DECIZIE Nr. 36
din 11 decembrie 2006
pentru a examina recursul in
interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa
Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la posibilitatea legala de a fi
supuse caii de atac a recursului incheierile instantelor de recurs de
respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curtii Constitutionale
cu solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 368 din 30 mai 2007
Dosar nr. 41/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul in interesul legii, declarat de
procurorul general al Parchetului de pe langă Inalta
Curte de Casatie si Justitie, cu privire la
posibilitatea legala de a fi supuse caii de atac a recursului incheierile
instantelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a
Curtii Constitutionale cu solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din
totalul de 118 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că
încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor
de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate
sunt supuse controlului judiciar pe calea resursului.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea căii de atac
a recursului, exercitată împotriva încheierilor prin care s-au respins, ca
inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de
neconstituţionalitate invocate în faţa instanţei de recurs.
Astfel, unele instanţe au considerat că recursul
împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale este inadmisibil atunci când excepţia de neconstituţionalitate
este ridicată în faza procesuală a recursului.
In sprijinul acestei opinii s-a susţinut că, în materie
civilă, dispoziţiile art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă exclud
caracterul autonom al încheierii prin care instanţa de recurs respinge cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel că şi o asemenea încheiere este
supusă regimului general reglementat în cuprinsul acestui
cod.
Ca urmare, s-a apreciat că şi într-un atare caz este
aplicabilă regula generală instituită prin art. 299 alin. 1 teza a II-a, cu
referire la art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia
încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul, excepţia de la
această regulă privind numai încheierile prin care se suspendă cursul
judecăţii, prevedere care, însă, fiind de strictă interpretare, nu s-ar aplica
decât într-o asemenea situaţie.
Corelativ, în materie penală s-a învederat că, din
moment ce prin art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că „încheierile
pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia
cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs", iar în
primul alineat al aceluiaşi articol nu sunt menţionate şi încheierile între
hotărârile supuse recursului, se impune ca şi încheierea instanţei de recurs,
de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, să nu fie
susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, tot aşa cum, în raport cu
dispoziţiile art. 417 din Codul de procedură penală, cu referire la
reglementările date în cuprinsul cap. III din titlul II
al aceluiaşi cod, deciziile pronunţate în recurs nu
sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi
executorii.
Aşadar, în această opinie s-a considerat că principiul
unicităţii căii de atac, specific sistemului român de jurisdicţie, în care dreptul
la calea de atac se stinge prin exercitare, exclude posibilitatea legală a
declarării mai multor recursuri împotriva hotărârilor pronunţate în acelaşi
stadiu procesual.
Ca atare, potrivit opiniei menţionate, încheierea prin
care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este supusă
regulii generale privind căile de atac, în condiţiile stabilite, după caz, de
legea procesuală civilă sau de cea procesuală penală, astfel că prevederea
expresă de la art. 29 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată,
potrivit căreia o asemenea încheiere poate fi atacată numai cu recurs la
instanţa imediat superioară, nu vizează instituirea unei excepţii de la
dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă şi, respectiv, de la cele
ale art. 3851 din
Codul de procedură penală, ci doar elimină posibilitatea atacării încheierii şi
cu apel.
Potrivit acestui punct de vedere, deci, încheierea de
respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate invocate, ar putea fi atacată cu recurs
exclusiv în cazul când încheierea este pronunţată în cursul judecării în fond a
cauzei sau în calea de atac a apelului.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că
sunt supuse recursului şi încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca
inadmisibile, a cererilor prin care sunt formulate excepţii de
neconstituţionalitate.
In argumentarea acestui punct de vedere au fost
invocate dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,
relevându-se că prin prevederea că încheierea de respingere a cererii de
sesizare a Curţii Constituţionale „poate fi atacată numai cu recurs la instanţa
imediat superioară" a fost determinată nu numai instanţa căreia îi revine
competenţa de a soluţiona recursul, ci şi susceptibilitatea oricărei asemenea
încheieri de a fi supusă unei atari căi de atac.
S-a apreciat că, din moment ce prin art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, republicată, este reglementată examinarea de către
Curtea Constituţională a excepţiilor „privind neconstituţionalitatea unei legi
sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului
şi oricare ar fi obiectul acestuia", înseamnă că invocarea unor atari
excepţii poate avea loc în orice etapă a procesului.
Ca urmare, s-a considerat că limitarea exercitării căii
de atac a recursului numai la situaţiile când încheierile de respingere privesc
cereri de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în primă instanţă sau în
apel ar contraveni voinţei legiuitorului, care a atribuit caracter de ordine
publică examinării de către Curtea Constituţională a excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa oricărei instanţe judecătoreşti sau de
arbitraj comercial.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
Astfel, potrivit art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul
acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, «Dacă excepţia este
inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa
respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale». Incheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa
imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă
în termen de 3 zile".
Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei, în
faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă
specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate
stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992,
republicată, respectiv dacă legea
sau ordonanţa a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în
vigoare, dacă aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a
constatat anterior neconstituţionalitatea sa.
Dispoziţiile legale menţionate au caracter special şi
derogă în mod evident de la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă
şi de Codul de procedură penală cu privire la competenţa materială de
soluţionare a recursului.
Astfel, este de reţinut că, pe de o parte, nu fac nicio
distincţie în raport de faza procesuală în care se află litigiul sau de natura
acestuia, iar pe de altă parte precizează că este competentă să soluţioneze
recursul instanţa imediat superioară, precizare care nu ar fi fost necesară
dacă legiuitorul ar fi avut în vedere dispoziţiile de procedură cu caracter
general.
Atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, republicată, o excepţie de neconstituţionalitate poate
fi ridicată inclusiv în faza recursului, în lipsa unei dispoziţii exprese
contrare, se impune a se considera că încheierile pronunţate în această fază
procesuală, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, pot fi atacate cu recurs la
instanţa imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, potrivit
regulilor generale, competenţă în soluţionarea fondului litigiului.
In cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea
nr. 47/1992, republicată, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a
respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială,
limitată exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii
pronunţate conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
In condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art.
146 lit. d) din Constituţia României şi de cele ale art. 29 din Legea nr.
47/1992, republicată, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituţională
cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci doar prin intermediul instanţei în
faţa căreia a fost ridicată, este evident că raţiunea prevederilor art. 29
alin. (6), referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar
încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale,
indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate, ca o garanţie în plus
a liberului acces la justiţie.
Evident, în raport de reglementările legale specifice
organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar
încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale,
pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie
penală, Completul de 9 judecători al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi,
în celelalte materii, secţiile acestei instanţe.
In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, cu referire la art. 329 din Codul de
procedură civilă şi la art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se stabili că încheierile instanţelor de recurs prin care
au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii
Constituţionale, cu soluţionarea de excepţii de neconstituţionalitate, sunt
supuse controlului judiciar pe calea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
In aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, stabilesc:
Incheierile instanţelor de recurs de respingere, ca
inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea
unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului.
Obligatorie, potrivit art. 329
alin. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei