HOTARARE Nr. 0
din 4 noiembrie 2008
în Cauza Nita împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 30 din 14 ianuarie 2010
(Cererea nr. 10.778/02)
In Cauza Niţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din
Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 14 octombrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
10.778/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni
ai acestui stat, domnul Vasile Mircea Niţă şi domnul Ionel
Viorel Niţă {reclamanţii), au sesizat Curtea la data de
21 ianuarie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de
agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii susţin în special că au
suferit rele tratamente din partea poliţiştilor şi că nu au
beneficiat de o anchetă efectivă împotriva agenţilor statului în
cauză, care au rămas nepedepsiţi.
4. La data de 27 septembrie 2005, preşedintele
Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum
prevede art. 29 § 3 din Convenţie, s-a mai decis şi să se
analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii sunt gemeni născuţi în
anul 1971 şi locuiesc în Roşiori de Vede, România.
6. La data de 31 ianuarie 1995, reclamanţii au
introdus la Parchetul Militar Bucureşti o plângere penală sub
acuzaţia de cercetare abuzivă împotriva poliţiştilor de la
secţia din Roşiori de Vede. Reclamanţii arătau că,
fiind invitaţi la secţia de poliţie pentru a da declaraţii
în cadrul unei anchete penale pentru tâlhărie având ca obiect un inel de
aur pe care aceştia l-ar fi smuls unei persoane, ei au fost
sechestraţi la secţie în mai multe rânduri, în datele de 10, 17
şi 28 decembrie 1994, precum şi la data de 4 februarie 1995 de
către poliţiştii R.G. şi CM. Aceştia le-ar fi legat un
braţ cu cătuşe de piciorul mesei la care au fost chemaţi
să dea declaraţii şi apoi le-ar fi aplicat lovituri de picior
şi de pumn în stomac, în ficat şi la cap, pentru a-i forţa
să scrie ceea ce le dictau. Poliţiştii s-ar fi folosit şi
de bastoane din cauciuc şi de sârmă pentru a îi lovi.
7. Guvernul contestă faptul că
reclamanţii ar fi fost agresaţi de poliţiştii din
Roşiori de Vede care, în opinia sa, i-au interogat doar pe reclamanţi
cu privire la tâlhăria de care se plânsese o persoană.
8. La data de 16 februarie 1995, reclamanţii au
fost examinaţi de medicul stomatolog-şef de la clinica din
Roşiori de Vede, care a eliberat fiecăruia un certificat medical
datat în aceeaşi zi, ce atesta că mai mulţi dinţi erau
fracturaţi. Acest certificat cuprindea un număr de înregistrare în
registrul clinicii respective şi data la care fusese eliberat. Pe de
altă parte, din acest certificat nu rezultă nici în ce
circumstanţe au fost produse fracturile respective şi nici de când
datau ele. La data de 26 februarie 1995, reclamanţii au depus la parchet o
copie a acestui document ce cuprindea numărul de înregistrare şi data
la care a fost emis; în schimb, ştampila medicului curant şi
semnătura sa erau ilizibile. Parchetul a depus acest document la dosarul
de anchetă ce a fost deschis în urma plângerii lor penale împotriva
poliţiştilor R.G. şi CM.
9. Guvernul nu contestă că reclamanţii
prezentau leziuni în ziua în care au fost examinaţi de către medicul
stomatolog din Roşiori de Vede, însă consideră că acestea
nu erau rezultatul acţiunilor poliţiştilor din Roşiori de
Vede. Guvernul arată că certificatul medical în discuţie nu
permite stabilirea cu exactitate nici a momentului la care au fost aplicate
actele de violenţă împotriva celor 2 fraţi şi, de altfel,
nici originea acestor leziuni.
10. La data de 15 februarie 1995, reclamanţii au
fost audiaţi de parchet şi şi-au menţinut versiunea
faptelor aşa cum a fost expusă în plângerea lor iniţială.
Unul dintre cei 2 fraţi a fost audiat din nou la data de 26 februarie
1995.
11. La data de 16 februarie 1995, parchetul i-a audiat
pe cei 2 poliţişti, R.G. şi CM.
Poliţistul R.G. a recunoscut că i-ar fi
convocat în mai multe rânduri la secţia de poliţie pe cei 2
reclamanţi pentru a face investigaţii cu privire la plângerea
penală depusă de un terţ sub acuzaţia de tâlhărie. El
a confirmat faptul că i-a legat pe reclamanţi cu cătuşe de
piciorul mesei la care fuseseră chemaţi să dea declaraţii
şi a justificat acest lucru prin faptul că aceştia ar fi
manifestat o agresivitate verbală împotriva sa, pe care îi era teamă
să nu o vadă transformându-se în agresivitate fizică. In schimb,
el nu a recunoscut că i-ar fi lovit. Această depoziţie a fost
consemnată în scris şi depusă la dosarul de anchetă, deschis
de parchet.
Poliţistul CM., audiat în două rânduri, a
declarat că nu fusese însărcinat cu nicio anchetă împotriva
reclamanţilor. Ulterior, el a declarat că era posibil ca el să
fi fost comandantul postului de poliţie din Roşiori de Vede la data
faptelor ce îi erau imputate, însă a reiterat că nu participase la
interogatoriile reclamanţilor.
12. La data de 6 martie 1995, mama reclamanţilor a
fost invitată la parchet pentru a fi audiată de procurorii
însărcinaţi cu cercetarea plângerii penale a fiilor săi. Aceasta
a declarat că i-a însoţit pe fiii săi la secţia de
poliţie de fiecare dată când au fost convocaţi acolo. La data de
17 decembrie 1994, auzind strigătele unuia dintre fiii săi în timp ce
aştepta pe culoarul poliţiei, ea a deschis uşa şi i-a
văzut atunci pe fiii săi legaţi cu cătuşe,
bătuţi şi plini de sânge. Aceasta a menţionat că în
aceeaşi încăpere a văzut, pe lângă poliţistul R.G.,
încă o persoană îmbrăcată în haine civile. Apoi ea a
arătat că i-a însoţit pe fiii săi la data de 16 februarie 1995
la spitalul din Roşiori de Vede, unde le-a fost eliberat un certificat
medical. Această declaraţie, consemnată de procurorul
însărcinat cu ancheta, a fost depusă la dosar, cu menţiunea
că autoarea sa nu ştia nici să citească şi nici
să scrie.
13. La data de 14 noiembrie 1995, parchetul a dispus
neînceperea urmăririi penale împotriva reclamanţilor pentru
acuzaţia de tâlhărie, reţinând că persoana ce depusese
plângere împotriva lor recunoscuse între timp că, de fapt, pierduse
obiectul în discuţie şi că preferase să facă plângere
deoarece nu îndrăznise să recunoască acest lucru faţă
de familia sa.
14. Prin Rezoluţia din data de 8 martie 1999, un
procuror militar de la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti a emis o
soluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţistului
R.G., întemeiată pe art. 10 lit. g) din Codul de procedură
penală (CPP), pe motivul că acesta decedase în luna noiembrie
1998. De asemenea, procurorul militar a dat şi o rezoluţie de
neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţistului CM.,
întemeiată pe art. 10 lit. a) din CPP, cu motivarea că nu participase
la investigaţiile referitoare la reclamanţi, care fuseseră
efectuate exclusiv de poliţistul R.G.
Parchetul a constatat că niciun certificat
medico-legal eliberat de o instituţie abilitată prin lege nu atesta
că reclamanţii ar fi suferit cu adevărat rele tratamente. De
asemenea, acesta a considerat că certificatul medical întocmit la data de
16 ianuarie 1995 de către un medic stomatolog nu putea fi luat în
considerare din moment ce nu emana de la o autoritate abilitată prin lege
să facă constatări medico-legale şi a observat că
leziunile ce fuseseră constatate în acesta s-ar fi putut produce în alte
circumstanţe decât cele denunţate de părţile interesate.
In ceea ce priveşte modalitatea în care s-a
derulat ancheta în cauză, parchetul a constatat că poliţistul
R.G. făcuse investigaţii în urma plângerii penale sub acuzaţia
de tâlhărie pe care o introdusese un terţ împotriva
reclamanţilor. In motivele rezoluţiei în cauză nu a figurat nicio
menţiune referitoare la faptul că reclamanţii au fost
legaţi cu cătuşe de piciorul mesei la care au fost chemaţi
să dea declaraţii, fapt recunoscut de poliţistul R.G. în
declaraţia sa depusă la dosar.
15. Reclamanţii au formulat o plângere împotriva
acestei rezoluţii la procurorul ierarhic superior, solicitând dispunerea
unei expertize medico-legale a stării lor de sănătate la
Institutul „Mina Minovici", competent conform legii să efectueze
astfel de expertize la cererea autorităţilor judiciare, ale cărei
rezultate puteau fi folosite ca probă într-un proces penal. Aceştia
au cerut ca mama lor să fie audiată din nou în prezenţa unuia
dintre ei, având în vedere că aceasta nu ştia nici să
citească şi nici să scrie şi că aveau îndoieli cu
privire la modalitatea în care a fost consemnată depoziţia sa de
către procurorul care o audiase. In fine, ei au arătat că
poliţistul CM. participase realmente la investigaţiile abuzive la
care au fost supuşi, independent de faptul că era sau nu oficial
însărcinat cu dosarul lor; în acest sens, ei au precizat că acest
poliţist era prezent în camera în care erau legaţi cu
cătuşe de piciorul mesei şi în care le-au fost aplicate
numeroase lovituri pentru a recunoaşte furtul ce le era imputat.
16. Prin Decizia din data de 8 mai 2001, un procuror de
la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti a respins plângerea
reclamanţilor ca nefondată. Această decizie nu cuprindea niciun
motiv şi, în speţă, niciun element care să
susţină concluzia parchetului respectiv conform căreia plângerea
reclamanţilor nu era fondată.
17. La o dată neprecizată, reclamanţii
au atacat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului de
pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti. Reamintind faptele ce au
făcut obiectul plângerii lor penale introduse la parchet, ei
susţineau în special că procurorii însărcinaţi cu
cercetarea plângerii lor nu au dispus nicio confruntare cu
poliţiştii. De asemenea, ei au subliniat că certificatul medical
eliberat de medicul stomatolog, act ce constata numeroasele lor fracturi dentare,
era singurul document pe care îl puteau furniza pentru a dovedi relele
tratamente suferite, din moment ce nicio expertiză medicală a
stării lor de sănătate, de către o instituţie
medicală abilitată, nu fusese dispusă de parchet. Ei au precizat
numele medicului stomatolog de la clinica din Roşiori de Vede care i-a
examinat şi care le-a eliberat certificatul respectiv şi au
arătat că, în ciuda eforturilor lor, nicio altă instituţie
medicală nu acceptase să facă o constatare a stării lor de
sănătate de care să se poată prevala în faţa
instanţei.
Ei au solicitat tragerea la răspundere penală
a poliţiştilor şi au cerut să le fie plătite
daune-interese drept reparaţie a prejudiciului moral decurgând din
suferinţele lor fizice şi psihice cauzate de fracturile dinţilor
lor.
18. La data de 15 iunie 2001, în şedinţa
publică din faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti,
reclamanţii au cerut o expertiză medico-legală a stării lor
de sănătate la Institutul medico-legal „Mina Minovici" pentru a
dovedi leziunile cauzate de poliţişti. Mai mult, aceştia i-au
cerut instanţei să audieze anumiţi martori ai apărării
şi să îl interogheze pe poliţistul CM. Instanţa a respins
aceste cereri.
19. Prin Sentinţa din data de 21 iunie 2001,
instanţa a respins ca neîntemeiată plângerea reclamanţilor la
rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale date de parchet. Aceasta
a respins ca neveridice declaraţiile reclamanţilor şi ale mamei
lor, arătând că existau câteva neconcordanţe în ceea ce
priveşte data la care părţile interesate precizau că ar fi
fost supuse relelor tratamente. Instanţa a statuat că faptele
imputate poliţiştilor din Roşiori de Vede nu erau
adevărate, deoarece o eventuală agresiune din partea
poliţistului R.G. ar fi fost, după părerea instanţei,
inutilă din moment ce acelaşi poliţist a redactat o propunere de
neîncepere a urmăririi penale a reclamanţilor.
In motivele sentinţei nu figura nicio
menţiune cu privire la faptul că reclamanţii au fost legaţi
cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea
declaraţii.
20. Reclamanţii au formulat recurs împotriva
acestei hotărâri, denunţând în special refuzul instanţei
inferioare de a dispune o expertiză medico-legală a stării lor
de sănătate şi de a o audia pe mama lor. Ei au arătat
că din declaraţia poliţistului R.G. rezulta cu certitudine
faptul că acesta îi legase cu cătuşe de piciorul mesei la care
erau chemaţi să dea declaraţii cu privire la pretinsul furt pe
care aceştia l-ar fi comis şi pentru care fuseseră convocaţi
la secţia de poliţie. Reclamanţii au reiterat faptul că
le-au fost aplicate în mai multe rânduri numeroase lovituri în timp ce erau
astfel imobilizaţi, pentru a recunoaşte faptele ce le erau imputate.
21. Prin Decizia definitivă din data de 6
noiembrie 2001, Curtea Militară de Apel a confirmat sentinţa
instanţei de fond, pe care o considera întemeiată. Aceasta a
constatat că certificatele medicale eliberate la data de 16 februarie 1995
şi pe care părţile interesate le depuseseră la dosarul de
anchetă aflat la parchet erau aproape ilizibile şi că din conţinutul
lor nu reieşea numele medicului care le-a redactat. De asemenea,
instanţa a statuat că o expertiză medico-legală pe baza
certificatelor în discuţie era, prin urmare, imposibilă, având în
vedere faptul că trecuseră mai mult de 6 ani de la data presupusei
agresiuni şi faptul că aceste certificate nu specificau data la care
au fost produse leziunile pe care le constatau. In motivele deciziei nu figura
nicio menţiune cu privire la legarea reclamanţilor cu
cătuşe de piciorul mesei la care fuseseră chemaţi să
dea declaraţii.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
22. Prevederile şi practica internă
pertinente privitoare la statutul procurorilor militari sunt descrise în
paragraful 40 din Hotărârea Barbu Anghelescu împotriva României (nr.
46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004).
23. Legea nr. 293 din 28 iunie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, din 30 iunie 2004, reglementează
reorganizarea direcţiei generale a unităţilor penitenciare, de
acum înainte demilitarizate şi repartizate sub autoritatea Ministerului
Justiţiei. Personalului din administraţia naţională a
unităţilor penitenciare i s-a atribuit calitatea de „funcţionar
public", orice eventuale urmăriri penale îndreptate împotriva membrilor
săi intrând de acum înainte sub competenţa parchetelor şi
instanţelor de drept comun.
24. Expertizele medico-legale ca mijloc de probă
în procesele penale erau reglementate, la data evenimentelor, prin Decretul nr.
446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi serviciilor
medico-legale, ale cărui articole pertinente prevedeau următoarele:
ARTICOLUL 2
„Instituţiile medico-legale sunt Institutul de
cercetări ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici»,
subordonat Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor
Sociale, şi filialele institutului. In cadrul Institutului de
cercetări ştiinţifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici»
funcţionează Comisia superioară medico-legală. In cadrul
aceluiaşi institut şi al filialelor sale funcţionează
comisii de control şi avizare a actelor medico-legale."
ARTICOLUL 6
„Institutul de cercetări ştiinţifice
medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» şi filialele sale efectuează:
(...) noi expertize medico-legale, la cererea organelor în drept, în cazurile
de: omor, lovire sau vătămare (...), deficienţe în acordarea
asistenţei medicale, precum şi orice alte lucrări medico-legale
prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret."
25. Decretul nr. 446 din 25 mai 1996 şi
regulamentul său de aplicare au fost abrogate prin Ordonanţa Guvernului
nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 ianuarie
2000. In temeiul art. 2 al ordonanţei respective, institutele abilitate
prin lege să efectueze expertize medico-legale pot fi sesizate cu o cerere
de expertiză nu numai de către organele de urmărire penală
şi de instanţele naţionale, ci şi de orice persoană al
cărei interes este să obţină un certificat medico-legal de
care aceasta se poate prevala ulterior, dacă doreşte, ca dovadă
într-un proces penal.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din
Convenţie
26. Reclamanţii se plâng de faptul că au
suferit tratamente inumane şi degradante din partea poliţiştilor
din Roşiori de Vede, cu încălcarea art. 3 din Convenţie. Ei
arată că nimic nu justifica, în speţă, ţinerea lor
legaţi cu cătuşe şi imobilizaţi timp de mai multe ore,
în mai multe rânduri, la secţia de poliţie. Invocând art. 6 din
Convenţie, ei susţin, de asemenea, că acţiunea penală
începută împotriva poliţiştilor ca urmare a plângerii lor penale
pentru cercetare abuzivă nu a fost analizată într-un termen rezonabil
şi nici în mod echitabil, din moment ce instanţele naţionale
le-au respins cererea de expertiză medico-legală şi au refuzat
să audieze anumiţi martori.
27. Guvernul contestă că ar fi avut loc
încălcarea drepturilor garantate prin articolele invocate de
reclamanţi.
28. Curtea reaminteşte că, având autoritatea
de a stabili calificarea juridică a faptelor în cauză, nu se
consideră obligată de cea pe care le-o atribuie reclamanţii sau
guvernele. In virtutea principiului jura novit curia, aceasta a studiat,
de exemplu, din oficiu, mai multe cereri din perspectiva unui articol sau
paragraf ce nu fusese invocat de părţi. O cerere se
caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin
simplele motive sau argumente de drept invocate (vezi, mutatis mutandis,
Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere
de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 223, § 44, şi Berktay
împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001).
29. In lumina acestor principii, Curtea consideră
necesar, în circumstanţele speţei, să analizeze acest capăt
de cerere în întregime din perspectiva art. 3 din Convenţie, analizat,
succesiv, pe latura sa materială şi procedurală. Această
prevedere este următoarea:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante."
A. Asupra admisibilităţii
30. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, aceasta constată că nu este afectat de niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Asupra laturii materiale a art. 3
31. Curtea reaminteşte că art. 3
consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor
democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, cum este lupta
împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în
termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau
degradante. Art. 3 nu prevede restricţii, lucru prin care diferă de
majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi protocoalelor sale
nr. 1 şi 4, şi, conform art. 15 § 2, el nu suportă nicio
derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă
viaţa naţiunii {Selmouni împotriva Franţei [MC], nr.
25.803/94, CEDO 1999-V, §95).
32. Pe de altă parte, un rău tratament
trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub
incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin
definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de
durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum
şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a
victimei. Când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forţei
fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesară din cauza
comportamentului său încalcă demnitatea umană şi
constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch
împotriva Austriei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, §
38, şi Tekin împotriva Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998,
Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, §§ 52-53).
33. Curtea a subliniat că persoanele reţinute
se află în situaţie de vulnerabilitate şi că
autorităţile aveau obligaţia să le protejeze. Un stat este
răspunzător de orice persoană reţinută, deoarece
aceasta se află exclusiv în mâinile funcţionarilor poliţiei.
Când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau într-o mare parte, sunt
cunoscute exclusiv de către autorităţi, orice vătămare
survenită în această perioadă dă naştere unor
puternice prezumţii de fapt. Revine Guvernului datoria să furnizeze
dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoială relatarea victimei (Tomasi
împotriva Franţei, Hotărârea din 27 august 1992, seria Anr.
241-A§§ 108-111; Ribitsch împotriva Austriei, menţionată mai
sus, § 31, Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie
2001, şi Rivas împotriva Franţei, nr. 59.584/00, § 38, 1
aprilie 2004).
34. Este adevărat că susţinerile privind
rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii prin elemente de
probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotărârea Klaas
şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, § 30).
Pentru stabilirea faptelor, Curtea se foloseşte de criteriul probei
„dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă
poate, totuşi, să rezulte dintr-o serie de indicii sau de
prezumţii necombătute, suficient de grave, precise şi
concordante (Irlande împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18
ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161 in fine, Aydin împotriva
Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889,
§ 73, şi Selmouni împotriva Franţei, menţionată mai
sus, § 88).
35. In speţă, trebuie constatat că, la
data la care reclamanţii au fost convocaţi la secţia de
poliţie, aceştia nu erau oficial inculpaţi pentru niciun
capăt de acuzare: ei s-au prezentat acolo de bunăvoie şi la
simpla convocare scrisă, în urma unei plângeri penale formulate împotriva
lor pentru tâlhărie, pe care ulterior reclamantul şi-a retras-o, de
altfel, recunoscând că era, de fapt, vorba de pierderea unui obiect, pe
care încercase să o facă să pară un furt pe care l-ar fi
comis reclamanţii.
Or, nu s-a contestat faptul că, în timpul
interogatoriilor reclamanţilor, poliţistul R.G. i-a legat cu
cătuşe de piciorul mesei din biroul poliţiei din Roşiori de
Vede, postură în care au fost ţinuţi mai multe ore, inclusiv sub
ochii mamei lor care se îngrijorase pentru soarta lor. Acesta a fost, desigur,
un tratament cel puţin degradant, pe care nu l-ar putea justifica, având
în vedere circumstanţele speţei, nici cerinţele anchetei, nici
pretinsa agresivitate verbală a reclamanţilor pe care o invocase
poliţistul R.G., şi care intră, prin natura şi gravitatea
sa, sub incidenţa art. 3.
36. Curtea reaminteşte că
autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului
pe care îl transmit tuturor persoanelor în cauză, dar şi marelui
public, atunci când hotărăsc să înceapă sau nu
urmărirea penală împotriva unor funcţionari bănuiţi de
tratamente contrare art. 3 din Convenţie. In mod deosebit, Curtea
consideră că ele nu trebuie în niciun caz să dea impresia
că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez
împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 71, CEDO 2000-XII).
Or, în această privinţă, Curtea
consideră că în cauza de faţă este deosebit de
îngrijorător faptul că atât procurorii de la parchetul abilitat
să le cerceteze plângerea, cât şi instanţele militare sesizate
de reclamanţi au trecut complet sub tăcere acţiunile descrise
mai sus ale poliţistului R.G., care reieşeau totuşi cu claritate
din declaraţia pe care o dăduse în faţa parchetului şi care
fusese depusă la dosarul de anchetă. Procurorii şi
instanţele militare s-au mulţumit în cazul de faţă să
dispună neînceperea urmăririi penale în favoarea sa pe motivul
că, între timp, decedase, fără a proceda la o recunoaştere
a caracterului ilicit al acţiunilor sale, care erau totuşi
incontestabile.
37. Curtea nu poate admite că, prin decesul unei
persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale rămâne nerecunoscut,
ba chiar, cum s-a întâmplat în cauza de faţă, că au fost complet
trecute sub tăcere în deciziile parchetului şi ale instanţelor
naţionale, în ciuda probelor indubitabile depuse la dosar de către
organele de anchetă.
Desigur, principiile ce guvernează
răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis
fapte interzise prin legea penală şi aplicarea lor de către
autorităţile naţionale ar împiedica, pe bună dreptate, la
data la care a fost dispusă neînceperea urmăririi penale,
urmărirea răspunderii poliţistului R.G. după decesul
său. Curtea nu ar putea repune în discuţie acest principiu
fundamental al dreptului penal naţional, şi anume caracterul personal
şi netransmisibil al răspunderii penale. Totuşi, rămâne adevărat
că o recunoaştere formală, de către autorităţi, a
caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a decide să
dispună neînceperea urmăririi penale determinată de decesul
persoanei în cauză ar constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei
publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel
de acţiuni şi le-ar deschide, pe de altă parte,
părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere
civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de
prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor. Aşadar,
aceasta ar avea un caracter exemplar şi ar putea preveni eventuale
recursuri în faţa Curţii pentru situaţii de fapt similare.
38. In ceea ce priveşte diferitele lovituri
şi vătămări pe care reclamanţii susţin că
le-ar fi suferit în timpul interogatoriilor lor la secţia de poliţie,
Curtea observă că singurul element susceptibil să
susţină acest argument este certificatul medical întocmit de un medic
stomatolog în aceeaşi perioadă cu cea în care au avut loc
interogatoriile, care constată mai multe fracturi ale dinţilor
reclamanţilor. Având în vedere lipsa de precizări cuprinse în
certificatul medical respectiv şi lipsa oricărei menţiuni cu
privire la originea facturilor în discuţie şi la data la care acestea
au survenit, Curtea nu poate specula cu privire la originea acestor leziuni.
Intr-adevăr, nimic nu permite stabilirea, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, a faptului că ele ar fi putut fi considerate ca rezultând
din utilizarea forţei de către poliţişti în timpul
interogatoriului, pentru ca ele să intre, de asemenea, sub incidenţa
art. 3. Această problemă fiind direct legată de omisiunea
autorităţilor de a dispune o expertiză a stării de
sănătate a reclamanţilor la data la care aceştia au
susţinut că au fost maltrataţi de poliţişti, Curtea
apreciază că este vorba de o problemă distinctă de pretinsa
încălcare materială a art. 3 din Convenţie; de altfel, Curtea va
reveni la acest aspect (paragraful 46 de mai jos).
39. In circumstanţele cauzei de faţă,
Curtea apreciază că tratamentul suferit de reclamanţi din cauza
legării lor cu cătuşe de piciorul mesei la care erau
chemaţi să dea declaraţii nu corespundea în nicio
privinţă unei utilizări a forţei care să fi fost
strict impusă de comportamentul lor.
40. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din
Convenţie sub aspectul laturii sale materiale.
2. Asupra laturii procedurale a art. 3
41. Reclamanţii denunţă lipsa unei
anchete efective în urma plângerii lor pentru rele tratamente, formulată
împotriva agenţilor statului. Ei consideră că magistraţii
parchetului militar şi ai instanţelor militare care le-au analizat
plângerea nu aveau independenţa necesară pentru a conduce ancheta; în
mod special, ei arată că toate cererile lor prin care înţelegeau
să dovedească temeinicia alegaţiilor lor, şi anume cererea
de a fi supuşi unei expertize medico-legale a stării lor de
sănătate efectuate de către un organism abilitat prin lege
să emită un astfel de aviz, de a fi confruntaţi cu
poliţistul CM., de a asigura audierea de către instanţele
sesizate cu plângerea lor faţă de rezoluţia de neîncepere a
urmăririi penale a martorilor apărării, mai precis a mamei lor,
care asistase la faptele ce făceau obiectul plângerii lor penale, au fost
respinse. In plus, ei arată că parchetele militare au încercat prin
toate mijloacele să întârzie desfăşurarea anchetei pentru ca
nicio răspundere să nu poată fi reţinută.
42. Guvernul contestă acest argument, arătând
că, în speţă, a fost condusă o anchetă
aprofundată şi efectivă de către procurorii parchetelor
militare şi de către instanţele naţionale sesizate cu
plângerea reclamanţilor faţă de rezoluţia de neîncepere a
urmăririi penale emisă de parchet.
43. Curtea reaminteşte că, atunci când o
persoană afirmă într-un mod credibil că a suferit, din partea
poliţiei sau a altor servicii comparabile ale statului, tratamente
contrare art. 3 din Convenţie, această prevedere, coroborată cu
obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de a
,,recuno[aşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa]
drepturile şi libertăţile definite în (...)
[Convenţie]", necesită, implicit, să existe o anchetă
oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul
celei impuse de art. 2, trebuie să poată duce la identificarea
şi la pedepsirea persoanelor răspunzătoare (Labita împotriva
Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 131, CEDO 2000-IV, şi Pantea
împotriva României, nr. 33.343/96, § 199, CEDO 2003-VI).
44. Desigur, astfel cum precizează Guvernul,
autorităţile interne nu au rămas complet inactive în faţa
acuzaţiilor de rele tratamente formulate de reclamanţi în plângerea
lor penală, din partea a 2 poliţişti de la poliţia
locală din Roşiori de Vede. Intr-adevăr, a avut loc o
anchetă în cauza de faţă: magistraţii parchetului
însărcinat cu ancheta au audiat părţile interesate, precum
şi pe mama lor şi pe poliţiştii puşi sub acuzare
şi au dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că unul
dintre aceştia decedase între timp şi că celălalt nu
comisese faptele care îi erau imputate.
45. Dacă nu este de datoria Curţii să
readucă în discuţie rezultatul anchetei conduse de
autorităţi în acest sens, rămâne totuşi adevărat
că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi
considerată efectivă, este necesar ca persoanele
răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează
investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente
(vezi, de exemplu, hotărârile Guleq împotriva Turciei dm 27 iulie
1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC],
nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa
oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o
independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi
împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly
şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai
2001).'
46. Or, independenţa procurorilor militari care au
condus ancheta poate fi pusă la îndoială având în vedere
legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor. In Cauza Barbu
Anghelescu împotriva României, Curtea a statuat că a avut loc
încălcarea art. 3 pe latura sa procedurală din cauza lipsei de
independenţă a procurorilor militari chemaţi să
conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente,
îndreptată împotriva unor ofiţeri de poliţie (Barbu
Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Curtea
a constatat că aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare
active, ca şi procurorii militari, şi că beneficiau, prin
urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau
răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină
militară şi făceau parte din structura militară,
întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu menţionată
mai sus, §§ 40-43).
47. Curtea îşi reiterează constatarea
anterioară, de la care nu vede niciun motiv pentru care să se
abată în speţă. Sub acest aspect, Curtea subliniază
că, lipsa de independenţă instituţională a
procurorilor militari, ca rezultat al existenţei unei legături
instituţionale, s-a tradus concret, în speţă, prin lipsa de
imparţialitate cu care a fost condusă ancheta în privinţa
relelor tratamente denunţate de reclamanţi. Ea constată, în
special, că nici procurorii însărcinaţi cu ancheta penală
împotriva poliţiştilor, nici instanţele sesizate cu o plângere
împotriva deciziilor parchetului nu au încercat să înlăture îndoielile
cu privire la fracturile dentare constatate la reclamanţi de către
medicul stomatolog din Roşiori de Vede, dispunând o expertiză a
stării lor de sănătate sau efectuând investigaţii cu
privire la originea certificatului medical întocmit cu puţin timp
după incidentele denunţate în plângerea lor penală, care
atestă că părţile interesate prezentau în acea zi mai multe
fracturi dentare.
In această privinţă, Curtea
constată că autorităţile s-au limitat la a înlătura
acest document, totuşi decisiv, pentru motivul că numele medicului
care îl eliberase devenise ilizibil, fără a proceda la alte
investigaţii, solicitând-le, de exemplu, reclamanţilor să
prezinte originalul sau instituţiei medicale care l-a eliberat să furnizeze
o copie din registrul său medical de la data evenimentelor. Astfel de
investigaţii se impuneau cu atât mai mult cu cât lipsa de lizibilitate a
semnăturii medicului de pe ştampila aplicată pe certificatul
respectiv putea fi, după toate aparenţele, consecinţa
directă a intervalului de timp scurs de la data la care a fost emis
acesta, şi anume februarie 1995, până la data de 6 noiembrie 2001,
dată la care curtea de apel le-a respins cererea de expertiză
medico-legală pe motivul că documentul în discuţie era ilizibil.
Or, o asemenea durată nu le era deloc imputabilă reclamanţilor.
In acest sens, Curtea a precizat, de altfel, în mai multe rânduri că o
cerinţă de celeritate şi de diligentă rezonabilă este
implicită într-un astfel de context (hotărârile Yaşa
împotriva Turciei din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2.439-2.440,
§§ 102-104; Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, §§ 106-107,
CEDO 2000-III, ceea ce nu pare să fi fost cazul în speţă, având
în vedere durata de aproximativ 7 ani a procedurii îndreptate împotriva
poliţiştilor şi încheiată printr-o rezoluţie de
neîncepere a urmăririi penale.
48. In plus, chiar şi atunci când
părţile interesate au solicitat, în mai multe rânduri în memoriile
şi plângerile lor împotriva rezoluţiilor parchetului, să fie
confruntaţi cu poliţistul CM. şi să poată să îl
interogheze, precum şi să obţină audierea, în prezenţa
lor şi în calitate de martor al apărării, a mamei lor, ale
cărei depoziţii fuseseră, după părerea lor, consemnate
în mod eronat de către procuror, din cauză că aceasta nu
ştia nici să citească şi nici să scrie,
instanţele naţionale nu au dat curs acestor cereri. Or, după
exemplul expertizei medico-legale, era vorba de elemente de probă
hotărâtoare pentru a fundamenta, în cunoştinţă de
cauză şi la finalul unei proceduri care respectă principiul
contradictorialităţii, o eventuală constatare a
vinovăţiei sau o dezvinovăţire a agenţilor statului în
discuţie.
49. In final, din hotărârile
autorităţilor naţionale rezultă că acestea s-au
limitat la a accepta versiunea poliţistului CM., care indicase faptul
că nu fusese însărcinat cu cercetarea plângerii penale depuse
împotriva reclamanţilor, fără a analiza dacă, dincolo de o
astfel de misiune formală, el participase sau nu la interogatoriile
reclamanţilor, aşa cum au susţinut aceştia pe toată durata
procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor.
50. Nici instanţele naţionale nu s-au
pronunţat cu privire la circumstanţa, incontestabilă totuşi
în lumina declaraţiilor unuia dintre poliţiştii care au condus
cercetările, că reclamanţii ar fi fost legaţi cu
cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea
depoziţii. Or, şi aici era vorba de un element esenţial care, în
ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut să le
deschidă părţilor interesate calea unei acţiuni în
răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele
comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor,
aşa cum a constatat deja Curtea mai înainte (paragraful 36 de mai sus).
51. Având în vedere legislaţia naţională
în vigoare la data evenimentelor şi insuficienţele anchetei,
constatate la paragrafele 46-49 de mai sus, Curtea consideră că
ancheta efectuată în speţă de către autorităţi cu
privire la plângerea privind relele tratamente pe care reclamanţii au
formulat-o în faţa autorităţilor naţionale a fost
lipsită de efectivitate.
52. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 sub
aspectul laturii sale procedurale.
II. Asupra celorlalte pretinse încălcări
ale Convenţiei
53. Reclamanţii denunţă o încălcare
a art. 5, 10 şi 14 din Convenţie pe motivul că ar fi fost
reţinuţi în mod ilegal de către poliţişti în timpul
interogatoriilor lor la secţia de poliţie şi că ar fi fost
forţaţi să dea false declaraţii.
54. Guvernul contestă că ar fi avut loc
încălcarea drepturilor garantate de articolele invocate de
reclamanţi.
55. Ţinând cont de toate elementele aflate în
posesia sa şi în măsura în care este competentă să fie
sesizată cu alegaţiile formulate, Curtea nu a distins nicio
aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
garantate prin Convenţie sau protocoalele sale. Rezultă că
această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie
respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din
Convenţie
56. Conform art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut
loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite
decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
57. Reclamanţii solicită suma de 400.000 euro
(EUR) fiecare pentru prejudiciul material rezultând din faptul că
şi-au pierdut dinţii şi pentru celelalte vătămări
cauzate prin relele tratamente la care susţin că au fost supuşi
de către poliţiştii din Roşiori de Vede. Primul reclamant,
domnul Vasile Mircea Niţă, solicită suma de 600.000 EUR, iar al
doilea reclamant, domnul Ionel Viorel Niţă, suma de 450.000 EUR, cu
titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele fizice şi psihice
cauzate de fracturarea dinţilor lor şi, mai general, pentru
consecinţele relelor tratamente asupra stării lor de
sănătate, care s-a agravat din cauza bolilor cronice anterioare.
58. Guvernul consideră că nu există
nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse
şi sumele solicitate, pe care le consideră, în general, exorbitante.
Acesta constată că niciunul dintre reclamanţi nu a dovedit
că dinţii pierduţi în urma pretinsei agresiuni comise de
poliţişti au fost îngrijiţi sau înlocuiţi de un dentist,
reclamanţii nefurnizând niciun document justificativ în acest sens.
59. Curtea nu distinge nicio legătură de
cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material
pretins şi respinge această cerere. In schimb, ea consideră
că ar trebui să îi acorde fiecăruia dintre reclamanţi suma
de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
60. Primul reclamant solicită suma de 20.000 EUR
pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor
interne şi în faţa Curţii. Al doilea reclamant solicită
15.000 EUR pentru acelaşi lucru. Ei depun mai multe facturi emise pentru
onorarii de traducere şi expediere de documente prin fax.
61. Guvernul consideră că sumele solicitate
de reclamanţi sunt excesive şi în mare parte nejustificate.
62. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil. In speţă, ţinând cont de elementele aflate
în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea le
alocă împreună reclamanţilor suma de 450 EUR.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie
şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale;
3. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale
procedurale;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri
conform art. 44 § 2 din Convenţie, câte 7.000 EUR (şapte mii euro)
fiecăruia dintre reclamanţi ca daune morale şi 450 EUR (patru
sute cincizeci euro) împreună reclamanţilor pentru cheltuieli de
judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de
impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
c) ca sumele menţionate mai sus să fie
convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi
comunicată în scris la data de 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art.
77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier