DECIZIE Nr.
975 din 7 iulie 2010
referitoare la obiectia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1 alin. (1) din Legea privind unele
masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 568 din 11 august 2010
In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările
ulterioare, la data de 30 iunie 2010, un grup de 40 de senatori aparţinând
grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi grupului parlamentar al
Alianţei politice PSD+PC a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe
asupra constituţionalităţii unor prevederi ale Legii privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr. 8.779 din 30 iunie 2010 şi constituie
obiectul Dosarului nr. 1.701 A/20Î0.
Această sesizare a fost semnată de către următorii
senatori: Crin George Laurenţiu Antonescu, Marian-Cristinel Bîgiu, Minerva
Boitan, Cristian David, Mircea Diaconu, Emilian Frâncu, Ioan Ghişe, Puiu
Haşotti, Paul Ichim, Raymond Luca, Teodor Viorel Meleşcanu, Vasile Mustăţea,
Marius Nicoară, Romeo Nicoară, Mărio Ovidiu Oprea, Liviu Titus Pasca, Cornel
Popa, Nicolae Robu, Dan Radu Ruşanu, Cristian Ţopescu, Varujan Vosganian,
Lia-Olguţa Vasilescu, Miron-Tudor Mitrea, Gheorghe Pop, Nicolae-Dănuţ Prunea,
Sorin-Constantin Lazăr, Nicolae Moga, Titus Corlăţean, Ilie Sârbu, Florin
Constantinescu, Radu-Cătălin Mardare, Gheorghe-Pavel Bălan, Ecaterina
Andronescu, Ioan Mang, Vaier Marian, Petre Daea, Doina Silistru, Ion Rotaru,
Trifon Belacurencu şi Alexandru Mazăre.
In motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate
formulate sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:
I. Se evidenţiază faptul că Preşedintele României a
promulgat Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar în chiar ziua în care aceasta a fost votată în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, prin promulgarea într-un
interval foarte scurt a legii menţionate, a fost încălcat termenul imperativ de
48 de ore prevăzut de art. 133 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, termen în
interiorul căruia senatorii sau deputaţii ar fi putut formula obiecţii de
neconstituţionalitate.
II. Datorită faptului că şedinţa comună a celor două
Camere ale Parlamentului s-a limitat la reexaminarea dispoziţiilor constatate
ca fiind neconstituţionale, nu s-au putut aduce şi alte îmbunătăţiri legii
criticate. In aceste condiţii, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au
decis sesizarea Curţii Constituţionale, susţinând că textul art. 1 alin. (1) al
legii încalcă art. 41 alin. (5) din Constituţie, întrucât Guvernul impune
reducerea salariului brut cu 25% a personalului bugetar, în condiţiile în care
Guvernul este terţ absolut raportat la contractele individuale de muncă
încheiate între angajaţi şi angajatori. Or, contractele individuale de muncă au
fost semnate în baza celor colective, iar acestea din urmă nu au fost anulate,
astfel încât acestea continuă să îşi producă efectele. In aceste condiţii,
reducerea salariilor prin lege nu poate fi decât contrară art. 41 alin. (5) din
Constituţie, şi anume caracterului obligatoriu al convenţiilor colective de
muncă.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,
precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 1/1.308/R.A. din 6
iulie 2010, punctul său de vedere, prin care solicită respingerea obiecţiei de
neconstituţionalitate formulate.
Un prim aspect învederat Curţii Constituţionale vizează
faptul că sesizarea formulată este inadmisibilă, întrucât, în accepţiunea art.
147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile din legile declarate neconstituţionale pentru a le pune de acord
cu decizia Curţii Constituţionale, şi nu cu Constituţia. Or, în cauza de faţă,
obiecţia de neconstituţionalitate tinde la verificarea conformităţii legii cu
Constituţia, ceea ce este inadmisibil. Se invocă jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, şi anume Decizia nr. 419 din 18 iulie 2005, potrivit căreia
numai Preşedintele României ar putea sesiza Curtea Constituţională pentru ca
aceasta să verifice modul în care Parlamentul a pus de acord legea sau
dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii
Constituţionale.
Se mai arată că obiecţia de neconstituţionalitate a
fost tardiv formulată, legea criticată fiind deja promulgată.
Totodată, se susţine că instanţa constituţională, prin
deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010 a constatat
constituţionalitatea art. 1 alin. (1) din legea criticată în raport cu întregul
art. 41 din Constituţie. Se mai apreciază că, şi în condiţiile în care Curtea,
în analiza sa, nu s-ar fi raportat şi la art. 41 din Constituţie, obiecţia de
neconstituţionalitate tot nu ar fi putut fi formulată, întrucât dezbaterea
parlamentară a vizat punerea de acord a dispoziţiilor declarate
neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, şi nu modificarea sau
completarea altor texte de lege constatate anterior ca fiind constituţionale.
In fine, pe fondul obiecţiei de neconstituţionalitate,
se consideră că textul legal criticat este conform cu art. 41 alin. (5) din
Constituţie.
Guvernul a transmis
Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/5.047/E.B. din 6 iulie 2010, punctul
său de vedere, în care se arată că obiecţia de neconstituţionalitate este
inadmisibilă, In acest sens, se apreciază că autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate nu prezintă argumente care să evidenţieze faptul că legea
criticată nu a fost pusă de acord cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 872
din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, ci invocă aspecte de
neconstituţionalitate suplimentare care nu au fost incluse în sesizările
anterioare. Se mai susţine că o lege adoptată de Parlament nu poate fi supusă
controlului a priori decât o singură dată. In fine, se apreciază că art.
133 din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu are incidenţă în cauză.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de
vedere cu privire la obiecţia de
neconstituţionalitate formulată.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele
de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, cu
modificările ulterioare, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi
ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările
ulterioare, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum
rezultă din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, îl constituie
dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar, care au următorul cuprins:
„(1) Cuantumul brut al
salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,
indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în
valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de
reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi
stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se
diminuează cu 25%."
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt
cele ale art. 41 alin. (5) privind caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective de muncă. De asemenea, sunt considerate a fi încălcate prevederile
art. 133 din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitoare la obligaţia
Parlamentului de reexaminare a dispoziţiilor constatate ca fiind
neconstituţionale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată următoarele:
I. In conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza
întâi din Constituţia României, „Curtea Constituţională [...] se pronunţă
asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a Guvernului, a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 50 de senatori
[...]".
Această dispoziţie de ordin constituţional a fost
reiterată în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia: „Curtea
Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori". De asemenea, alineatele 3-5 ale art. 133
din Regulamentul Camerei Deputaţilor conţin norme cu privire la exercitarea
dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale de către deputaţi/senatori,
înainte de promulgarea legii de către Preşedintele României.
Orice lege, indiferent
de natura ei - organică sau ordinară -, de procedura de adoptare - procedura
obişnuită, de urgenţă sau pe calea angajării răspunderii Guvernului în faţa
celor două Camere ale Parlamentului -, poate fi atacată la Curtea
Constituţională pentru motive de neconstituţionalitate în cadrul
procedurilor prevăzute de regulamentele parlamentare şi Legea nr. 47/1992,
republicată, cu modificările ulterioare, dar înainte de emiterea
decretului de promulgare de către Preşedintele României.
Procedura premergătoare trimiterii legii spre
promulgare este reglementată prin Legea nr. 47/1992, care stabileşte, prin
dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi (3), următoarele: „(2) In vederea
exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte
de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul
general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. In cazul în care legea a
fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.
(3) Data la care legea a fost depusă la secretarii
generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în
termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în
zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen".
In acelaşi sens, dispoziţiile art. 133 alin. (3)-(5)
din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevăd că: „(3) Legea adoptată de
Camera Deputaţilor cu privire la care Senatul s-a pronunţat ca primă Cameră
sesizată ori, după caz, în calitate de Cameră decizională pentru unele
prevederi, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele
Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare,
Guvernului, Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului
Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la
secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a
Curţii Constituţionale. Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă,
termenul este de două zile.
(4) Data la care legea adoptată a fost depusă la
secretarul general al Camerei Deputaţilor se comunică deputaţilor, în termen de
24 de ore de la depunere.
(5) După împlinirea termenelor prevăzute la alin.
(3) legea se trimite, sub semnătura preşedintelui Camerei Deputaţilor, Preşedintelui
României în vederea promulgării".
Cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile
prevăzute de textele legale citate, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în
jurisprudenţa sa, într-o cauză similară, statuând, prin Decizia nr. 233 din 20
decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638
din 28 decembrie 1999, că acestea „sunt termene care privesc desfăşurarea
raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în
măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile
libere". Dispoziţiile art. 101 din Codul de procedură civilă, potrivit
cărora „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici
ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul", nu sunt
aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în
acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în
termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.
II. Cu privire la respectarea condiţiilor de
admisibilitate a prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea constată
următoarele:
1. In cazul legilor declarate parţial
neconstituţionale, după punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale
de către Parlament, Preşedintele României este obligat să promulge legea în
termen de 10 zile, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie. In cadrul acestui
termen, Preşedintele poate promulga legea în oricare din zilele care îi
stau la dispoziţie, prin emiterea unui decret în temeiul art. 100 din Legea
fundamentală, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, odată
cu legea.
In situaţia de faţă, Curtea constată că, deşi obiecţia
de neconstituţionalitate a fost introdusă în termenul legal de două zile
prevăzut de Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, legea
criticată a fost promulgată prin Decretul Preşedintelui României nr. 603 din 29
iunie 2010, care, împreună cu legea purtând nr. 118/2010, au fost publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. In
consecinţă, Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010.
Curtea nu poate respinge ca inadmisibilă obiecţia de neconstituţionalitate
strict pentru faptul că legea a fost promulgată, întrucât obiecţia de
neconstituţionalitate a fost formulată în termenul legal. Cu privire la
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile Curţii Constituţionale
nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, şi nr. 89 din 26 ianuarie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie
2010, se constată că, prin acestea, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost
respinse ca inadmisibile, întrucât legea a fost deja promulgată, iar sesizarea
de neconstituţionalitate a fost formulată după expirarea termenului legal în
care aceasta putea fi făcută.
Indiferent de forma de exercitare a controlului de
constituţionalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se
va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr.
47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor
regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile
publice implicate, lipsirea de substanţă a uneia dintre cele două forme de
control constituţional fiind de neconceput într-un stat de drept.
2. Prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010,
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie
2010, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a constatat că
dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale, iar
dispoziţiile art. 9 din această lege sunt neconstituţionale, lege adoptată
în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţia României, în urma angajării
răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa
comună din data de 7 iunie 2010.
In conformitate cu prevederile art. 147 alin. (2) din
Constituţia României şi ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „în cazurile de
neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul
este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord
cu decizia Curţii Constituţionale".
Curtea observă că decizia prin care obiecţia de
neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a
procedurii complementare de reexaminare a legii de către Parlament pentru
punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii
Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. In cadrul
acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai
dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile
declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar
al reglementării şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte
dispoziţii ale legii ca şi operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea
aduce alte modificări de substanţă legii în cauză. Ad similis, a se
vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie
2007, nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
Cele două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă
comună în data de 29 iunie 2010, au pus de acord dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale cu deciziile Curţii Constituţionale, în sensul că prevederile
art. 9 constatate ca fiind neconstituţionale au fost eliminate din corpul
legii, operând, totodată, corelări de ordin legislativ între texte. In urma
votului exprimat, cele două Camere au adoptat Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, „în temeiul
prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma
angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi
în condiţiile art. 147 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1)
din Constituţia României, republicată, în şedinţa comună din data de 29 iunie
2010".
Autorii sesizării susţin că datorită faptului că
şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului s-a limitat la
reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, s-au aflat în
„imposibilitatea de a aduce îmbunătăţiri acestei legi, prin eliminarea şi
[a] altor prevederi considerate ca neconstituţionale", ceea ce i-a „determinat
să solicite Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea
prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar în raport cu prevederile art. 41
alin. (5) din Constituţia României". Or, în procedura reexaminării
reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul nu are
competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind
constituţionale, ci va putea numai să pună de acord prevederile
neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale; desigur, aşa cum s-a
arătat mai sus, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă
acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca
fiind neconstituţionale. Prin urmare, „alte îmbunătăţiri" ce ar
viza legea criticată se pot face numai prin alte legi sau ordonanţe de
modificare şi completare.
Astfel, în condiţiile în care critica autorilor
obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut
obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea
constată că obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de
admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse
legii în procesul de reexaminare. Intrucât obiecţia de
neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea
criticilor formulate pe fondul reglementării.
In final, Curtea ţine să sublinieze că dispoziţiile
art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum
şi cele ale art. 133 alin. (3)-(5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt
aplicabile şi în cazul în care obiecţia de neconstituţionalitate este formulată
împotriva unei legi pe care Parlamentul a pus-o de acord cu o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din
Constituţie. Numai în aceste condiţii Curtea are posibilitatea de a verifica
punerea de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu
decizia Curţii Constituţionale în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie.
Intrucât şi acest control al Curţii este o formă a controlului a priori de
constituţionalitate, prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi
ale art. 15-18 din Legea nr. 47/1992 se aplică în mod corespunzător.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit.
a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1)
lit. A.a), al art. 15 alin. (1)şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,
republicată, cu modificările ulterioare, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că obiecţia de neconstituţionalitate
referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este inadmisibilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 7 iulie 2010 şi la
acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Acsinte Gaspar, Petre
Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas
Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Benke Karoly
OPINIE CONCURENTA
Respingerea ca inadmisibilă a sesizării de
neconstituţionalitate, pronunţată cu unanimitate de voturi, nu este consecinţa
faptului că aceasta a fost înregistrată la Curtea Constituţională după
promulgarea şi publicarea legii în Monitorul Oficial al României, ci a
împrejurării că autorii sesizării au criticat alte texte din lege decât cele
modificate în procesul de reexaminare.
Controlul a priori, consacrat prin prevederile
art. 146 lit. a) din Constituţie, are acelaşi conţinut şi se realizează după
aceeaşi procedură, indiferent de natura legii (organică sau ordinară),
procedura de adoptare (obişnuită, de urgenţă sau prin angajarea răspunderii Guvernului
în faţa celor două Camere ale Parlamentului). In aceleaşi condiţii, controlul a
priori poate fi exercitat indiferent dacă intervine după adoptarea legii
prin procedura parlamentară normală, după reexaminarea acesteia la solicitarea
Preşedintelui României ori ca urmare a constatării unor elemente de
neconstituţionalitate. Pe cale de consecinţă, apreciem că Legea privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, adoptată pe data
de 29 iunie 2010, în sensul eliminării viciilor de neconstituţionalitate, nu
putea fi transmisă spre promulgare în aceeaşi zi, imediat promulgată iar a doua
zi publicată în Monitorul Oficial al României, conducând astfel spre un control
a priori, după publicarea acesteia.
Dincolo de considerentele ce au stat la baza deciziei,
şi de această dată, apreciem că era necesară reconsiderarea modului de calcul
privind termenele de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cum s-a statuat
prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, şi
nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 115 din 19 februarie 2010, în sensul că acestea sunt termene care
privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice
şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se
calculează pe zile libere. In dezacord cu opinia majoritară, apreciem că, în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, termenele
trebuie calculate pe zile libere, în sensul că nu se include în termen ziua în
care el începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte. Avem în vedere
natura termenului, distincţiile dintre termenele referitoare la măsurile
restrictive de drepturi şi cele puse la dispoziţie pentru valorificarea,
exercitarea unui drept, efectivitatea dreptului, importanţa raporturilor
constituţionale dintre autorităţile publice şi finalitatea controlului a priori
constând în prevenirea intrării în vigoare a unei legi contrare
principiilor şi normelor constituţionale. Numai astfel titularii dreptului de
sesizare a Curţii Constituţionale au posibilitatea efectivă de a analiza textul
de lege, de a identifica eventualele elemente de neconstituţionalitate, de
motivare a sesizării urmată de redactarea şi depunerea acesteia. In acest sens,
prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu
modificările ulterioare, privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, statuează că respectivele termene sunt puse la dispoziţie în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, sens în
care legea se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al
Senatului cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare. Termenul este de
două zile atunci când legea este adoptată în procedură de urgenţă. Avem în
vedere şi prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu
modificările ulterioare, potrivit cărora procedura jurisdicţională
constituţională se completează cu regulile procedurii civile, dar şi pe cele
ale art. 101 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „termenele se
înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici
ziua când s-a sfârşit termenul".
Din această perspectivă, dincolo de ataşamentul faţă de
valorile constituţionale, apreciem că este discutabilă natura constituţională a
actului juridic prin care se promulgă o lege în interiorul termenului de
sesizare a Curţii Constituţionale, având drept consecinţă suprimarea
controlului a priori.
Judecător, prof. univ. dr.
Tudorel Toader
OPINIE CONCURENTĂ
Fără îndoială, soluţia de respingere a obiecţiei
de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este
corectă şi se susţine sub aspect constituţional.
Apreciez însă că, în demersul său, Curtea
Constituţională trebuia să adâncească analiza referitoare la aplicabilitatea
art. 146 lit. a) din Constituţie, cu atât mai mult cu cât particularitatea
speţei o impunea, precum şi la posibilitatea formulării de obiectiuni de
neconstituţionalitate chiar şi atunci când în prealabil legea a mai fost supusă
unui control de constituţionalitate înainte de promulgare.
Analiza se dovedeşte că era necesară, întrucât, în
funcţie de concluziile la care s-ar fi ajuns, soluţiile puteau diferi, de la
admiterea obiecţiunilor până la respingerea lor ca nefondate sau chiar
inadmisibile.
1. In ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 146 lit.
a) din Constituţie, la o primă lectură s-ar putea susţine, fără putinţă de
tăgadă, că sintagma „înainte de promulgarea acestora" (a legilor-
s.n.) interzice de plano formularea unor obiectiuni de
constituţionalitate după promulgarea legilor.
Susţinerea este în concordanţă cu litera şi spiritul
textului constituţional, numai că, la redactarea textului, Constituanta a avut
în vedere desfăşurarea procesului legislativ în toate etapele şi cu respectarea
întocmai a procedurilor constituţionale.
In speţa de faţă, legea a fost trimisă spre promulgare
Preşedintelui României înainte de expirarea termenului înăuntrul căruia puteau
fi formulate obiectiuni din partea subiectelor prevăzute de text (Preşedintele
României, preşedinţii celor două Camere, Guvern, Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Avocatul Poporului, senatori sau deputaţi).
Dacă avem în vedere că dreptul de a formula obiectiuni
de neconstituţionalitate este un drept constituţional, promulgarea unei legi de
către Preşedinte trebuie să se facă după expirarea termenului prevăzut de lege
pentru formularea de obiectiuni de neconstituţionalitate.
A accepta teza contrară potrivit căreia promulgarea
s-ar putea face şi înainte de expirarea termenului legal pentru formularea de
obiectiuni ar conduce, implicit, potrivit textului constituţional, la
imposibilitatea formulării de obiectiuni după promulgarea legii de către
Preşedinte, ceea ce ar echivala cu anihilarea, anularea dreptului
constituţional de a formula obiectiuni de către subiectele de sezină, ceea ce
este evident neconstituţional.
Prin urmare, formularea de obiectiuni de
neconstituţionalitate se face, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, numai
înainte de promulgare, cu condiţia ca actul juridic al Preşedintelui - decretul
de promulgare - să nu afecteze dreptul constituţional al subiectelor de sezină
de a formula obiectiuni.
Sub acest aspect, raportat strict la speţa de faţă,
sesizarea de neconstituţionalitate este perfect admisibilă, iar Curtea este
competentă să o soluţioneze.
2. In ceea ce priveşte formularea de obiectiuni de
neconstituţionale, chiar şi în ipoteza în care legea a mai fost supusă unui
control a priori de constituţionalitate, speţa de faţă relevă, cât se
poate de clar, că pot fi întâlnite în practică astfel de situaţii.
In cauză, legea adoptată prin asumarea răspunderii
Guvernului a format obiectul controlului de constituţionalitate, iar soluţia
adoptată de Curte a fost aceea de a declara neconstituţional textul cu privire
la reducerea pensiilor cu 15% pe perioada 1 iulie - 31 decembrie 2010
(deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010).
In aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din
Constituţie, Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, a reexaminat
dispoziţiile declarate neconstituţionale pentru a fi puse de acord cu decizia
Curţii Constituţionale.
In demersul său, Parlamentul avea de ales între două
situaţii: fie de a elimina definitiv din corpul legii dispoziţiile declarate
neconstituţionale, făcând şi cuvenita corelare cu celelalte texte ce au o
legătură indisolubilă cu acestea, fie de a înlocui dispoziţiile declarate
neconstituţionale cu altele noi.
In prima ipoteză, asupra dispoziţiilor declarate
neconstituţionale şi eliminate din corpul legii, evident că nu mai pot fi
formulate obiecţii de neconstituţionalitate.
In cea de-a doua ipoteză, în cazul înlocuirii
dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu altele, legea căpăta un conţinut
nou, astfel încât, în baza art. 146 lit. a) din Constituţie, subiectele de
sezină pot formula obiectiuni de neconstituţionalitate.
Această a doua ipoteză deschide practic calea unei noi
sesizări de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea trebuie să se pronunţe.
Concret, în speţa de faţă, un grup de senatori a
formulat obiectiuni de neconstituţionalitate asupra altor dispoziţii din lege
(evident că asupra dispoziţiilor deja eliminate nu se mai putea formula niciun
fel de obiecţie), iar întrebarea care se pune este aceea a admisibilităţii sau
inadmisibilităţii unei astfel de sesizări.
Personal, apreciez că sub acest aspect sesizarea este
inadmisibilă deoarece dreptul de a formula obiectiuni înainte de promulgarea
legii nu se poate exercita sine die, iar, odată exercitat, ar trebui să
cuprindă toate temeiurile constituţionale.
A admite că se pot formula obiecţii de
neconstituţionalitate asupra unor dispoziţii ce au mai fost supuse controlului
de constituţionalitate, chiar şi sub aspectul unor temeiuri constituţionale
diferite, motivat de faptul că Parlamentul, în demersul său de a pune de acord
dispoziţia declarată neconstituţională cu decizia Curţii, a adoptat un text nou
faţă de textul declarat neconstituţional, ar echivala cu posibilitatea
repetării criticilor de neconstituţionalitate ori de câte ori se iveşte un
astfel de prilej.
Soluţia se impune cu atât mai mult în cauza de faţă, cu
cât criticile de neconstituţionalitate vizează o dispoziţie declarată expres
constituţională.
Apreciez, de asemenea că, şi în cazul în care
dispoziţia respectivă nu a fost declarată constituţională în mod expres şi
direct, ci numai prin raportare la întreg corpul legii, tot nu s-ar mai putea
formula obiecţii de neconstituţionalitate, ci doar excepţii de
neconstituţionalitate, deoarece subiectele de sezină au avut dreptul
constituţional de a formula obiecţii de neconstituţionalitate înainte de
promulgarea legii.
Judecător,
Petre Lăzăroiu