DECIZIE Nr. 81
din 10 decembrie 2007
cu privire la stabilirea
pedepsei ce se executa in cazul infractiunii de evadare, conform art. 269 alin.
3 din Codul penal.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 780 din 21 noiembrie 2008
Dosar nr. 54/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
stabilirea pedepsei ce se executa in cazul infractiunii
de evadare, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de
judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea,
adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general
al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut
recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili
că prin pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se înţelege
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare adăugată la restul din
pedeapsa în curs de executare în momentul evadării.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, se relevă că practica judiciară nu este unitară cu privire
la înţelesul sintagmei „pedeapsă ce se execută" în cazul infracţiunii de
evadare, conform dispoziţiilor art. 269 alin. 3 din Codul penal.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în
cazul infracţiunii de evadare, pedeapsa ce se execută se determină prin cumulul
aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare cu cuantumul
întregii pedepse în a cărei executare se afla
inculpatul.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa ce
se execută în cazul infracţiunii de evadare se stabileşte prin adăugarea
pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare la restul rămas de executat
din pedeapsa în curs de executare în care se afla inculpatul în momentul
evadării.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat
corect dispoziţiile legii.
Intr-adevăr, prin art. 269 alin. 3 din Codul penal se
prevede că „pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la
pedeapsa ce se execută, fără a depăşi maximul general al închisorii".
In raport cu această reglementare este evident că
pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea de evadare trebuie stabilită de
instanţă în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale
prevăzute în art. 72 din Codul penal.
Săvârşirea unei infracţiuni de evadare în starea legală
de deţinere dă naştere unei recidive postcondamnatorii, dar reglementarea
prevăzută la art. 269 alin. 3 din Codul penal, referitoare la pedeapsa aplicabilă într-un asemenea caz, constituie
o derogare de la dispoziţiile art. 39 alin. 1 din acelaşi cod, privind
contopirea pedepsei stabilite pentru infracţiunea săvârşită ulterior cu
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară.
Derogarea constă în cumulul aritmetic impus de
legiuitor prin textul art. 269 alin. 3 din Codul penal dintre pedeapsa aplicată
pentru infracţiunea de evadare şi pedeapsa ce se execută.
Desigur că pentru o corectă şi uniformă aplicare a
textului sus-menţionat, în operaţiunea de stabilire a pedepsei esenţial este să
fie clarificată şi înţeleasă sintagma „pedeapsă ce se execută".
Analiza raţională a textului în raport cu principiile
care guvernează materia dreptului penal impune concluzia certă că sintagma „pedeapsă
ce se execută" nu poate desemna decât acea parte din pedeapsă care, în
momentul evadării, a rămas de executat, şi nicidecum întreaga pedeapsă în a
cărei executare se află condamnatul.
A accepta o interpretare contrară, în sensul că textul
se referă la întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul,
înseamnă a admite ca persoana condamnată să execute din nou, pentru aceeaşi
faptă, o parte a unei pedepse deja executate.
Or, o asemenea soluţie este inadmisibilă, pentru că ar
încălca principiul non bis in idem.
Aşa fiind, la determinarea concretă a pedepsei ce se
execută trebuie să fie avută în vedere sancţiunea totală aplicată definitiv
pentru infracţiunea în a cărei executare se afla condamnatul numai atunci când
evadarea a intervenit chiar în ziua încarcerării, iar în restul situaţiilor,
întotdeauna, restul rămas de executat din această pedeapsă, în momentul
evadării, dacă fapta a fost săvârşită în cursul executării primei pedepse.
In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma
„pedeapsă ce se
execută", conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se
interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din
pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In numele legii,
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Sintagma „pedeapsa ce se execută", conţinută în
dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se
referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla
condamnatul la momentul evadării.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie
2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei