DECIZIE Nr. 40
din 7 mai 2007
cu privire la aplicarea
dispozitiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii in legatura cu daunele morale
pretinse de salariati in cadrul litigiilor de munca referitoare la atragerea
raspunderii materiale a angajatilor.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 763 din 12 noiembrie 2007
Dosar nr. 10/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
aplicarea dispozitiilor art. 269 alin. (1) din Codul
muncii in legatura cu daunele morale pretinse de salariati in cadrul litigiilor
de munca referitoare la atragerea raspunderii materiale a angajatilor.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de
judecători din totalul de 116 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, astfel cum este formulat, cerând să se decidă în sensul că, în raport cu
dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale nu sunt
admisibile în cadrul răspunderii patrimoniale a angajatorilor, asemenea daune
putând fi acordate salariaţilor numai în cazul în care în contractul individual
de muncă sau în contractul colectiv de muncă s-au prevăzut clauze exprese în
acest sens.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art.
269 alin. (1) din Codul muncii în soluţionarea litigiilor de muncă în cadrul
cărora salariaţii solicită să le fie acordate daune morale.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că
acordarea de daune morale în cadrul litigiilor de muncă este admisibilă pe
motiv că prevederile art. 998 şi 999 din Codul civil, referitoare la
răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat, având caracter de lege
generală în raport cu dispoziţiile Codului muncii, le completează pe acestea.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că acordarea
de daune morale este admisibilă numai în măsura în care în cuprinsul
contractului colectiv de muncă sau al contractului individual de muncă au fost
incluse clauze exprese în acest sens.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
In adevăr, în cuprinsul cap. III din titlul XI al
Codului muncii este reglementată răspunderea patrimonială a angajatorului şi a
salariaţilor, stabilindu-se atât principiile care o generează, cât şi
modalităţile concrete de recuperare a daunelor.
In acest cadru de reglementare, prin art. 269 alin. (1)
din Codul muncii s-a prevăzut că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor
şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe
salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa
angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură
cu serviciul".
Corelativ, prin art. 270 alin. (1) din acelaşi cod, în
care este reglementată răspunderea materială a salariaţilor, s-a prevăzut că
„salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor
răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului
din vina si în legătură cu munca lor".
Aşadar, în dispoziţiile celor două texte de lege
menţionate rezultă voinţa neechivocă a legiuitorului ca răspunderea
patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor să nu poată fi stabilită decât
pentru pagube materiale, iar nu şi în cazul daunelor morale.
Este adevărat că prin art. 295 alin. (1) din Codul
muncii se prevede că „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii
şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă
prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile".
Dar, pentru a fi întregite dispoziţiile specifice din
Codul muncii cu cele ale Codului civil este necesar, aşa cum rezultă din textul
menţionat, ca situaţia particulară să nu fie reglementată printr-o prevedere a
Codului muncii şi să nu existe nicio incompatibilitate determinată de natura
raporturilor de muncă atât timp cât acestea sunt întemeiate pe contractul
colectiv sau individual de muncă.
Or, aceste două condiţii nu pot fi considerate
îndeplinite, pentru a se justifica aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1)
din Codul muncii în corelare cu dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil ca
temei juridic al reparării prejudiciului moral în cadrul raporturilor juridice
de muncă, câtă vreme răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor dintr-un
asemenea raport nu poate izvorî decât din contractul de muncă, bazându-se pe
principiile răspunderii contractuale.
Atât timp cât natura juridică a răspunderii
patrimoniale, reglementată de Codul muncii, este o varietate a răspunderii
civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de caracterul
raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269
alin. (1) şi art. 270 alin. (1) potrivit căreia are ca obiect numai repararea
pagubelor materiale, este evident că în temeiul unei astfel de răspunderi nu
pot fi acordate şi daune morale, acestea putând fi pretinse, în condiţiile art.
998 şi 999 din Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale.
Or, în raport cu regula proprie dreptului comun în
materia răspunderii contractuale, potrivit căreia daunele morale pentru
prejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite, în cadrul unei asemenea
răspunderi, decât cu titlu de excepţie, înseamnă că acordarea lor nu este
posibilă decât în cazul când există o dispoziţie legală care le prevede sau
atunci când s-a stipulat expres în contractul încheiat.
Aşa fiind, se impune să se
considere că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel cum
este reglementată în art. 269 alin. (1) din Codul muncii, pot fi acordate daune
morale salariaţilor numai în ipoteza în care legea le prevede ori au fost
inserate în contractul colectiv de muncă sau în contracul individual de muncă
anumite clauze referitoare la răspunderea angajatorului şi pentru asemenea
daune.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se decide în sensul că, în cadrul litigiilor de muncă
privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art. 269
alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai
în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual
de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
In cadrul litigiilor de muncă privind atragerea
răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul
muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care
legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde
clauze exprese în acest sens.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei