DECIZIE   Nr. 838 din 27 mai 2009

referitoare la sesizarea formulata de Presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, privind existenta unui conflict juridic de natura constitutionala între autoritatea judecatoreasca, reprezentata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei si Guvernul Romaniei, pe de alta parte

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 461 din 3 iulie 2009

Prin Cererea cu nr. 1.377 din 4 mai 2009, Preşedintele României a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 80 alin. (2) şi art. 146 lit. e)din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.312 din 4 mai 2009 şi formează obiectul Dosarului nr. 1.905E/2009.

In motivarea sesizării se susţin, în esenţă, următoarele:

In mod constant, în ultimii ani, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri judecătoreşti prin care au dat câştig de cauză magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, asistenţilor judiciari şi personalului auxiliar care au promovat acţiuni în pretenţii, fundamentate pe legislaţia salarizării din sistemul judiciar. Astfel de procese câştigate au avut ca obiect, cu titlu de exemplu: prima de concediu, sporul „anticorupţie", sporul pentru vechime în muncă, coeficienţii de multiplicare diferiţi, sporul de „specializare", sporul de „periculozitate", sporul de „confidenţialitate", sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, tichetele de masă, sporul de „fidelitate", stimulente, suplimentul „postului", sporul de „permanenţă".

Prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecătorească, prin instanţele judecătoreşti şi Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a acţionat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Cu toate că principiile care guvernează regimul juridic al drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, inclusiv sporurile şi adaosurile, pot fi stabilite numai prin lege sau prin acte normative cu forţă juridică similară legii, respectiv ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă, în mod repetat instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri prin care au atribuit drepturi băneşti personalului din organele autorităţii judecătoreşti. Ca atare, reglementarea cuantumului indemnizaţiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor şi al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanţele judecătoreşti şi-au arogat competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de natură constituţională a cărui gravitate împiedică îndeplinirea normală a atribuţiilor constituţionale ale autorităţilor publice.

Jurisprudenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmă această stare de fapt.

Astfel, prin Decizia nr. XXXVI/2007, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, statuând că „Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că:

Judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege." Drept motiv s-a reţinut „înlăturarea oricărui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicată, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", având în vedere că „A considera că puteau beneficia de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna să se încalce principiul egalităţii în drepturi, ceea ce ar face incidente dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare."

Or, trebuie constatat că, în cazul magistraţilor, sporurile au fost incluse în indemnizaţia stabilită prin act normativ distinct. In prezent, pe această cale, acest corp profesional ajunge să beneficieze de două ori de spor, o dată încorporat în indemnizaţie şi a doua oară ca spor distinct. Argumentul legat de discriminare nu îşi găseşte justificarea obiectivă, întrucât cele două categorii profesionale se află în situaţii diferite.

Totodată, autorul sesizării subliniază faptul că în anul 2000, odată cu reforma în domeniul salarizării anumitor categorii profesionale (printre care şi cea a magistraţilor, prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000), s-a avut în vedere introducerea tuturor sporurilor în salariu pentru a se asigura transparenţa, practica actuală a instanţelor judecătoreşti contravenind acestui sistem de salarizare.

De asemenea, prin Decizia nr. XXI/2008 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, s-a constatat că Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001". Or, art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 abrogă expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care reglementau acest drept.

In motivarea acestei decizii, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „prin emiterea Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României." Totodată, se stipulează că „(...) verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti. (...) Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită."

Autorul sesizării susţine că, în mod evident, această instanţă şi-a depăşit atribuţia constituţională prevăzută de art. 124 alin. (1) din Constituţie, de a înfăptui justiţia „în numele legii". Trebuie observat că, deşi Guvernul nu era abilitat expres să abroge un act normativ, totuşi Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 a fost aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001, eventualele lipsuri fiind complinite astfel.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că instanţele judecătoreşti nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeaşi natură, solicitate de magistraţi, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat pe larg în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, Curtea a statuat că dispoziţiile acesteia sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că în atribuţiile instanţelor judecătoreşti intră crearea unor norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative.

Situaţia prezentată nu este specifică personalului din domeniul judiciar. Instituirea unor drepturi de natură salarială de către instanţele judecătoreşti tinde să devină o practică generală aplicabilă categoriilor profesionale din toate sectoarele sistemului bugetar.

Instanţele judecătoreşti nu au competenţa constituţională de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, „misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective", după cum a statuat şi Curtea Constituţională în deciziile mai sus menţionate. Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în titlul III din Legea fundamentală, dă naştere unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi.

Prin urmare, se solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată în cauză de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, generat de modul în care instanţele judecătoreşti înţeleg să-şi exercite prerogativele constituţionale în soluţionarea anumitor litigii, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, prin crearea de norme juridice, prerogativă ce aparţine Parlamentului şi în anumite situaţii, strict delimitate de Constituţie, Guvernului.

Pe de altă parte, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii, a analizat aspecte ce ţin de modalitatea de adoptare a unui act normativ şi a concluzionat în sensul neconstituţionalităţii acestuia. Procedând astfel, instanţa supremă şi-a depăşit sfera de competenţă, arogându-şi puteri ce nu i-au fost conferite de Constituţie, Curtea Constituţională fiind singura în măsură să verifice conformitatea legii sau ordonanţei cu Legea fundamentală, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie.

In conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, preşedintelui Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Public, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

Camera Deputaţilor a comunicat punctul său de vedere prin Adresa nr. 51/2.680 din 12 mai 2009, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.747 din 12 mai 2009, arătând că, faţă de conţinutul deciziilor nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008 ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apărut un conflict juridic pozitiv de natură constituţională între această Curte, care este autoritate publică, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

Guvernul a comunicat cu Adresa nr. 5/3.357/E.B. din 8 mai 2009, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.690 din 11 mai 2009, punctul său de vedere. Apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate prin care se cere constatarea unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi puterea legislativă şi executivă, pe de altă parte, care face obiectul Dosarului nr. 1.905E/2009, este întemeiată.

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat cu Adresa nr. 148 din 18 mai 2009, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.979 din 18 mai 2009, următorul punct de vedere:

In primul rând, se pune în discuţie îndreptăţirea constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea cu cererea de constatare a conflictului juridic de natură constituţională, în condiţiile în care conflictul se pretinde a exista între legislativ şi executiv, pe de o parte, şi judecătoresc, pe de altă parte. Constituţia prevede între atribuţiile Curţii Constituţionale şi pe aceea de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Preşedintele României îşi legitimează cererea pe dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice". Textul constituţional îl îndreptăţeşte pe Preşedinte să utilizeze mijloace constituţionale pentru a se asigura respectarea Constituţiei şi o bună funcţionare a autorităţilor publice. De aceea constituantul a înţeles să circumstanţieze modalitatea de înfăptuire a rolului Preşedintelui, precizând că „In acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate". Aşa fiind, rămâne de analizat dacă Preşedintele realizează medierea prin intermediul Curţii Constituţionale.

De asemenea, se susţine că nici poziţia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca parte în acest pretins conflict nu poate fi susţinută până la capăt. Constituţia nu defineşte Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind reprezentant al puterii judecătoreşti. Este adevărat că în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prezenţa în Consiliu a preşedintelui Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este motivată în acest fel [art. 3 lit. c)], dar, evident, este vorba de participarea într-o structură constituţională care garantează independenţa puterii judecătoreşti şi organizează sistemul de garanţii ale carierei judecătorilor. Pe de altă parte, este de reţinut faptul că în activitatea sa jurisdicţională Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a procedat la soluţionarea unor atari conflicte de natură salarială, ele căzând în competenţa altor instanţe judecătoreşti. Existenţa unei practici neunitare în modul de soluţionare a litigiilor cu acest conţinut a determinat implicarea Curţii în soluţionarea unor recursuri în interesul legii. Constituţia rezervă Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale [art. 126 alin. (3)]. Soluţia Curţii în recursul în interesul legii are autoritate de lucru interpretat pentru judecători, scopul acestui recurs fiind acela de a se asigura previzibilitatea dreptului şi uniformitate în aplicarea acestuia. In recursul în interesul legii nu se soluţionează un litigiu inter partes, soluţiile pronunţate de instanţe nu sunt reformate, părţile nu se citează, deciziile au efect pentru viitor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Obligativitatea acestor interpretări date de Curte este opţiunea legiuitorului, şi nu o creaţie a Curţii. Constituţionalitatea acestei soluţii a fost tranşată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii (spre exemplu Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 sau Decizia nr. 93 din 11 mai 2000). Experienţa organizării judiciare la nivelul Uniunii Europene scoate în evidenţă existenţa unor jurisdicţii în care hotărârile acestor curţi nu au caracter constrângător. In aceste cazuri s-a recunoscut că hotărârile curţilor păstrează totuşi o mare putere de persuasiune.

In cazul în care Curtea Constituţională va intra pe analiza în fond a cererii, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită să se constate că nu există un conflict juridic de natură constituţională între părţile menţionate în cerere. Inainte de prezentarea argumentelor, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie înţelege să reitereze poziţia sa în legătură cu faptul că această tendinţă de a chema în faţa Curţii Constituţionale puterea judecătorească în baza unor cereri care privesc soluţii irevocabile ale instanţelor judecătoreşti pentru a se lipsi de efecte asemenea hotărâri este periculoasă, antrenând Curtea Constituţională, autoritate constituţională care nu face parte din puterea judecătorească, într-o dispută care excedează principiilor constituţionale şi legale. Atât dispoziţiile de drept intern, cât şi principiile afirmate în documentele internaţionale interzic lipsirea de efecte a deciziilor judecătoreşti prin hotărâri ale autorităţilor aflate în afara structurii acestor organe. Pentru îndreptarea eventualelor erori, există căi de atac - ordinare şi extraordinare -, neutilizate în aceste procese.

In raport cu aspectele din cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu există niciun conflict de competenţă din perspectiva dispoziţiilor constituţionale şi niciun blocaj instituţional, întrucât:

-  pe de o parte, instanţele judecătoreşti şi-au exercitat competenţa ce le revine potrivit art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi dispoziţiilor procedurale, soluţionând litigiile cu care au fost învestite având ca obiect drepturi salariale în limitele acţiunilor introductive de instanţă şi în raport cu dispoziţiile legale incidente;

-  pe de altă parte, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite a soluţionat, prin Decizia nr. XXXVI/2007 şi Decizia nr. XXI/2008, recursurile în interesul legii cu care a fost învestită în exercitarea atribuţiei constituţionale exclusive de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, cu respectarea dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 126 alin. (3) din Constituţie, republicată.

Apreciază că nu există un blocaj instituţional, întrucât drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti au fost în mare parte deja acordate, iar în unele cazuri chiar prevăzute de acte normative cu forţă juridică de lege.

Parlamentul şi Guvernul, ca autorităţi ale căror competenţe constituţionale se susţine că ar fi fost încălcate, au recunoscut şi au pus în executare hotărârile invocate şi, ca atare, nu se poate reţine că ar fi un blocaj instituţional în sensul definiţiei noţiunii de conflict juridic de natură constituţională.

In continuare, se arată că nu poate fi reţinută drept izvor al unui conflict juridic de natură constituţională simpla şi laconica invocare a unei multitudini de hotărâri judecătoreşti, care, pe lângă faptul că nu sunt identificate, se află în diverse stadii procesuale, fie sunt definitive şi irevocabile, fie sunt în curs de soluţionare, fie sunt supuse căilor de atac.

Cât priveşte deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se apreciază că asemenea hotărâri nu pot constitui izvor al unui conflict juridic de natură constituţională atâta timp cât ele sunt pronunţate în exercitarea atribuţiei constituţionale exclusive ce revine Secţiilor Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie. Astfel, prin prisma dispozitivului şi considerentelor, nu se poate susţine sub nicio formă că prin aceste hotărâri au fost edictate noi norme juridice, prin arogarea competenţei de legiferare ce aparţine puterii legiuitoare a statului.

Mai mult, dacă s-ar accepta teza conform căreia această unică şi constituţională competenţă ce revine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, poate fi supusă cenzurii unei alte autorităţi a statului de drept, ar rezulta un veritabil conflict juridic de natură constituţională. Aceasta, întrucât a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional deciziile Secţiilor Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii echivalează cu un control de legalitate al soluţiei şi al argumentelor unei asemenea hotărâri judecătoreşti, care, în esenţă, reprezintă tocmai forma concretă de realizare a rolului constituţional şi de exercitare a competenţei legale ce revine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, în virtutea principiului liberului acces la justiţie, nu este exclusă posibilitatea ca anumiţi petenţi să fi solicitat ori să solicite în viitor diverse sporuri ori drepturi salariale, însă existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti şi chiar pronunţarea de către unele instanţe de fond a anumitor soluţii nu este de natură a crea în mod automat un blocaj instituţional ori un conflict juridic de natură constituţională.

Totodată, este nedemonstrată afirmaţia că prin hotărârile judecătoreşti invocate drept izvor al conflictului juridic de natură constituţională se aduce atingere principiului previzibilităţii bugetare, în condiţiile în care cheltuielile de personal pentru întregul sistem al justiţiei reprezintă doar 1,05% din totalul cheltuielilor bugetare ale anului 2009, 5,25% din deficitul bugetar şi 1,32% din totalul veniturilor bugetului de stat pe anul 2009.

Realizând o altă comparaţie, se constată că produsul intern brut estimat pentru anul 2008 a fost de 503.958,7 milioane lei. Or, raportat la această valoare comunicată de Institutul Naţional de Statistică, totalul cheltuielilor de personal din sistemul justiţiei reprezintă 0,19% din PIB.

In legătură cu invocarea printre argumentele în sprijinul existenţei conflictului juridic de natură constituţională a unor decizii ale Curţii Constituţionale (prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative), se apreciază că „din modalitatea intervenţiei Curţii Constituţionale - decizii interpretative - rezultă că doar în situaţiile circumstantiate de Curte dispoziţiile sunt neconstituţionale, pe cale de consecinţă, în principiu, instanţele judecătoreşti au competenţa de a primi şi soluţiona cereri pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun."

In fine, se mai menţionează şi faptul că, potrivit dreptului comunitar, instanţele de judecată, în soluţionarea cazurilor concrete şi exercitarea controlului de legalitate, pot înlătura de la aplicare un text de lege care încalcă o normă sau principiu de drept european (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 13 martie 2008, cauzele C - 383/2006 şi C - 385/06 ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, precum şi poziţia Comisiei în cauza C - 55/07, 31 martie 2009, a aceleaşi instanţe).

Consiliul Superior al Magistraturii a trimis punctul său de vedere cu Adresa nr. 15.546/1.154/2009, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.726 din 11 mai 2009, prin care solicită respingerea ca inadmisibilă a sesizării de neconstituţionalitate, întrucât prin aceasta se tinde la crearea unei noi căi de atac extraordinare, nereglementată de lege, prin care să se repună în discuţie hotărâri judecătoreşti irevocabile. Or, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar, potrivit art. 129 din Legea fundamentală, „Impotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

La dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere cu privire la conflictul juridic de natură constituţională care face obiectul cauzei din partea unor judecători din cadrul Judecătoriei Constanţa şi din partea Asociaţiei Magistraţilor din România, precum şi cereri de introducere în cauză din partea următoarelor instanţe: Curţile de Apel Ploieşti, Bucureşti, Suceava, Alba Iulia, Galaţi şi laşi, precum şi tribunalele Bihor, Neamţ şi Vaslui.

Cererea privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legislativă, pe de altă parte, a fost dezbătută în şedinţa din data de 27 mai 2009, după ce la termenul din 13 mai 2009 a fost amânată în vederea formulării punctului de vedere al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi introducerii în cauză a Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Public, ca instituţii componente şi reprezentative ale autorităţii judecătoreşti.

La şedinţă au participat reprezentantul Preşedintelui României, domnul Ştefan Deaconu, consilier prezidenţial pe probleme juridice din cadrul Departamentului Constituţional Legislativ al Administraţiei Prezidenţiale, reprezentantul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Cristina Tarcea, reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii, doamna consilier juridic Otilia Luiz, reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul Gheorghe Iancu, şeful Departamentului Legislativ al Camerei Deputaţilor, precum şi reprezentantul Guvernului, doamna Daniela Nicoleta Andreescu, secretar general al Guvernului.

Având cuvântul, reprezentantul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune în discuţie o chestiune prealabilă, respectiv solicită autorului sesizării să precizeze obiectul cererii formulate sub aspectul hotărârilor judecătoreşti care constituie sursa presupusului conflict juridic de natură constituţională, şi anume dacă acesta îl reprezintă cele două decizii al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - deciziile nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008, sau toate hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe - tribunale şi curţi de apel, cu privire la drepturile salariale ale magistraţilor. In motivarea cererii se arată că, întrucât secţiunea 1 a cap. VI din titlul III -Autoritatea judecătorească se intitulează Instanţele judecătoreşti, iar dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie prevăd că „Justiţia se realizează prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", nu se poate susţine că instanţa supremă este unica reprezentantă a autorităţii judecătoreşti, astfel că se impune introducerea în cauză a tuturor instanţelor judecătoreşti, care, de altfel, au depus cereri de intervenţie la Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.905E/2009. Un argument suplimentar îl constituie împrejurarea că, în activitatea sa jurisdicţională, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a procedat la soluţionarea litigiilor având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, ele căzând în competenţa altor instanţe judecătoreşti. Existenţa unei practici neunitare în modul de soluţionare a litigiilor cu acest conţinut a determinat implicarea Curţii în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care au avut autoritate de lucru interpretat pentru judecători. Insă prin recursul în interesul legii nu se soluţionează un litigiu inter partes, deciziile au efect pentru viitor, iar obligativitatea interpretărilor date este opţiunea legiuitorului, iar nu o creaţie a instanţei supreme, constituţionalitatea acestei soluţii fiind tranşată de Curtea Constituţională în repetate rânduri.

Prin urmare, se solicită Curţii Constituţionale amânarea judecării cauzei în vederea precizării obiectului cererii de către autorul sesizării şi introducerea în cauză, alături de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a celorlalte instanţe judecătoreşti.

Reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii consideră întemeiată cererea formulată de reprezentantul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi solicită, de asemenea, precizarea cererii privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea legislativă.

Reprezentantul Preşedintelui României arată că nu se impune amânarea cauzei şi, deşi consideră că sesizarea a fost clară, precizează că obiect al contestării îl reprezintă exclusiv cele două decizii ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care au stat la baza adoptării celorlalte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti. Aşa fiind, întrucât sursa conflictului juridic de natură constituţională o reprezintă doar deciziile instanţei supreme, solicită respingerea cererilor de introducere în cauză a celorlalte instanţe de judecată.

Reprezentantul Camerei Deputaţilor consideră cauza în stare de judecată, arătând că, prin pronunţarea deciziilor privind soluţionarea unor recursuri în interesul legii, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a asumat rolul de îndrumare, optând pentru o anumită interpretare a legii pe care a impus-o, pentru viitor, celorlalte instanţe judecătoreşti. Acest rol asumat justifică prezenţa sa în calitate de parte a conflictului juridic de natură constituţională.

Reprezentantul Guvernului susţine tardivitatea cererii privind introducerea în cauză, alături de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a celorlalte instanţe judecătoreşti şi, prin urmare, respingerea ei, întrucât, la termenul din 13 mai 2009, motivul pentru care Curtea Constituţională a amânat soluţionarea cauzei l-a constituit tocmai completarea cadrului procesual sub aspectul părţilor implicate în conflict, cu acel prilej fiind dispusă introducerea în cauză, în calitate de reprezentanţi ai autorităţii judecătoreşti, a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Ministerului Public.

Deliberând asupra cererii formulate, Curtea Constituţională apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru amânarea judecăţii cauzei. Astfel, faţă de împrejurarea că reprezentantul autorului sesizării şi-a precizat cererea sub aspectul obiectului, Curtea respinge cererile privind introducerea în cauză a celorlalte instanţe judecătoreşti şi stabileşte calitatea de parte în conflictul juridic de natură constituţională a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Preşedintelui României solicită constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legiuitoare, generat de pronunţarea de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a două decizii prin care s-au soluţionat recursuri în interesul legii, decizii care acordă judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi personalului auxiliar de specialitate sporuri salariale, care, odată cu reforma în domeniul salarizării realizată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, fuseseră introduse în salariul de bază şi abrogate ca atare. Aceste decizii au produs efecte negative asupra bugetului statului din care a fost suportată plata drepturilor salariale acordate de instanţele judecătoreşti.

Gravitatea consecinţelor unor asemenea hotărâri este amplificată de tendinţa de generalizare cu privire la stabilirea, pe cale judecătorească, a drepturilor de natură salarială şi pentru alte categorii profesionale bugetare.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte argumentele reţinute de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea Deciziei nr. XXI/2008 cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, s-a reţinut că acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică se întemeiază pe controlul de constituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, apreciată ca fiind adoptată cu depăşirea limitelor legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României. Or, procedând în această manieră, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a încălcat atribuţia constituţională prevăzută de art. 124 alin. (1) din Constituţie, de a înfăptui justiţia în numele legii.

Referitor la căile de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, reprezentantul Preşedintelui României apreciază că decizia pe care o va pronunţa Curtea Constituţională   nu   poate   afecta   hotărârile   judecătoreşti pronunţate anterior de instanţele de judecată, ci va avea efecte numai pentru viitor, când Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trebui să se abţină de la a pronunţa hotărâri prin care să creeze norme juridice, cu încălcarea competenţelor expres prevăzute de Constituţie şi de lege.

In continuare, preşedintele Curţii Constituţionale dă cuvântul reprezentantului Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acesta arată că, în condiţiile în care a luat act de faptul că sesizarea se referă exclusiv la deciziile nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008 ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât obiectul contestării nu îl reprezintă competenţa instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, apare ca evident că obiectul criticii îl constituie motivarea celor două decizii. Prin urmare, sesizarea Preşedintelui României de a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional deciziile Secţiilor Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii echivalează cu solicitarea efectuării unui control de legalitate a soluţiei şi a argumentelor unei asemenea hotărâri judecătoreşti, care, în esenţă, reprezintă tocmai forma concretă de realizare a rolului constituţional şi de exercitare a competenţei legale ce revine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie. Or, o atare sesizare este inadmisibilă, întrucât contravine principiilor statului de drept, autorităţii de lucru judecat, principiului stabilităţii raporturilor juridice, precum şi principiilor internaţionale cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe de altă parte, reprezentantul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune în discuţie admisibilitatea sesizării şi sub aspectul lipsei temeiului constituţional cu privire la dreptul Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională, în această cauză, cu cererea de constatare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi cea legislativă, în condiţiile în care Preşedintele nu are calitatea de parte implicată în conflict.

Se susţine că, întrucât autorul sesizării îşi legitimează cererea pe dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice", se impune a evidenţia că legiuitorul constituant a înţeles să circumstanţieze modalitatea de înfăptuire a rolului Preşedintelui, prevăzând că, „In acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate". Or, în cauza de faţă, Preşedintele nu a efectuat nicio mediere prealabilă între părţile pretinse a se afla în conflict, astfel că transferul atribuţiei sale către Curtea Constituţională nu poate fi reţinut ca temei legal de sesizare a acesteia din urmă cu soluţionarea unui eventual conflict între autorităţi.

In situaţia în care Curtea Constituţională nu va reţine motivele de inadmisibilitate ale sesizării formulate de Preşedintele României, reprezentantul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pune concluzii de respingere a acesteia, susţinând inexistenţa unui conflict juridic între autoritatea judecătorească şi cea legiuitoare.

Astfel, prin Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 9 martie 2007, Parlamentul a reintrodus sporul pentru vechime în muncă calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi.

Mai mult, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008, aprobată prin Legea nr. 76/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 8 aprilie 2009, autoritatea legiuitoare a stabilit o serie de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, şi anume eşalonarea plăţii sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei.

Aşa fiind, problemele existente cu privire la unele drepturi de natură salarială ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei au fost tranşate prin intervenţia legiuitorului, astfel că în prezent nu se poate susţine existenţa unui conflict între cele două autorităţi.

In fine, referitor la argumentele reţinute de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea deciziilor pronunţate, se arată că, în temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, potrivit dreptului comunitar, instanţele de judecată, în soluţionarea cauzelor concrete şi în exercitarea controlului de legalitate, pot înlătura de la aplicare un text de lege din dreptul intern care încalcă o normă sau un principiu de drept european.

De asemenea, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrarie a dispoziţiilor art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în soluţionarea cauzelor în care au fost corect învestite. O altă interpretare a textelor legale şi constituţionale, coroborată cu lipsa de competenţă a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate a normelor juridice care nu mai sunt în vigoare, consacrată printr-o jurisprudenţă constantă a acestei jurisdicţii, ar echivala cu negarea realizării unui atare control şi lipsirea de conţinut a principiului supremaţiei Constituţiei.

In continuare, a luat cuvântul reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii, care apreciază că sesizarea formulată de Preşedintele României este inadmisibilă.

In primul rând, art. 146 lit. e) din Constituţie reglementează cadrul procesual al soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională, stabilind subiectele de drept îndrituite să sesizeze Curtea Constituţională în cazul în care s-ar afla într-un conflict pozitiv sau negativ de competenţe. Or, în condiţiile în care sesizarea Preşedintelui nu se referă la una dintre atribuţiile sale, presupus a fi nesocotite de către o altă autoritate, ci vizează un conflict de competenţe al unor terţe autorităţi publice, cererea adresată Curţii s-a realizat cu depăşirea competenţelor sale. Pe de altă parte, Preşedintele nu şi-a respectat obligaţia constituţională de a media presupusul conflict dintre autorităţi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie.

In al doilea rând, prin sesizare se tinde la crearea unei noi căi de atac extraordinare, nereglementată de lege, prin care să se repună în discuţie hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, cenzurarea acestor hotărâri care au putere de lege, în virtutea principiului „res iudicata pro veritatae habetur", de către Curtea Constituţională, în temeiul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, este inadmisibilă.

In continuare, preşedintele Curţii Constituţionale dă cuvântul reprezentantului Camerei Deputaţilor, care solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi cea legiuitoare, motivat de împrejurarea că Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unor decizii în materia drepturilor salariale ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, a creat norme de drept material care au produs efecte grave asupra bugetului de stat. Reglementând norme juridice cu putere de lege, instanţa supremă şi-a depăşit atribuţiile prevăzute de Constituţie, intrând într-un conflict pozitiv de competenţe cu autoritatea legiuitoare.

Cu privire la soluţionarea conflictului juridic provocat de deciziile Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Camerei Deputaţilor consideră că se impune reanalizarea rolului judecătorului instanţelor de drept comun, precum şi al autorităţii de lucru judecat a celor statuate printr-o hotărâre judecătorească, prin prisma competenţei Curţii Constituţionale consacrate de art. 146 lit. e) din Constituţie. Astfel, date fiind efectele grave ale deciziilor pronunţate de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia Curţii Constituţionale prin care se constată existenţa conflictului juridic poate constitui un posibil temei pentru iniţierea procedurii revizuirii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate anterior acestei decizii.

Pe de altă parte, în vederea evitării pe viitor a unor asemenea conflicte, autoritatea legiuitoare trebuie să adopte acte normative care să respecte cerinţele de acurateţe şi previzibilitate specifice normelor de drept.

Reprezentantul Guvernului solicită admiterea sesizării Preşedintelui României. In motivare se arată că, la nivelul Guvernului, s-au desfăşurat o serie de întâlniri între reprezentanţii autorităţilor aflate în conflict, astfel că nu se poate susţine că medierea prealabilă declanşării procedurii în faţa Curţii Constituţionale nu s-a realizat.

In ceea ce priveşte calitatea de parte implicată în conflict, aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Guvernul asigură realizarea politicii interne a ţării, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament.

In susţinerea existenţei conflictului juridic de natură constituţională, reprezentantul Guvernului apreciază că, prin deciziile pronunţate de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea unor recursuri în interesul legii, s-a creat un nou sistem de salarizare, cu încălcarea prevederilor în vigoare care reglementau ca formă unică de remunerare o indemnizaţie în care erau înglobate sporurile salariale existente în prealabil, dar abrogate prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000. Astfel, pronunţând deciziile nr. XXXVI/2007 şi nr. XXI/2008 prin care s-au creat drepturi colective, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat în competenţa legiuitorului şi a modificat politica de salarizare a unor categorii profesionale, împrejurare ce a generat grave prejudicii asupra bugetului de stat, inechităţi între salariaţii bugetari şi, implicit, tensiuni sociale.

In consecinţă, Guvernul apreciază că remedierea aspectelor expuse s-ar realiza prin desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu depăşirea competenţelor constituţionale.

In replică la cele afirmate de reprezentanţii Camerei Deputaţilor şi Guvernului, reprezentantul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată că, potrivit legislaţiei europene şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, intervenţia legiuitorului în materia politicii salariale a magistraţilor, şi anume micşorarea indemnizaţiei acestora, pe de o parte, sau în materia căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, pe de altă parte, nu poate opera fără a se aduce atingere principiilor statului de drept, respectiv dreptului la un proces echitabil.

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, punctele de vedere ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, susţinerile reprezentanţilor Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

In ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării:

In conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice". In acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea „Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.

Prin urmare, Curtea constată că Preşedintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, deşi nu este parte în acest conflict.

Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.

Prin cererea formulată se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională generat de modul în care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie înţelege să-şi exercite prerogativele constituţionale în soluţionarea recursurilor în interesul legii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, prin crearea de norme juridice, prerogativă ce aparţine Parlamentului şi, în anumite situaţii strict delimitate de Constituţie, Guvernului.

Astfel, prima este Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările ulterioare, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, art. 50 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, în materia sporului pentru vechime în muncă în cazul judecătorilor, procurorilor şi celorlalţi magistraţi, precum şi al persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, decizie prin care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a decis că „Judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege".

A doua decizie este Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 pentru examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, în raport cu prevederile art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001, referitor la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, decizie prin care instanţa supremă a hotărât că, „In interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe", astfel că, aplicând cele două decizii ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri prin care au fost acordate persoanelor îndreptăţite sporul pentru vechimea în muncă şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

In ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională constată că prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, a statuat că acesta presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor".

Aşadar, conflictul juridic de natură constituţională se poate declanşa între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.

Pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul dosarului de faţă, Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente pentru a determina competenţa celor două autorităţi implicate: autoritatea judecătorească, reprezentată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

In ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."

Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar.

Potrivit art. 124 din Constituţie: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii." Sensul art.  124 alin. (1) este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. Dispoziţia consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege"ş\ cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege. Este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care Ie-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu.

In temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, „Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". Prevederea legală care stabileşte competenţa în această materie o constituie art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".

Cu privire la această competenţă a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reţinut că scopul reglementării îl constituie „promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme", astfel că „nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. [...] Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat".

Curtea a mai reţinut, pe de altă parte, că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".

De asemenea, Curtea a mai constatat că „instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare» (...). De altfel (...), potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."

In urma analizei conţinutului şi succesiunii în timp a dispoziţiilor legale referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate, precum şi a celor referitoare la salarizarea persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, precum şi a stabilirii competenţelor constituţionale ale celor două autorităţi - legiuitoare şi judecătorească, Curtea Constituţională constată că:

Prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, statuând că „Judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege", a acordat beneficiul sporului de vechime în muncă pentru o perioadă în care legea nu a prevăzut acest spor.

Prin Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 a hotărât că Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Aşa fiind, pronunţându-se asupra recursurilor în interesul legii întemeiate pe practica neunitară a instanţelor judecătoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, judecătorilor financiari, procurorilor financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanţa supremă, invocând vicii de tehnică legislativă - nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 - sau vicii de neconstituţionalitate - încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare. Insă, o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie.

Curtea Constituţională a constatat şi cu alte ocazii neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare. Este cazul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituţionale, printre altele, dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. „Luând în considerare şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din ordonanţă, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă - ceea ce s-a şi petrecut în una dintre cauzele analizate - că are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată.

Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

In virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective."

Prin urmare, Curtea Constituţională constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea „este garantul supremaţiei Constituţiei", are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. In acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate". De aceea, apreciază că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale.

Dispoziţiile art. 146 din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc competenţa materială a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale.

In cauza de faţă, sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.

Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă.

De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.

In ceea ce priveşte autoritatea judecătorească, reprezentată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conduita conformă Constituţiei transpare din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat şi, deci, abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autorităţi publice. Prin urmare, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate a acestora.

Referitor la autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, după caz, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta are obligaţia de a edicta norme care să respecte anumite trăsături: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.

Curtea observă că atât dispoziţiile legale care au constituit temeiul pronunţării deciziilor de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi întreg cadrul legislativ referitor la drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, personalului auxiliar de specialitate, precum şi ale persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, prin modul deficitar de reglementare şi redactare, cauzat în mare măsură de modificările succesive, la intervale prea scurte de timp, nu au corespuns întotdeauna exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că „o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita" (Cauza Rotaru împotriva României, 2000), iar „[...] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă" (Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

Aşa fiind, Curtea constată că respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a prevederilor constituţionale referitoare la delegarea legislativă sunt obligaţii opozabile în primul rând legiuitorului, primar sau delegat, care este ţinut în exercitarea competenţelor sale de adoptarea unor norme care să corespundă exigenţelor Legii fundamentale şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe de altă parte, Curtea observă că soluţia pronunţată prin Decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXI din 10 martie 2008 s-a întemeiat pe constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care se abrogaseră prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, referitoare la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Motivaţia instanţei supreme a fost următoarea: „Guvernul României nu a fost abilitat prin Legea nr. 125/2000 să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 126/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 18 iulie 2000, totuşi, prin art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 s-au abrogat dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 56/1996.

In acest fel, prin emiterea Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României.[...]

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speţă art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată, lege organică."

Pentru a-şi stabili competenţa cu privire la constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor vizate, Inalta Curte a statuat că „neconstituţionalitatea abrogării dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, şi ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, prin art. 1 pct. 42, respectiv prin art. IX alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 - norme abrogate în prezent -, poate fi invocată numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Curtea Constituţională are însă în competenţă numai controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti.[...]

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită."

Intrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, deciziile pronunţate de instanţa supremă în judecarea recursurilor în interesul legii au putere obligatorie pentru instanţe, Curtea Constituţională constată că Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii „unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţă în această materie.

Referitor la soluţia pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională constată că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 61 alin. (1), art. 80 alin. (2), art. 115, art. 126 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

CURTEA  CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

1.  Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.

2. In exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.

Definitivă.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului-ministru al Guvernului, preşedintelui Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 27 mai 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu