Decizia Nr.96 din 01.03.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Antonin Viorel Căncescu în Dosarul nr. 5.437/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 152D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 153-163D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Antonin Viorel Căncescu în dosarele nr. 5.438/62/2016 şi nr. 5.439/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Aristotel Adrian Căncescu în dosarele nr. 5.399/62/2016, nr. 5.429/62/2016, nr. 5.440/62/2016, nr. 5.441/62/2016 şi nr. 5.442/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Societatea Radio - S.R.L. din Braşov în Dosarele nr. 5.443/62/2016 şi nr. 5.444/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Căncescu Magdalena în Dosarul nr. 5.498/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi de Societatea Canaris - S.R.L. din Braşov în Dosarul nr. 5.541/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală. La apelul nominal, se constată lipsa autorilor excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în dosarele anterior menţionate, domnul avocat Radu Chiriţă, din cadrul Baroului Cluj, a depus un memoriu prin care solicită judecarea cauzai în lipsă şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.4. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarelor nr. 153-163D/2017 la Dosarul nr. 152D/2017. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 153-163D/2017 la Dosarul nr. 152D/2017, care este primul înregistrat.5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că dispoziţii similare textului criticat se regăsesc la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, prevederi legale care au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, motiv pentru care dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 nu prezintă caracter de noutate. Pe de altă parte, se susţine că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate din compararea acestora cu cele ale art. 249 din Codul de procedură penală, fiind nemulţumiţi de faptul că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 impun dispunerea, în mod obligatoriu, a măsurilor asigurătorii, în timp ce dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală instituie nişte măsuri suplimentare pentru luarea aceloraşi măsuri. Or, se susţine că aceasta este opţiunea legiuitorului, iar neconstituţionalitatea nu poate fi dedusă din compararea a două dispoziţii legale. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, se susţine că nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prejudiciile mari care se produc prin săvârşirea infracţiunilor din domeniul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale justifică luarea unor măsuri de restrângere a exercitării unor drepturi, precum instituirea sechestrului pentru indisponibilizarea unor bunuri, în vederea recuperării prejudiciului produs prin infracţiune. Nu în ultimul rând, referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 44 alin. (2) din Constituţie, se arată că această susţinere este neîntemeiată, întrucât măsura de indisponibilizare a bunurilor criticată nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, pentru că instituirea sechestrului asigurător are un caracter provizoriu. Se solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:6. Prin încheierile penale nr. 153/UP, nr. 154/UP, nr. 155/UP, nr. 151/UP, nr. 152/UP, nr. 156/UP, nr. 157/UP, nr. 158/UP, nr. 159/UP, nr. 161/UP şi nr. 162/UP din 28 noiembrie 2016 şi Încheierea penală nr. 168/UP din 19 decembrie 2016 pronunţate în dosarele nr. 5.437/62/2016, nr. 5.438/62/2016, nr. 5.439/62/2016, nr. 5.399/62/2016, nr. 5.429/62/2016, nr. 5.440/62/2016, nr. 5.441/62/2016, nr. 5.442/62/2016, nr. 5.443/62/2016, nr. 5.444/62/2016, nr. 5.498/62/2016, nr. 5.541/62/2016, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Antonin Viorel Căncescu în dosarele nr. 5.437/62/2016, nr. 5.438/62/2016 şi nr. 5.439/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Aristotel Adrian Căncescu în dosarele nr. 5.399/62/2016, nr. 5.429/62/2016, nr. 5.440/62/2016, nr. 5.441/62/2016 şi nr. 5.442/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Societatea Radio - S.R.L. din Braşov în dosarele nr. 5.443/62/2016 şi nr. 5.444/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Căncescu Magdalena în Dosarul nr. 5.498/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi de Societatea Canaris - S.R.L. din Braşov în Dosarul nr. 5.541/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală, în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate de autorii excepţiei împotriva unor ordonanţe de instituire a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor acestora.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt neconstituţionale, întrucât obligă organele de urmărire penală la dispunerea măsurilor asigurătorii, în cazul în care există suspiciuni cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, fără a ţine cont de condiţiile privind restrângerea dreptului de proprietate, prevăzute la art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se susţine că măsurile asigurătorii au caracter restrictiv de drepturi, vizând dreptul de proprietate privată garantat la art. 44 alin. (2) din Constituţie, restrângere ce poate avea loc doar în condiţiile art. 53 alin. (2) anterior menţionat, una dintre aceste condiţii fiind aceea ca restrângerea să fie necesară într-o societate democratică. Se arată că, în ipoteza analizată, caracterul necesar al măsurii este cel prevăzut la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul sechestrului sau al popririi. Prin urmare, limitarea dreptului de proprietate, prin instituirea sechestrului, poate avea loc doar dacă există date potrivit cărora titularul dreptului de proprietate, având calitatea de suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente, intenţionează sau încearcă ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor. În cazul în care nu există astfel de suspiciuni sau probe, restrângerea dreptului de proprietate nu poate fi justificată. Se arată, de asemenea, că măsura asigurătorie trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, astfel încât, prin dispunerea ei să nu fie cauzat titularului dreptului sau unei terţe persoane un prejudiciu mai mare decât situaţia care a determinat-o. Se susţine că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 fac abstracţie de la aceste aspecte, măsurile asigurătorii aplicându-se mecanic de fiecare dată când există suspiciuni cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală reglementate în legea anterior menţionată, motiv pentru care textul criticat este neconstituţional.8. Tribunalul Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine că impunerea, cu titlu obligatoriu, a măsurilor asigurătorii, în cazul săvârşirii unor infracţiuni de evaziune fiscală, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 53. Se arată că măsurile asigurătorii, la fel ca măsurile preventive, constituie ingerinţe în drepturile fundamentale ale persoanelor, motiv pentru care acestea sunt constituţionale numai dacă îndeplinesc anumite condiţii care permit verificarea corectitudinii luării lor. Se susţine că, spre deosebire de prevederile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 instituie o prezumţie absolută de săvârşire a unei infracţiuni şi, respectiv, de ascundere, distrugere, înstrăinare, sau sustragere de la urmărire a bunurilor, nepermiţând verificarea unor condiţii esenţiale pentru instituirea unor asemenea măsuri, aspect ce face imposibilă completarea lor cu prevederile Codului de procedură penală anterior menţionate. Se arată că imposibilitatea verificării aspectelor ce ţin de modalitatea de stabilire a prejudiciului şi implicit necesitatea dispunerii unor măsuri asigurătorii, poate avea repercusiuni asupra legalităţii acestora, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 21 alin. (3) teza întâi şi art. 23 alin. (11) din Constituţie. Se susţine că, întrucât în cursul procedurii urmăririi penale singurul care poate să aprecieze existenţa unor probe din care rezultă că a fost săvârşită o infracţiune este organul judiciar care instrumentează cauza, iar dispunerea măsurilor asigurătorii este obligatorie, conform textului criticat, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate ridica măsurile asigurătorii, chiar dacă acesta constată că nu au existat suficiente probe pentru luarea lor, câtă vreme organul judiciar nu pronunţă o soluţie de clasare. Se susţine că acesta este un alt motiv pentru care prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, dar şi prevederile constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se susţine, totodată, că textul criticat este imprevizibil, întrucât nu indică în mod expres condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dispunerea măsurilor asigurătorii, altele decât cele referitoare la săvârşirea unei infracţiuni, legiuitorul neprevăzând condiţii pentru dispunerea acestor măsuri, în mod similar reglementării de la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, se arată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât acestea au la bază prezumţia că prejudiciile produse prin infracţiuni dintr-o anumită categorie şi în patrimoniul unor persoane juridice de drept public sunt mai importante decât cele create prin alte infracţiuni, care, de altfel, pot avea consecinţe mult mai grave. Prin urmare, se susţine că textul criticat reglementează o protecţie juridică sporită a persoanelor juridice de drept public, în raport cu cea conferită persoanelor juridice de drept privat, discriminându-le pe acestea din urmă sub aspectul protejării patrimoniului lor în situaţia producerii de prejudicii prin săvârşirea de infracţiuni. În fine, se apreciază că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 golesc de conţinut accesul liber la justiţie, care reprezintă fundamentul prevederilor constituţionale ale art. 129, şi, totodată, că soluţia juridică ce nu permite magistratului să verifice temeinicia dispunerii măsurilor asigurătorii, potrivit textului criticat, încalcă prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 20, art. 47 alin. (2), art. 48 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 320 din 17 mai 2016, paragrafele 18-24.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, memoriul depus la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."14. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.16. Prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, paragrafele 18-22, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 15).17. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru.18. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.19. Analizând obiectul legilor criticate în cauzele soluţionate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.20. În fine, prin aceeaşi decizie, mai sus invocată, Curtea a constatat că norma juridică, a cărei neconstituţionalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin urmare, Curtea a reţinut că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.21. De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Prin decizia anterior menţionată, Curtea, făcând trimitere la considerente reţinute în Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, paragraful 19, a stabilit, cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi astfel reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi alin. (8) din Constituţie şi nici cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.22. În fine, prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, mai sus invocată, Curtea a reţinut că prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 sunt identice cu cele ale art. 11 din Legea nr. 241/2005, motiv pentru care considerentele Deciziei nr. 10 din 14 ianuarie 2016 sunt aplicabile şi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 241/2005.23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa anterior invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor la care s-a făcut referire sunt aplicabile şi în prezenta cauză.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Antonin Viorel Căncescu în dosarele nr. 5.437/62/2016, nr. 5.438/62/2016 şi nr. 5.439/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Aristotel Adrian Căncescu în dosarele nr. 5.399/62/2016, nr. 5.429/62/2016, nr. 5.440/62/2016, nr. 5.441/62/2016 şi nr. 5.442/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Societatea Radio - S.R.L. din Braşov în dosarele nr. 5.443/62/2016 şi nr. 5.444/62/2016 ale Tribunalului Braşov - Secţia penală, de Căncescu Magdalena în Dosarul nr. 5.498/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi de Societatea Canaris - S.R.L. din Braşov în Dosarul nr. 5.541/62/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 1 martie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop