13. Reclamanţii susţin că,
admiţând recursul în anulare al procurorului general, Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a procedat la o nouă examinare a cauzei şi
că ea a evaluat, într-o manieră eronată, probele dosarului
şi faptele litigiului pentru care fuseseră sesizate tribunalele
naţionale.
14. In mai multe cauze, abordând o problematică
asemănătoare cu cea prezentă în speţa de faţă,
Curtea s-a pronunţat în sensul violării art. 6 § 1 din Convenţie
datorită rejudecării, în urma unui recurs în anulare promovat de
procurorul general, a soluţiei date de o manieră definitivă
litigiului (vezi, printre altele, Brumărescu, citată anterior,
§ 61, SC Maşinexportimport Industrial Group - SA, citată
anterior, § 32, şi Piaţa Bazar Dorobanţi - SRL
împotriva României, nr. 37.513/03, 4 octombrie 2007).
15. Examinând prezenta cauză, Curtea
consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care
să convingă şi care să conducă la o concluzie
diferită. In special, ea relevă că Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, sesizată de procurorul general, a reexaminat cauza
şi că, printr-o interpretare diferită a probelor existente în
dosar, ea a anulat, la data de 9 martie 2004, hotărârea dată în
ultimă instanţă la 17 iunie 2002 de Curtea de Apel
Bucureşti, care iniţial admisese acţiunea în revendicare a
bunului imobil litigios.
16. Prin prisma celor prezentate şi a elementelor
dosarului, Curtea concluzionează că anularea de către Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei definitive precizate mai
sus a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice,
aducând atingere dreptului reclamanţilor la un proces echitabil.
17. In acest fel, a avut loc o încălcare a art. 6
§ 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. Reclamanţii invocă o
încălcare a dreptului de a le fi respectate bunurile, cu motivarea că
admiterea recursului în anulare i-a privat de dreptul lor de proprietate asupra
imobilului litigios. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune
după cum urmează:
Articolul 1 din Protocolul nr. 1:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
19. Guvernul contestă că a existat o
ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea
proprietăţii reclamanţilor.
20. Având în vedere legătura existentă între
acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 § 1 din
Convenţie, circumstanţele speţei de faţă, precum
şi constatarea legată de încălcarea drepturilor
reclamanţilor la securitatea raporturilor juridice (paragrafele 15-17 de
mai sus), Curtea declară că prezentul capăt de cerere este
admisibil, dar că nu se impune examinarea dacă a avut loc în
speţă violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis,
Stanciu împotriva României, nr. 30.390/02, § 48, 29 aprilie 2008).
III. Asupra aplicabilităţii art. 41 din
Convenţie
21. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
22. Reclamanţii solicită restituirea în
natură a bunului imobil litigios şi pretind 20.000 euro (EUR) pentru
acoperirea pierderilor pe care apreciază că le-au avut şi în
compensaţia suferinţelor ce au decurs în urma deciziei Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis recursul în
anulare formulat de procurorul general.
23. Guvernul înaintează raportul de expertiză
care evaluează imobilul la 116.694 EUR. El consideră că o
eventuală hotărâre a Curţii constatând o încălcare va putea
constitui, prin ea însăşi, o reparaţie satisfăcătoare
pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit reclamanţii.
24. Curtea reaminteşte că, în cazul
încălcării art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio
in integrum presupune ca reclamanţii să fie plasaţi, pe cât
posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care se găseau
dacă ei n-ar fi suportat consecinţele nerespectării
exigenţelor acestei dispoziţii (Hotărârea Piersack împotriva
Belgiei, art. 50, 26 octombrie 1984, § 12, seria A nr. 85).
25. într-o cauză similară în care a
concluzionat doar în sensul încălcării art. 6 § 1, Curtea a constatat
că, prin revizuirea prevăzută de art. 322 alin. 9 din Codul de
procedură civilă, dreptul român permite restabilirea situaţiei
existente înainte ca încălcarea constatată a art. 6 să se fi
produs. In virtutea rolului său subsidiar, Curtea a estimat că
reclamanţii trebuiau să sesizeze jurisdicţia internă,
conform dispoziţiilor sus-menţionate (Sfrijan împotriva României, nr.
20.366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Luând în considerare circumstanţele
speţei, Curtea consideră că aceeaşi abordare se impune
şi în prezenta cauză şi decide să respingă cererea
reclamanţilor pentru prejudiciul material.
26. In schimb, Curtea estimează că
reclamanţii au suferit un prejudiciu moral prin încălcarea
principiului securităţii raporturilor juridice şi, astfel, a
dreptului la un proces echitabil. Judecând în echitate, conform art. 41, Curtea
acordă în total reclamanţilor 2.000 EUR cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
27. Reclamanţii nu au solicitat rambursarea
costurilor şi cheltuielilor de judecată realizate în cadrul
procedurilor jurisdicţionale interne sau în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
28. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie
şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
2. hotărăşte că a avut loc o
încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este
necesară examinarea cererii prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să
plătească împreună reclamanţilor, în termen de 3 luni de la
data când hotărârea de faţă va fi definitivă în virtutea
art. 44 § 2 din Convenţie, 2.000 EUR, sumă convertită în moneda
naţională a statului pârât la cursul de schimb valutar la data
plăţii, cu titlu de prejudiciu moral, la care se adaugă orice
sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea acestui termen şi
până la efectuarea plăţii, această sumă să fie
majorată cu o dobândă de un nivel egal cu cel aplicabil pentru rata
dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale
Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
5. respinge în rest cererea de satisfacţie
echitabilă.
Redactată în limba franceză, ulterior fiind
comunicată în scris la data de 5 mai 2009, conform art. 77 §§ 2 şi 3
din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier