DECIZIE Nr.
495 din 20 aprilie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 15, art. 21, art. 24 si art. 30 din
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 403 din 17 iunie 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Simona Ricu - procuror
Ioana Marilena Chiorean -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
excepţie ridicată de Codrin Ioan Mircea Bortes în Dosarul nr. 6.291/325/2009 al
Judecătoriei Timişoara.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii
Constituţionale în această materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 8 decembrie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 6.291/325/2009, Judecătoria Timişoara a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15,
art. 21, art. 24 şi art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Codrin Ioan Mircea Bortes
în cadrul soluţionării unei plângeri contravenţionale.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege
criticate sunt neconstituţionale, deoarece organul constatator este liber să
constate contravenţiile, să stabilească vinovăţia şi să aplice sancţiunile
potrivit unor competenţe foarte largi, fiind scutit de la orice sarcină a
probării acuzaţiilor şi sancţiunilor. Se invocă în susţinerea excepţiei de
neconstituţionalitate cauzele Anghel contra României, 2007, Ozturk contra
Germaniei, 1984, Ziliberberg contra Modovei, 2005, Garyfallou AEBE contra
Greciei, 1998, Dorota SZOTT-Medinska şi alţii împotriva Poloniei, 2003, pronunţate
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Judecătoria Timişoara şi-a
exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au
comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare.
Textele art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 fac parte din capitolul II al ordonanţei,
intitulat „Constatarea contravenţiei", şi din capitolul III - „Aplicarea
sancţiunilor contravenţionale". Aceste texte reglementează aspecte
procedurale referitoare la cuprinsul procesului-verbal de contravenţie şi la
modalitatea de aplicare a sancţiunii de către agentul constatator.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că
prevederile de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind
egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale
art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 privind
înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse controlului de
constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Constituţie ca
şi cele invocate în prezenta cauză.
Astfel, prin Decizia nr. 520 din 8 mai 2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 29 mai 2008, Curtea a
respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15-19 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că alin.
(1) al art. 34 din ordonanţă stabileşte, fără distincţii, că instanţa
competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în
termen, îl ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între
care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea,
administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea
verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii,
despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile
alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care
s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia
să fie obligatorie. De asemenea, pe tot parcursul soluţionării plângerii
îndreptate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei, atât la instanţa de fond, cât şi în recurs, contravenientul
poate să îşi exercite fără nicio restricţie dreptul la apărare. Totodată,
instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva
procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să
urmeze anumite reguli procedurale, în virtutea cărora sarcina probei aparţine
celui care afirmă ceva în instanţă, iar nu celui care a întocmit
procesul-verbal de contravenţie.
De asemenea, cu referire la susţinerea autorului
excepţiei în sensul că textele de lege criticate sunt neconstituţionale,
deoarece instituie obligaţia contravenientului de a-şi dovedi nevinovăţia în
legătură cu fapta reţinută în sarcina sa de către organul constatator, Curtea a
statuat - prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009 -, că
procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de
prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva
acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. In acest caz,
instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege,
necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal.
Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria
nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot
probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de
procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a
regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie
să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia
intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea
sarcinii probei.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în
Cauza Anghel împotriva României, 2007, a statuat că, „deşi statele au
posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale
contravenţională decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se
afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic
aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală". O asemenea
poziţie este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din
punct de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o
treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român,
ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în
sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Intrucât nu au apărut împrejurări noi, care să
determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie,
soluţiile adoptate în precedent, precum şi considerentele pe care acestea se
întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 15, art. 21, art. 24 şi art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Codrin
Ioan Mircea Bortes în Dosarul nr. 6.291/325/2009 al Judecătoriei Timişoara.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 aprilie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean