Decizia Nr.382 din 26.04.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă în Dosarul nr. 21.859/301/2011 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.020D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece hotărârea judecătorească pronunţată în materia somaţiei de plată nu se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind încălcate prevederile constituţionale invocate, arătând, totodată, că prevederile criticate sunt norme de procedură a căror reglementare intră în competenţa legiuitorului.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 28 iulie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 21.859/301/2011, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, excepţie ridicată de instanţă, din oficiu, cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect o contestaţie la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate încalcă art. 21 din Constituţie în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aplicabilă în condiţiile art. 20 din Constituţie. În acest sens arată că asupra acestor texte Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, prilej cu care a respins excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că procedura somaţiei de plată, reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, este o procedură specială în materia executării creanţelor, iar legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca nicio normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziţii constituţionale. Or, în opinia instanţei, tocmai această ultimă menţiune a Curţii Constituţionale nu este respectată, iar reglementările procedurale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi art. 20, raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Totodată arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implică şi dreptul creditorului de a i se permite să obţină executarea efectivă a sentinţei irevocabile, precum şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Or, aceasta presupune că soluţiile date de instanţele judecătoreşti, rămase definitive, să nu mai poată fi contestate. Însă, faţă de acestea, nu poate fi considerat că prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 respectă principiul constituţional şi convenţional al dreptului la un proces echitabil, deoarece dau posibilitatea formulării, în cadrul unei contestaţii la executare, unor apărări pe fond contra unei sentinţe judecătoreşti rămase chiar irevocabile în condiţiile art. 10 alin. (2) prima teză.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 295/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: „Prin contestaţia la executare debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu [...]“.În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:1. Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, Curtea s-a mai pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 361 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 19 martie 2003.Curtea, cu acel prilej, a reţinut că art. 10 alin. (2) teza întâi permite debitorului invocarea, prin contestaţia la executare, şi a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu, iar teza a doua a aceluiaşi alineat exceptează de la exerciţiul acestui drept debitorul care a formulat o cerere în anulare împotriva ordonanţei de admitere a cererii creditorului.Conform prevederilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, împotriva ordonanţei privind somaţia de plată, emisă de judecător, debitorul poate formula cerere în anulare la instanţa competentă pentru judecarea cauzei în primă instanţă, care va putea anula ordonanţa, situaţie în care, la cererea creditorului, se va proceda la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile dreptului comun. El poate, de asemenea, formula contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, în cadrul căreia are dreptul să invoce şi apărări de fond, dacă nu şi-a exercitat dreptul de a formula cerere în anulare împotriva ordonanţei privind somaţia de plată.Excepţia prevăzută în art. 10 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 este justificată, întrucât aceasta are în vedere situaţia în care, în lipsa cererii în anulare, debitorul nu a putut invoca apărările de fond.De asemenea, printr-o jurisprudenţă constantă, spre exemplu Decizia nr. 1.092 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, Decizia nr. 139 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 19 martie 2008, sau Decizia nr. 219 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, Curtea a statuat că dispoziţiile actului normativ criticat nu încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi nici dispoziţiile constituţionale referitoare la exercitarea căilor de atac.Totodată, Curtea a statuat că procedura somaţiei de plată, reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, este o procedură specială în materia executării creanţelor. Legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecată conform atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, cu condiţia ca nicio normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziţii constituţionale.2. Raportat strict la textele constituţionale pretins încălcate, Curtea constată că prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie, potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor sale legitime.Dimpotrivă, dacă s-ar accepta susţinerile instanţei, ar însemna ca debitorul care, din diverse motive, nu a formulat cerere în anulare să nu mai poată invoca apărări de fond şi administra probe, ceea ce ar putea conduce, evident, la îngrădirea dreptului acestuia de acces liber la justiţie.Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că instanţa este nemulţumită de faptul că, deşi ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului, potrivit art. 9 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, împotriva căreia nu a fost introdusă cerere în anulare, conform art. 8, este irevocabilă, totuşi, în contestaţia la executare debitorul poate invoca apărări de fond, punând astfel sub semnul îndoielii caracterul irevocabil al hotărârii. Prin aceasta nu înseamnă însă că este încălcat liberul acces la justiţie al creditorului prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, ci, mai degrabă, s-ar putea pretinde că este încălcat principiul securităţii raporturilor juridice civile. Or, este lesne de observat că ordonanţa privind somaţia de plată, astfel cum a înţeles legiuitorul să o reglementeze, reprezintă un titlu executoriu dat într-o procedură simplificată, şi anume, pe baza actelor depuse de creditor şi a explicaţiilor părţilor, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 şi, prin urmare, părţile nu sunt în situaţia de a administra efectiv probele pe care înţeleg să se sprijine.Soluţia legislativă a somaţiei de plată trebuie înţeleasă prin raportare strictă la prevederile art. 11¹ din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, care stabilesc în mod expres că ordonanţa privind somaţia de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, ceea ce presupune că trebuie dată posibilitatea părţilor de a-şi valorifica ulterior, pe baza normelor din dreptul comun, orice pretenţii, de orice natură, izvorâte din raporturile juridice iniţiale.În speţă, situaţia este similară celei prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă, unde, în cadrul contestaţiei la executare, se pot invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Astfel, chiar dacă în procedura prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 somaţia de plată (care reprezintă titlu executoriu) este dată de o instanţă judecătorească, aceasta nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, motiv pentru care trebuie dată părţilor posibilitatea de a administra probe fie în cadrul cererii în anulare, fie în cadrul contestaţiei la executare.De-abia prin cererea în anulare părţile pot administra întreg probatoriul, în faţa instanţei competente cu judecarea cauzei, care nu este alta decât instanţa competentă cu judecarea fondului, în situaţia în care nu s-ar recurge la această procedură simplificată.Or, tocmai alegerea acestei proceduri simplificate în care hotărârea se dă pe baza actelor depuse şi a explicaţiilor părţilor, fără a se putea invoca apărări de fond şi, prin urmare, a se putea administra probe, a îndreptăţit legiuitorul să dea debitorului (care nu a putut şi nu a uzat de calea de atac a cererii în anulare) posibilitatea să invoce apărări de fond în contestaţia la executare, apărări de fond pe care, de altfel, le-ar fi putut invoca în calea de atac a cererii în anulare.De aceea, potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului împotriva căreia nu a fost introdusă cerere în anulare, potrivit art. 8, este irevocabilă şi dă dreptul creditorului, în baza art. 9 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, să învestească această hotărâre cu formulă executorie, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Acelaşi drept îl are, însă, şi creditorul, ce beneficiază de ordonanţa de plată împotriva căreia a fost introdusă cerere în anulare, dar care a fost respinsă prin hotărâre rămasă irevocabilă.Cele două titluri executorii au, însă, un tratament juridic diferit când debitorul uzează de contestaţia la executare. Astfel, în timp ce în contestaţia la executare, împotriva ordonanţei privind somaţia de plată asupra căreia nu s-a exercitat calea de atac a cererii în anulare, se permite invocarea unor apărări de fond şi, prin urmare, se pot administra probe, în contestaţia la executare împotriva ordonanţei privind somaţia de plată, care a fost atacată cu cerere în anulare, dar care a fost respinsă, rămânând astfel irevocabilă, nu se mai permite invocarea unor apărări de fond.Această diferenţă de tratament juridic se justifică tocmai prin posibilitatea debitorului care a uzat de calea de atac a cererii în anulare de a invoca apărări de fond în acea fază procesuală.Prin urmare, nu pot fi reţinute criticile autoarei excepţiei privind încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al creditorului.3. În ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 6 din Convenţie, Curtea observă că nici sub acest aspect criticile nu pot fi primite.Astfel, art. 20 alin. (1) din Constituţie statuează că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte“, iar potrivit art. 20 alin. (2), „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile“.Curtea reţine că dispoziţiile art. 20 din Constituţie nu pot fi invocate ca atare în sprijinul unei excepţii de neconstituţionalitate, ele însele neputând fi încălcate în mod direct printr-o normă de rangul legii. De altfel, chiar instanţa de judecată apreciază că, în speţa dedusă judecăţii, se încalcă dreptul creditorului de acces liber la justiţie, prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, în interpretarea dată dreptului la un proces echitabil de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi care trebuie aplicată în condiţiile art. 20 din Constituţie.Numai că, întâlnindu-se cu o astfel de situaţie, judecătorul ordinar trebuie să stabilească dacă reglementarea internă este neconcordantă cu reglementarea internaţională şi să dea prioritate acesteia din urmă, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.De aceea, art. 20 din Constituţie nu poate fi încălcat de emitentul actului normativ, respectiv prin conţinutul material al legii, întrucât această normă-cadru stabileşte obligaţiile instanţei constituţionale de a interpreta dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor prevăzute în Constituţie în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte [art. 20 alin. (1)]. Totodată, art. 20 alin. (2) dă posibilitatea instanţelor judecătoreşti să aplice cu prioritate reglementările internaţionale în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.Dacă alin. (1) stabileşte o obligaţie doar în sarcina Curţii Constituţionale, alin. (2) prevede o obligaţie pentru toate autorităţile publice în ce priveşte modul de aplicare a legilor interne şi a reglementărilor internaţionale, respectiv a da prioritate, în anumite condiţii, acestora din urmă.Aşadar, încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţie se poate reţine doar raportată la înfrângerea unei alte prevederi constituţionale şi, prin urmare, nereţinându-se vreo atingere adusă dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, nu se poate constata nici încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţie, deoarece prin acestea se dă prioritate reglementărilor internaţionale faţă de normele interne.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 21.859/301/2011.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012.PREŞEDINTE,PETRE LĂZĂROIUMagistrat-asistent,Ioniţa Cochinţu