Decizia Nr.388 din 27.05.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 530 din 16 iulie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Paraschiva Comănescu în Dosarul nr. 13.338/288/2011 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.217D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 mai 2015, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Monica Livescu din Baroul Vâlcea, şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru data de 14 mai 2015, când, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, a dispus, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (1) din aceeaşi lege, amânarea pronunţării pentru data de 19 mai 2015 şi, respectiv, 27 mai 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 5 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.338/288/2011, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Paraschiva Comănescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei decizii civile a Tribunalului Vâlcea prin care a fost admis apelul şi schimbată sentinţa în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerii acţiunii.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că sunt aplicabile şi terţului adjudecatar de rea-credinţă, protejându-l şi pe acesta, întocmai ca pe terţul adjudecatar de bună-credinţă, cu un termen special de prescripţie de 3 ani, derogator de la principiul imprescriptibilităţii. Susţine că se încalcă şi dreptul de proprietate în măsura în care instanţa aplică dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865 în orice situaţie, fără a se face distincţie între un terţ adjudecatar de bună-credinţă şi un terţ adjudecatar de rea-credinţă. Susţine că art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865 ar fi constituţional numai în măsura în care în raportul dintre proprietarul anterior vânzării silite şi terţul adjudecatar s-ar acorda protecţie printr-un termen special de prescripţie de 3 ani al formulării unei cereri de evicţiune doar terţului adjudecatar de bună-credinţă care nu a cunoscut la momentul licitaţiei situaţia litigioasă a bunului.5. Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă apreciază că textele legale contestate nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la principiile bunei-credinţe, a egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a prevalenţei convenţiilor internaţionale şi nici principiului liberului acces la justiţie.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.7. Guvernul arată că soluţia legislativă criticată are rolul de a asigura clarificarea cu celeritate a situaţiei juridice a imobilului valorificat prin vânzare la licitaţie publică în cursul procedurii de executare silită şi să consolideze protecţia juridică a adjudecatarului şi siguranţa juridică şi stabilitatea raporturilor juridice născute în cursul acestei proceduri. Prin urmare dispoziţiile legale criticate nu sunt în dezacord cu regulile constituţionale a căror încălcare este pretinsă de autoarea excepţiei.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl reprezintă dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006. Însă, având în vedere că textul legal criticat, reglementând un termen special de prescripţie, reprezintă o normă de drept substanţial al cărei regim juridic este dat de legea în vigoare la data naşterii raportului juridic, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţia legală în vigoare la data încheierii actului de adjudecare, respectiv 17 martie 2005, astfel cum rezultă din decizia civilă a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă prin care a fost respins recursul formulat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 459/2006, texte de lege care aveau următorul cuprins: „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie.“11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind consacrarea valorilor supreme şi respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor. De asemenea, se invocă şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale în materia urmăririi silite imobiliare, printre care şi cele ale art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, însă prin raportare la alte critici, respingându-le ca neîntemeiate.13. Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 57, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză, ridică la nivel constituţional principiul bunei-credinţe, care, astfel, se impune tuturor subiectelor de drept, inclusiv instanţelor de judecată care sunt obligate să aplice şi să respecte acest principiu în judecarea tuturor cauzelor. Însă principiul bunei-credinţe este caracteristic subiectelor de drept în legătură cu un act juridic civil, iar celor care participă la o procedură execuţională, procedură care urmăreşte realizarea efectivă a dreptului şi restabilirea urgentă a ordinii sociale, esenţiale statului de drept, acest principiu trebuie interpretat în sens de drept procesual. Aşadar, procedura execuţională se caracterizează prin legalitatea formelor de executare, executorul judecătoresc fiind învestit să îndeplinească un serviciu de interes public pentru a înfăptui actele de procedură şi a lua măsurile legale în vederea asigurării executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.14. Or, Curtea observă că în prezenta cauză fiind vorba despre o procedură execuţională, procedură care se desfăşoară în condiţiile legii, persoana îndreptăţită la realizarea efectivă a dreptului său recunoscut prin lege, şi care apelează la o astfel de procedură, nu poate fi prezumată de rea-credinţă. Totodată, persoana care dobândeşte bunul valorificat prin vânzarea la licitaţie publică (adjudecatarul) are convingerea că a participat la o procedură legală, derulată cu respectarea strictă a normelor privind executarea silită, mediată de un executor judecătoresc. Aşadar, Curtea reţine că actul de adjudecare este un act de autoritate publică, întocmit de executorul judecătoresc cu respectarea normelor şi formalităţilor legale, fiind diferit de actul juridic civil caracterizat prin manifestarea de voinţă a subiectelor de drept făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, unde buna-credinţă este esenţială pentru valabilitatea actului juridic. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii execuţionale se pune problema legalităţii actelor procesuale de executare şi nu problema bunei- sau relei-credinţe a participanţilor la o asemenea procedură.15. Potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea reţine că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional, soluţie care este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, legiuitorul are competenţa constituţională de a institui reguli diferite în privinţa garanţiei de evicţiune în funcţie de modalităţile de executare a obligaţiei, respectiv de bunăvoie sau silită. Aceasta este un criteriu obiectiv şi raţional care determină şi situaţia juridică diferită în care se află adjudecatarul, pe de o parte, şi creditorul obligaţiei executate de bunăvoie, pe de altă parte.16. În continuare, Curtea reţine că textul de lege criticat dă pe deplin expresie prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21, reţinând că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie, în acest sens fiind Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Cu privire la existenţa termenelor procedurale, Curtea a statuat că instituirea acestora a avut în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice şi nicidecum îngrădirea accesului liber la justiţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 123 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 22 martie 2006).17. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie. Mai mult, s-a arătat în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985, 21 mai 2001 sau 30 mai 2013, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei, paragraful 31).18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Paraschiva Comănescu în Dosarul nr. 13.338/288/2011 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă din 1865, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 27 mai 2015.Definitivă şi general obligatorie.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Andreea Costin