Decizia Nr.407 din 18.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, excepţie ridicată de Cătălin Cherecheş în Dosarul nr. 1.507/100/2016 al Tribunalului Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.059D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii, în principal, de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, deoarece aceasta nu este motivată în sensul stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale; în subsidiar, arată că excepţia este neîntemeiată, textul de lege criticat având un scop preventiv, nu punitiv, astfel că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate referitoare la nesocotirea prezumţiei de nevinovăţie. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 16 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.507/100/2016, Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 71 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cătălin Cherecheş într-o cauză având ca obiect acţiunea în anulare a unui act administrativ, şi anume a ordinului Instituţiei Prefectului de constatare a suspendării de drept a mandatului de primar. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 215/2001 contravin principiilor generale de drept, prevederilor constituţionale şi celor din tratatele internaţionale la care România este parte, întrucât suspendarea mandatului de primar apare ca o sancţiune şi nu conferă emitentului ordinului, respectiv prefectului, niciuna dintre prerogativele prevăzute de lege, ci doar i se atribuie o prerogativă nouă - de a constata o stare de fapt, exclusiv formal, însă ordinul are efectul unei reale sancţiuni. Totodată, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile de lege criticate înfrâng prezumţia de nevinovăţie şi „nu consacră o pârghie judiciară de cenzurare, cu toate că suntem în prezenţa unui act administrativ de autoritate, cu caracter sancţionator, care produce efecte juridice, sociale şi financiare".6. Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează că textul legal criticat nu intră în conflict cu normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în raport cu criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. În acest sens, consideră că jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată în Decizia nr. 1.553 din 6 decembrie 2011, referitoare la instituţia suspendării de drept a raportului de muncă lato sensu în cazul dispunerii măsurii arestării preventive sau a trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă. De asemenea, este invocată Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ţehanciuc împotriva României, prin care cererea a fost respinsă ca vădit nefondată, deoarece suspendarea reclamantului era obligatorie şi automată conform Legii nr. 188/1999 şi nimic din această lege nu arată că scopul măsurii de suspendare ar fi unul punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu. Se mai arată, pe de altă parte, că însăşi cauza aflată pe rolul instanţei, având ca obiect anularea actului administrativ - ordinul prefectului - dovedeşte faptul că nu se poate pretinde încălcarea art. 21 şi a art. 52 din Constituţie. 9. Cu privire la celelalte dispoziţii constituţionale menţionate în motivare, şi anume art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 53 alin. (1), se arată că invocarea lor este una pur formală, astfel că nu există o reală critică de neconstituţionalitate, excepţia fiind, sub acest aspect, inadmisibilă, astfel cum a statuat Curtea în mod constant în situaţia nemotivării excepţiei (Decizia nr. 372 din 14 mai 2015). 10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Măsura arestării preventive a primarului este comunicată prefectului de instanţa judecătorească, astfel că ordinul prefectului este un act administrativ formal, de autoritate, cu caracter declarativ, şi nu constitutiv de drepturi, prin care se ia act de o situaţie preexistentă, fără a modifica situaţii juridice anterioare. Dispoziţiile legale criticate dau expresie rolului prefectului, stabilit de art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, ca, în calitate de reprezentant al Guvernului, acesta să asigure la nivel judeţean sau, după caz, al municipiului Bucureşti aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte normative, precum şi respectarea ordinii publice [dispoziţii abrogate, ulterior transmiterii punctului de vedere, prin art. 597 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ şi preluate, în substanţa lor, de art. 253 lit. a) din actul normativ abrogator]. Cu referire la pretinsa nerespectare a prezumţiei de nevinovăţie, se indică Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ţehanciuc împotriva României. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 71 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 13/2012 pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 20 ianuarie 2012.14. Curtea observă că, ulterior invocării excepţiei, dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 215/2001 au fost abrogate prin art. 597 alin. (2) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, actul normativ abrogator preluând însă aceeaşi soluţie juridică în cuprinsul art. 159.15. Cu toate acestea, în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, instanţa de contencios constituţional va examina dispoziţiile de lege criticate chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare, dar continuă să producă efecte juridice în cauza în care acestea au fost criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta, deoarece, în prezenta cauză, art. 71 din Legea nr. 215/2001 reprezintă chiar temeiul de drept al ordinului prefectului prin care s-a constatat suspendarea de drept a primarului pe motivul menţinerii unei măsuri privative de libertate dispuse împotriva acestuia. 16. Dispoziţiile art. 71 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aveau următorul conţinut normativ: „(1) Mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului care, prin ordin, în termen de maximum 48 de ore de la comunicare, constată suspendarea mandatului.
(2) Ordinul de suspendare se comunică, în termen de maximum 48 de ore de la emitere, primarului.
(3) Suspendarea durează până la încetarea situaţiei prevăzute la alin. (1).
(4) Dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat.
(5) Prevederile alin. (1)-(4) se aplică şi viceprimarului." 17. În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11)-(13) cu privire la libertatea individuală şi prezumţia de nevinovăţie, ale art. 52 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 126 alin. (6) referitor la instanţele judecătoreşti. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 11 privind prezumţia de nevinovăţie, principiul legalităţii pedepsei şi principiul legii penale mai favorabile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 6 paragrafele 1 şi 2 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 cu privire la egalitatea în faţa legii şi a curţilor de justiţie, precum şi examinarea litigiului în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia consideră, în esenţă, că dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 215/2001 contravin principiilor generale de drept, prevederilor constituţionale şi celor din tratatele internaţionale la care România este parte, întrucât suspendarea mandatului de primar apare ca o sancţiune şi nu conferă emitentului ordinului, respectiv prefectului, niciuna dintre prerogativele prevăzute de lege în sensul stabilirii unei veritabile sancţiuni, ci doar i se atribuie o prerogativă nouă - de a constata o stare de fapt, exclusiv formal. Totodată, apreciază că dispoziţiile de lege criticate înfrâng prezumţia de nevinovăţie şi „nu consacră o pârghie judiciară de cenzurare, cu toate că suntem în prezenţa unui act administrativ de autoritate, cu caracter sancţionator, care produce efecte juridice, sociale şi financiare". 19. Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a mai invocat, cu aceeaşi motivare, aceeaşi excepţie într-un alt litigiu aflat pe rolul aceleiaşi instanţe ce a sesizat Curtea cu prezenta cauză. Prin Decizia nr. 505 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 5 octombrie 2017, Curtea, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 - dispoziţii ce impun obligativitatea motivării sesizărilor adresate instanţei de contencios constituţional, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate. 20. În acest sens a fost reiterată Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, prin care Curtea Constituţională, plecând de la condiţia de inadmisibilitate prevăzută la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a stabilit structura excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta fiind, în mod esenţial, constituită din trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat şi motivarea de către autorul excepţiei a pretinsei contrarietăţi existente între cele două texte. 21. Aplicând considerentele reţinute în decizia mai sus referită, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 505 din 4 iulie 2017, precitată, că excepţia de neconstituţionalitate ce constituia obiectul acelei cauze - şi care este identică cu cea din prezenta cauză - nu cuprindea motivarea pretinsei contrarietăţi între textul criticat şi normele constituţionale invocate. În situaţii similare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, precizând că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Curtea a arătat că, dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, s-ar substitui autorului acesteia în ceea ce priveşte formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condiţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011). 22. Totodată, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, precitată, Curtea a observat că, dacă excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element constitutiv al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ipoteză ce corespunde situaţiei din prezenta cauză. Or, în cauză, se susţine că dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 215/2001 contravin principiilor generale de drept, prevederilor constituţionale şi celor din tratatele internaţionale la care România este parte, fără a se desluşi motivele pentru care autorul excepţiei apreciază astfel. 23. Dată fiind identitatea dintre cele două excepţii invocate de acelaşi autor în cele două dosare ale Curţii, instanţa de contencios constituţional consideră că soluţia pronunţată şi considerentele reţinute prin Decizia nr. 505 din 4 iulie 2017 se impun a fi menţinute şi în această cauză, astfel că excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, ridicată de Cătălin Cherecheş în Dosarul nr. 1.507/100/2016 al Tribunalului Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi