Decizia Nr.512 din 07.10.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 906 din 12 decembrie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Costin Adrian Stoica în Dosarul nr. 725/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 302D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că autorul excepţiei critică în realitate doar dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, fiind nemulţumit de limitele aplicării facultative a legii penale mai favorabile. Se susţine că nepreluarea în cuprinsul Codului penal actual a prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969 reprezintă un aspect ce ţine de politica penală a legiuitorului şi că aceasta nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 14 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 725/120/2014, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Costin Adrian Stoica într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că textul criticat creează discriminare între persoanele care au săvârşit infracţiunea de omor calificat sub imperiul Codului penal din 1969 [care, potrivit art. 175 alin. 1 lit. i), prevedea pentru această infracţiune pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi], ale căror cauze au fost soluţionate definitiv până la intrarea în vigoarea a noului Codul penal (potrivit căruia, conform art. 188 raportat la art. 189, fapta de omor săvârşită în public nu mai constituie omor calificat, devenind infracţiune de omor, pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi) şi cărora le-au fost aplicate pedepse cu închisoarea sub limita de 20 de ani, şi cele care au comis aceeaşi infracţiune înaintea datei de 1 februarie 2014, dar ale căror cauze nu au fost soluţionate definitiv până la această dată. Se arată că, în timp ce persoanele din cea de-a doua categorie beneficiază, prin aplicarea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 6 din Codul penal, de noile limite speciale ale pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, persoanelor din prima categorie nu le poate fi aplicată legea penală mai favorabilă, urmând a executa pedepsele ce au fost individualizate conform prevederilor Codului penal din 1969. Se subliniază faptul că cele două categorii de persoane anterior referite se află în situaţii juridice identice, diferenţa de tratament juridic fiind determinată de durata procesului penal, factor ce nu depinde de voinţa părţilor, motiv pentru care nu poate constitui un criteriu obiectiv şi rezonabil. Pentru aceleaşi motive, se susţine încălcarea prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, precum şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie cu privire la dreptul la un proces echitabil.6. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se arată că opţiunea legiuitorului în reglementarea Codului penal în vigoare a fost în sensul renunţării la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, restrângând astfel câmpul de aplicare al legii penale mai favorabile, în scopul garantării unei minime intervenţii asupra condamnărilor şi pedepselor aplicate definitiv, intervenţie ce urmează a se realiza doar în situaţiile în care înfrângerea autorităţii lucrului judecat este absolut necesară. Se arată că texul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât situaţia juridică a celor două categorii de persoane condamnate, invocate de autorul excepţiei, este una diferită, iar principiul nediscriminării impune aplicarea aceluiaşi regim juridic persoanelor aflate în situaţii juridice similare. Se subliniază faptul că dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat potrivit Preambulului acestei convenţii referitor la supremaţia dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, unul dintre aspectele pe care această trăsătură a dreptului european o implică fiind principiul securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia soluţiile definitive pronunţate de către instanţe nu pot fi supuse rejudecării. Se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003 şi 7 iulie 2009, pronunţate în cauzele Ryabykh împotriva Rusiei şi Stanca Popescu împotriva României. Se mai arată că în cazul pedepselor definitive nu se mai pune problema aplicării legii penale mai favorabile, singura lege penală aplicabilă fiind legea nouă, spre deosebire de situaţiile tranzitorii, în care vor fi avute în vedere criteriile legale pentru determinarea caracterului mai favorabil al uneia sau alteia dintre legile succesive intervenite de la data comiterii faptelor şi până la judecarea lor definitivă.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluţia legislativă criticată se justifică prin prisma necesităţii asigurării unui echilibru între principiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Astfel, principiul separaţiei puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenţiei legiuitorului asupra autorităţii de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituţionale, cum este cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situaţia invocată de autorul excepţiei, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii, astfel încât nu poate fi reţinută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenţie. Se susţine că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o aplicare directă a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunile săvârşite.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.“12. Se susţine că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii şi art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, precum şi prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, şi Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, prin care a reţinut, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 15 din Constituţie, că, potrivit doctrinei, renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile denotă un scop legitim, acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat şi implicit cel al separaţiei puterilor în stat. De altfel, s-a observat că principiul aplicării legii penale mai favorabile constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă, care este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale.14. Curtea a constatat, de asemenea, că în practică, referitor la noile dispoziţii din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1 din data de 14 aprilie 2014, a statuat că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.15. Tot prin deciziile anterior referite, cu privire la principiul autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului, ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.16. Totodată, Curtea a reţinut că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală în ordinea juridică naţională şi în cea a Uniunii Europene, precum şi din perspective jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).17. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin jurisprudenţa sa a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-526/08-Comisia Europeană împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97- Eco Swiss China Time Ltd împotriva Benetton International NV., paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca deciziile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009, pronunţată în Cauza C-2/08-Amministrazione dell’Economia e delle Finanze şi Agenzia delle entrate împotriva Fallimento Olimpiclub Srl., paragraful 22).18. Astfel, Curtea a statuat că, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi cel al separaţiei puterilor în stat, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.19. Referitor la încălcarea, prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor constituţionale ale art. 16, s-a reţinut prin deciziile mai sus arătate că, în mod constant, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.20. Curtea a reţinut că, deşi persoanele la care se referă autorul excepţiei sunt condamnate, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică, nu trebuie ignorat faptul că sancţiunile aplicate unora depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, pe când sancţiunile aplicate autorului excepţiei se încadrează în limitele de pedeapsă pe care noua reglementare le conţine.21. Analiza realizată din această dublă perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancţiune aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii.22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Costin Adrian Stoica în Dosarul nr. 725/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 7 octombrie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop