Decizia Nr.600 din 01.10.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 841 din 11 noiembrie 2015

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 12.865/303/2014, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 325D/2015.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Se arată că în prezenta cauză nu sunt invocate motive noi de neconstituţionalitate faţă de cele care au făcut deja obiectul controlului prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014 şi nr. 484 din 23 iunie 2015.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Sentinţa penală nr. 29 din 30 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 12.865/303/2014, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cauze penale referitoare la săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală acordă relevanţă situaţiei de fapt stabilite de către procuror prin rechizitoriu, în defavoarea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de judecată prin hotărârea pronunţată în urma efectuării cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit. Se susţine că textul criticat prevede un regim juridic diferit pentru categorii de persoane aflate în situaţii juridice similare, respectiv pentru diferite categorii de inculpaţi trimişi în judecată prin rechizitoriu, care recunosc săvârşirea faptelor de care sunt acuzaţi. Se arată că, din felul în care prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt formulate, rezultă că reducerea limitelor de pedeapsă, cu o treime, în cazul pedepsei cu închisoarea, şi cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii, poate fi aplicată numai dacă instanţa de judecată, în urma cercetării judecătoreşti, reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat. Aşadar, inculpatul de bună-credinţă, care recunoaşte faptele de care este acuzat într-o modalitate care este reţinută şi de către instanţa judecătorească, în urma cercetării judecătoreşti, nu va beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, conform art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, dacă recunoaşterea sa nu este în acord cu situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu. Se susţine că, pentru aceste motive, condiţionarea aplicării reducerii limitelor de pedeapsă de concordanţa dintre faptele reţinute de instanţa de judecată şi cele arătate prin rechizitoriu este de natură a încălca prevederile art. 16 din Constituţie.6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.“10. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra constituţionalităţii prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală s-a pronunţat prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, prin care a reţinut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320¹ din Codul de procedură penală din 1968 - introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlu de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.12. Prin decizia anterior arătată, Curtea a reţinut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.13. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, şi Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320¹ din Codul de procedură penală din 1968, faţă de critici similare.14. De asemenea, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015).15. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că instanţa are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului. Astfel, în situaţia în care instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute de lege, iar dacă instanţa reţine o situaţie de fapt diferită de cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, care oferă cadrul procesual în care poate lămuri toate împrejurările. În acelaşi sens, Curtea constată că recunoaşterea învinuirii se face în raport cu faptele reţinute în rechizitoriu, şi nu cu constatările, viitoare la momentul întocmirii rechizitoriului, ale instanţei de judecată. De altfel, actul prin care se prezintă învinuirea este rechizitoriul şi nu hotărârea pronunţată de instanţă.16. Prin urmare, tratamentul juridic diferenţiat instituit între inculpaţii care recunosc totalitatea faptelor reţinute în rechizitoriu şi în privinţa cărora instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către aceştia şi cei în privinţa cărora, deşi recunosc totalitatea faptelor reţinute în rechizitoriu, instanţa nu reţine situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare este justificat de principiul aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală, conform căruia „organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“, neputându-se vorbi de existenţa unei discriminări. De altfel, aşa cum a fost precizat mai sus, reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale.17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală, din oficiu, în Dosarul nr. 12.865/303/2014 şi constată că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop