DECIZIE Nr.
620 din 3 octombrie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 29 alin. (4) din Ordonanta Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 891 din 1 noiembrie 2006
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Antonia Constantin - procuror
Valentina Bărbăteanu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie
ridicată de John Makebe în Dosarul nr. 17.022/302/2005 (număr în format vechi
16.344/2005) al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza aflându-se în stare de judecată, Curtea acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Precizează că Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 a fost abrogată expres prin Legea nr. 122/2006, iar
critica formulată de autorul excepţiei a rămas fără obiect, întrucât textul de
lege ce constituie obiect al excepţiei nu se mai regăseşte, în noua
reglementare, în forma criticată de autorul excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 23 ianuarie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 17.022/302/2005 (număr în format vechi 16.344/2005), Judecătoria
Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Excepţia de neconstituţionalitate
a fost ridicată de John Makebe într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea
unei plângeri formulate împotriva hotărârii prin care Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi a constatat încetarea protecţiei umanitare condiţionate acordate
anterior petentului şi prin care acesta a fost obligat să părăsească teritoriul
României.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile de lege criticate contravin
dispoziţiilor art. 16, art. 18 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţie,
precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată, în esenţă,
că art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 nu face o distincţie
clară în ceea ce priveşte aplicarea procedurii accelerate şi a celei ordinare
în funcţie de încetarea sau anularea protecţiei, astfel încât persoanele faţă
de care Oficiul Naţional pentru Refugiaţi dispune încetarea protecţiei sunt
puse, în cadrul procesului judiciar, într-o poziţie injustă de dificultate şi
inferioritate în raport cu acesta. Precizează că, în cadrul procedurii accelerate, instanţa care exercită
controlul judiciar asupra hotărârii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi nu are
posibilitatea de a se pronunţa asupra fondului pricinii, şi anume încetarea
protecţiei acordate anterior. In ipoteza în care instanţa respinge cererea,
petentul nu are deschisă calea de atac a recursului, aceasta nefiind prevăzută
de lege. Menţionează că, potrivit principiilor directoare ale Inaltului Comisariat
pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite privind protecţia internaţională,
analizarea circumstanţelor care îndreptăţesc autorităţile unui stat să înceteze
forma de protecţie acordată unei persoane presupune un proces complex, care nu
se poate realiza în procedură accelerată. Arată, de asemenea, că, în procedura
accelerată, instanţa nu poate analiza în mod just motivele imperioase pe care
le poate invoca persoana care a beneficiat de o formă de protecţie. Precizează
că, din întreaga economie a Ordonanţei Guvernului nr. 102/2000, rezultă că
procedura accelerată e aplicabilă acelora care nu merită o formă de protecţie
fie pentru că cererile lor pot fi calificate ca evident nefondate, fie pentru
că au săvârşit fapte sau infracţiuni grave. De aceea, susţine că, prin
aplicarea procedurii accelerate, fără distincţie, textul de lege criticat pune
pe poziţie de egalitate persoana care a obţinut o formă de protecţie şi a
încercat să se integreze în societatea care i-a oferit acea protecţie şi
persoana care a săvârşit fapte ori infracţiuni grave de drept comun sau
împotriva păcii şi omenirii.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 este neîntemeiată. Precizează
că procedura specială de soluţionare a plângerii este instituită pentru o
anumită categorie de persoane, pentru cereri ce comportă o urgenţă evidentă, o
astfel de reglementare fiind justificată şi având la bază un criteriu raţional,
nefiind încălcată niciuna dintre dispoziţiile constituţionale şi convenţionale
invocate de autorul excepţiei.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. In acest sens, arată că
este nefondată critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din
Constituţie, întrucât textul criticat nu distinge între diferitele categorii de
solicitanţi ai statutului de refugiat. In ceea ce priveşte critica prin
raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, arată că textul de lege criticat
reglementează tocmai posibilitatea ca persoanele nemulţumite de hotărârea
motivată de anulare sau încetare a formei de protecţie acordate să facă
plângere, după caz, în procedură ordinară sau accelerată, fiind astfel
respectate şi dispoziţiile art. 18 din Constituţie, referitoare la protecţia
străinilor şi apatrizilor. Apreciază că prevederile art. 29 alin. (4) din
Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 sunt în deplină concordanţă şi cu
dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Arată că textul de lege
criticat nu instituie restrângeri ale exerciţiului unor drepturi pentru
străinii care au beneficiat de una din formele de protecţie şi nici nu
îngrădeşte dreptul acestora de a se adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, de a beneficia de un
proces echitabil, precum şi de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil.
Mai arată că art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 conţine
norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea unor
situaţii deosebite, poate institui reguli speciale de procedură. In fine, arată
că prevederile constituţionale ale art. 16, care garantează egalitatea
cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu sunt aplicabile în
cauză, deoarece au în vedere numai cetăţenii români, nu şi străinii şi apatrizii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de
sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art.
1 alin. (2), precum şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 diri Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 29 alin. (4) din
Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în
România, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, care au
următorul cuprins:
- Art. 29 alin. (4): „Impotriva
hotărârilor prevăzute la alin. (1) străinul poate face plângere în condiţiile
prevăzute de prezenta ordonanţă, după caz, în procedură ordinară sau în
procedură accelerată."
In opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate,
textul de lege criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 - „Egalitatea în drepturi", ale art.
18 - „Cetăţenii străini şi apatrizii" şi ale art. 21 - „Accesul liber la justiţie". De
asemenea, susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 6 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
care garantează dreptul la un proces echitabil şi la judecarea cauzelor într-un
termen rezonabil, precum şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie, referitoare la dreptul
ia un recurs efectiv.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că la data de 16 august 2006, ulterior sesizării prin Incheierea din
23 ianuarie 2006, a intrat în vigoare Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006. Potrivit art.
152 alin. (2) din legea menţionată, la aceeaşi dată a fost abrogată Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România.
Art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr.
102/2000, criticat de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate,
reglementează posibilitatea ca străinul sau apatridul să introducă plângere
împotriva hotărârilor Oficiului Naţional pentru Refugiaţi prin care se constată
încetarea formei de protecţie acordate sau se dispune anularea ei. Textul
precizează că soluţionarea plângerii se face, după caz, în procedură ordinară
sau în procedură accelerată. Or, art. 105 din Legea nr. 122/2006 prevede că „Impotriva
hotărârilor prevăzute la art. 104 alin. (1) lit. b) şi c) străinul poate face
plângere în condiţiile prevăzute de prezenta lege". Aşadar, art. 105
stabileşte dreptul străinului de a contesta aceleaşi hotărâri la care se
referea şi art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, fără să mai
conţină însă nici o menţiune cu privire la procedura aplicabilă plângerii,
ordinară sau accelerată. Aşa fiind, la data pronunţării prezentei decizii,
critica de neconstituţionalitate, întemeiată tocmai pe existenţa acestei sintagme,
nu mai subzistă.
In conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate
în faţa instanţelor judecătoreşti (...) privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului
nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie
ridicată de John Makebe în Dosarul nr. 17.022/302/2005 (număr în format vechi
16.344/2005) al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 octombrie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăteanu