DECIZIE   Nr. 339 din 18 iulie 1997

referitoare la constitutionalitatea Legii privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN:            MONITORUL OFICIAL  NR. 170 din 25 iulie 1997

    Curtea Constitutionala a fost sesizata, la data de 11 iulie 1997, de catre 36 de senatori, respectiv de: Ion Predescu, Constantin Sava, Virgil Popa, Oliviu Gherman, Alexandru-Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Gheorghe Dumitrascu, Doru Laurian Badulescu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Doru Ioan Taracila, Victor Apostolache, Nicolae Sersea, Marcu Burtea, Sergiu Chiriacescu, Ion Bold, Mihai Matetovici, Marin Predila, Gheorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Nicolae Vacaroiu, Sergiu Nicolaescu, Dumitru Badea, Petre Ninosu, Vasile Ion, Octav Cozmanca, Ion Solcanu, Nicolae Patru, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Gheorghe Avram, Ion Circiumaru, Haralambie Cotarcea, Octavian Opris si Doru Gaita, asupra neconstitutionalitatii unor texte din Legea privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, adoptata de Senat la 1 iulie 1997 si de Camera Deputatilor la 9 iulie 1997. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 508 A/1997.
    In sesizare se apreciaza ca au fost incalcate "multe principii constitutionale si texte exprese ale Constitutiei", dupa cum urmeaza:
    a) art. 37, care a fost modificat in sensul ca ministrul justitiei poate da procurorilor dispozitii obligatorii in vederea respectarii si aplicarii legii si in mod direct, nu numai prin procurorul general, astfel cum stabilea initial Legea nr. 92/1992, contravine prevederilor art. 130 alin. (2) si ale art. 131 alin. (1) din Constitutie.
    Se sustine, in esenta, ca textul adaugat - "in mod direct" - este neconstitutional, deoarece reprezinta o evidenta imixtiune a puterii administrative in atributiile exclusive ale autoritatii judecatoresti - Ministerul Public - si, indirect, o imixtiune asupra puterii judecatoresti propriu-zise, adica instantelor judecatoresti, deoarece ministrul justitiei este om politic, membru al Guvernului si nu magistrat-procuror. Asa fiind, ministrul justitiei nu este impartial, astfel cum pretinde art. 131 alin. (1) din Constitutie si nici nu face parte din sistemul parchetelor, prin care Ministerul Public isi exercita atributiile, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din Constitutie. Numai dispozitiile date prin procurorul general sunt corespunzatoare Constitutiei, ministrul justitiei neputand efectua, potrivit art. 38 alin. 1 din lege, direct, nici controlul profesional asupra procurorilor, ci numai prin procurori inspectori sau delegati;
    b) art. 38 alin. 2 este neconstitutional cat priveste sintagma "sau prin procurori detasati in Directia relatii cu Ministerul Public si coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justitiei", deoarece procurorii sunt constituiti in parchete, au stabilitate in functie, sunt ierarhic organizati si nu pot fi detasati in unitati administrative, chiar cu acordul lor, intrucat ar deveni subordonati total unor salariati administrativi;
    c) art. 38 alin. 5 este neconstitutional in partea care stabileste ca ministrul poate da dispozitie "in mod direct" procurorilor sa indeplineasca atributiile enumerate de text, spre deosebire de reglementarea din Legea nr. 92/1992, care permitea ca astfel de dispozitii sa se dea numai prin procurorul general. Pentru motivare se face trimitere la argumentarile anterioare, in esenta la faptul ca procurorul nu poate sa primeasca dispozitii decat de la superiorul ierarhic din sistem, nu si de la alti functionari, cum este si ministrul justitiei;
    d) titlul III cap. III referitor la "Parchetele de pe langa curtile de apel si Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie" contine o reglementare neconstitutionala, deoarece incalca unitatea Ministerului Public, principiu constitutional, inscris in art. 131 alin. (1), al controlului ierarhic, unitar si sistematic, precum si caracterul national, unitar si indivizibil al statului roman, consacrat in art. 1 din Constitutie. Se apreciaza ca o asemenea reglementare creeaza premise de autonomizare si baza de federalizare teritoriala, diminueaza rolul si autoritatea procurorului general al Romaniei si incearca sa refaca forma institutionala din perioada interbelica, perioada depasita si desueta din toate punctele de vedere;
    e) art. 52 alin. 1 este apreciat ca neconstitutional datorita eliminarii din formula juramantului a cuvintelor "sa apar interesele Romaniei", dar nu se arata ce text sau principiu constitutional a fost incalcat. Se precizeaza numai ca motivarea acestei eliminari - afectarea impartialitatii judecatorului, care ar fi obligat sa apere statul in diverse litigii - constituie o eroare grava, deoarece face o confuzie intre statul roman, ca subiect in raporturile juridice civile si tara, care reprezinta o valoare ce trebuie aparata;
    f) art. 73 si urmatoarele sunt neconstitutionale, deoarece prevad exclusiv pentru ministrul justitiei dreptul de a face recomandari Consiliului Superior al Magistraturii, exercitandu-se astfel monopolul guvernarii asupra justitiei si controlul justitiei de catre guvern;
    g) art. 79^1, care permite detasarea judecatorilor inamovibili la Ministerul Justitiei, la Institutul National al Magistraturii sau chiar la alte autoritati publice, este neconstitutional, deoarece incalca separatia puterilor, competentele, statutul constitutional al judecatorilor. Se apreciaza, de asemenea, ca textul este neconstitutional, pentru aceleasi motive, si in ceea ce priveste posibilitatea detasarii procurorilor.
    Printr-o alta sesizare, inregistrata la aceeasi data, formulata de un grup de 71 de deputati - dintre care unul nu poate fi identificat, deoarece nu si-a scris numele clar -, respectiv de: Adrian Nastase, Miron Tudor Mitrea, Dan Ioan Popescu, Acsinte Gaspar, Daniela Popa, Gheorghe Valceanu, Eugen Nicolicea, Gheorghe Ana, Victor Neagu, Dumitru Popescu, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Neculai Grigoras, Marian Sarbu, Ion Pirgaru, Petru Godja, Ovidiu Sincai, Stefan Ignat, Gheorghe Ana, Gabriel Bivolaru, Ion Giurescu, Dumitru Buzatu, Mihail Sireteanu, Ioan Bivolaru, Gheorghe Ionescu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Florin Georgescu, Vasile Stan, Marin Gheorghe, Virgil Popa, Dan Matei-Agathon, Simion Darie, Mihai Hlinschi, Iulian-Costel Tocu, George Dragu, Marian Ianculescu, Victor Traian Mihu, Carmen (Hunea) Dumitriu, Dan Nicu, Daniela Bartos, Alexandru Albu, Viorica Afrasinei, Petru Serban Mihailescu, Vasile Panteliuc, Petru Bejinariu, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Hildegard Puwak, Petre Naidin, Ion Honcescu, Croitoru Adrian, Nicu Ionita, Viorel Hrebenciuc, Marin Cristea, Gheorghe Oana, Traian Dobre, Niculae Napoleon Antonescu, Mihai Ioan Popa, Ioan Iuliu Furo, Luca Stefanoiu, Marcu Tudor, Gheorghe Ariton, Nicolae Leonachescu, Ilie Neacsu, Viorel Burlacu, Sever Mesca, Toma Nastase, Mitica Balaet, Leonida Lari Iorga, Corneliu Ciontu, Ion Dutu, Curtea Constitutionala a fost sesizata cu privire la aceeasi lege, invocandu-se neconstitutionalitatea urmatoarelor texte:
    a) art. 1 se apreciaza ca este neconstitutional, deoarece face distinctie intre autoritatea judecatoreasca si puterea judecatoreasca, excluzand Ministerul Public din aceasta din urma, desi Constitutia a asezat in mod ferm Ministerul Public in sfera puterii judecatoresti, astfel cum rezulta din capitolul "Autoritatea judecatoreasca", inclusiv art. 130 si art. 131 din legea fundamentala, care prevad ca Ministerul Public are atributii in activitatea judiciara, reprezentand interesele generale ale societatii si aparand ordinea de drept, drepturile si libertatile cetatenilor. In aceasta activitate, fie ca este vorba de Curtea Constitutionala sau de instantele judecatoresti, procurorii sunt impartiali, la fel ca si judecatorii, nu apara executivul, ci pun concluzii in mod liber, intemeindu-se pe lege si pe probele administrate. Desi Constitutia stabileste ca procurorii isi desfasoara activitatea "sub autoritatea ministrului justitiei", in contextul celorlalte prevederi ale art. 130 si ale art. 131 din Constitutie, aceasta nu semnifica o subordonare ierarhica, ci o relatie administrativa, organizatorica, similara cu aceea existenta intre Ministerul Justitiei si instantele judecatoresti. Eliminarea Ministerului Public si a Consiliului Superior al Magistraturii din puterea judecatoreasca pune problema apartenentei lor la una dintre celelalte puteri, in conditiile in care Constitutia le reglementeaza, impreuna cu instantele judecatoresti, in capitolul intitulat "Autoritatea judecatoreasca";
    b) art. 19 alin. 4 teza a doua, care stabileste ca "nu se considera imixtiune exercitarea atributiilor date prin lege ministrului justitiei cu privire la caile judiciare de atac", este in opozitie cu prevederile constitutionale, intrucat reprezinta o interventie a ministrului justitiei in solutionarea definitiva a cauzelor. Se apreciaza ca si unele dispozitii introduse recent in codurile de procedura, potrivit carora ministrul justitiei poate cere procurorului general sa exercite unele cai extraordinare de atac, sunt contrare Constitutiei;
    c) art. 37, care ingaduie ministrului justitiei sa dea direct dispozitii procurorilor, este neconstitutional, intrucat are semnificatia unui amestec al puterii executive in atributiile puterii judecatoresti. Se apreciaza ca ministrul justitiei nu poate da ordine in mod direct procurorilor, intrucat intre acestia nu exista un raport de subordonare, el existand numai in cadrul Ministerului Public, din care ministrul justitiei nu face parte. Daca s-ar accepta textul actual, dispozitiile ministrului justitiei, date in mod direct, ar trebui sa fie in forma scrisa, publice (atasate la dosarul cauzei) si supuse controlului instantei;
    d) art. 38, care consacra controlul ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor, este neconstitutional, deoarece constituie o imixtiune a executivului in sfera puterii judecatoresti. Un asemenea control poate fi efectuat numai de catre procurorii ierarhici si de catre instantele judecatoresti. Textul incalca si prevederile art. 131 alin. (1) din Constitutie, care stabileste autoritatea ministrului justitiei asupra Ministerului Public, pe de o parte, pentru ca permite un control al inspectorilor generali din Ministerul Justitiei asupra procurorilor, consacrandu-se astfel o autoritate si a acestui minister alaturi de cea a ministrului, iar pe de alta parte, deoarece ingaduie ministrului justitiei sa dea ordine direct procurorilor, ceea ce semnifica o activitate de conducere a Ministerului Public, or, potrivit Constitutiei, ministrul justitiei nu are o asemenea atributie;
    e) art. 44 alin. 2, se apreciaza a fi neconstitutional in ceea ce priveste cuvantul "promovat" folosit in text in legatura cu procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, deoarece ar restrange sfera persoanelor care ar candida la functie, intrucat promovarea se poate face numai dintr-o singura structura, astfel incat ar fi eliminati profesori universitari sau judecatori de la Curtea Suprema de Justitie. Prin modul de redactare nou se incalca art. 16 si art. 94 lit. c) din Constitutie, care consacra principiul egalitatii, respectiv prevede ca Presedintele Romaniei "numeste" in functii publice;
    f) art. 73, astfel cum a fost adoptat, este neconstitutional, deoarece modifica, in esenta, natura Consiliului Superior al Magistraturii, acesta devenind dependent in principala sa atributie, in sensul ca poate refuza recomandarea ministrului, dar fara aceasta recomandare nu poate propune numiri. Acest gen de dependenta constituie o incalcare a separatiei puterilor in stat, o ingerinta asupra autoritatii judecatoresti, ce excede controlului reciproc, firesc, intre puteri. In orice caz, largirea atributiilor ministrului justitiei cu privire la activitatea Consiliului Superior al Magistraturii s-ar putea face numai prin modificarea Constitutiei.
    Critica se refera si la necesitatea a cate trei propuneri pentru conducerea Curtii Supreme de Justitie si pentru procurorii generali, precum si la numirea procurorilor generali ai curtilor de apel de catre Presedintele Romaniei.
    Sesizarea grupului de deputati formeaza obiectul Dosarului nr. 509 A/1997.
    De asemenea, Curtea Constitutionala a fost sesizata, la data de 14 iulie 1997, de catre Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie, asupra neconstitutionalitatii art. 73 alin. 1 lit. a), b), c) si d) din aceeasi lege. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 510 A/1997.
    Se apreciaza ca dispozitiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) si c), in sensul ca propunerile Consiliului Superior al Magistraturii de numire in functie a presedintelui, vicepresedintelui, presedintilor de sectii si a judecatorilor Curtii Supreme de Justitie, a celorlalti judecatori si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, se face la recomandarea ministrului justitiei, contravin prevederilor art. 133 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora propunerile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt conditionate de recomandarea ministrului justitiei.
    In ceea ce priveste dispozitiile art. 73 alin. 1 lit. d), potrivit carora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justitiei, cu privire la promovarea, transferarea si la incetarea functiei acestora, se arata ca este contrara prevederilor art. 124 alin. (1) din Constitutie, care stabilesc ca aceasta atributie se exercita de consiliu in conditiile legii.
    Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.
    Presedintele Camerei Deputatilor apreciaza ca obiectiile de neconstitutionalitate sunt nefondate, aratand, in esenta, urmatoarele:
    a) cu privire la neconstitutionalitatea art. 1 din lege, in demonstratia ca textul este constitutional se porneste de la o apreciere a autorilor sesizarii, socotita corecta, si anume ca "Autoritatile publice nu sunt altceva decat expresii ale puterii de stat, indeplinind diversele functii specifice statului". Reglementand autoritatile publice, constituantul roman le-a investit, implicit, cu atributii care, desi concura la realizarea unei anumite puteri, nu se confunda cu aceasta. Astfel, in cap. I din titlul III al Constitutiei, desi a urmarit sa dea expresie autoritatilor care infaptuiesc "puterea legiuitoare", nu s-a limitat doar la Parlament, ci a reglementat si institutia "Consiliul Legislativ". La fel, cap. II-V din acelasi titlu, consacrate autoritatilor publice investite cu infaptuirea puterii executive, reglementeaza, pe langa institutiile Presedintelui Romaniei si ale Guvernului, si autoritatilor administratiei publice centrale si locale, care, evident, concura la realizarea puterii executive, dar nu o exercita in maniera si ca atribut exclusiv recunoscut doar primelor doua. Respectand regula, in cap. VI din titlul III al Constitutiei, dedicat autoritatii judecatoresti, constituantul a reglementat toate institutiile care dau expresie puterii judecatoresti - instante, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de infaptuire a justitiei numai instantelor, in frunte cu Curtea Suprema de Justitie.
    Atat timp cat legiuitorul nu le-a conferit acestor autoritati atributul infaptuirii justitiei, ci doar al participarii la realizarea acesteia, ele nu dobandesc prerogativele instantelor, asa cum nici Consiliul Legislativ nu dobandeste rangul Parlamentului, sau autoritatile administratiei publice centrale si locale, pe cele ale Presedintelui Romaniei ori ale Guvernului;
    b) cu privire la neconstitutionalitatea art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciaza textul criticat ca fiind constitutional, deoarece nu este vorba de alte "imixtiuni" ale ministrului justitiei in activitatea instantelor, decat de cele strict legate de "exercitarea atributiilor date prin lege ministrului justitiei cu privire la caile judiciare de atac". De altfel, acest aspect reiese cu evidenta din textul tezei intai a articolului citat, potrivit caruia in nici o imprejurare verificarile efectuate de ministrul justitiei, direct sau prin aparatul propriu, nu pot conduce la imixtiuni in desfasurarea proceselor in curs sau la repunerea in discutie a ceea ce a fost deja judecat;
    c) cu privire la art. 37, se arata ca obiectiile de neconstitutionalitate ignora textul art. 131 alin. (1) din Constitutie, potrivit caruia procurorii isi desfasoara activitatea "sub autoritatea ministrului justitiei". De asemenea, se ignora cerintele textului art. 19 alin. 2 din lege, modificat, care dispune ca "ministrul justitiei raspunde de buna organizare si functionare a justitiei ca serviciu public". Din aceste texte rezulta existenta raportului de subordonare a procurorului fata de ministrul justitiei si raspunderea ministrului justitiei cu privire la activitatea procurorului. In drept, nu poate fi inteles conceptul de "sub autoritatea..." fara sensul de "subordonare", "indrumare", "control". De asemenea, nu poate fi acceptata asumarea raspunderii pentru activitatea celui care nu se afla in raporturi de subordonare, sub autoritatea celui raspunzator. Daca aceasta stare de fapt este acceptata, atunci trebuie acceptat si faptul ca acela care exercita autoritatea sa poata da in mod direct sau prin interpusi dispozitii celor aflati sub respectiva autoritate. Astfel, conceptul constitutional, instituit prin formula "sub autoritatea ministrului justitiei", din art. 131 alin. (1), ar fi lipsit de continut.
    In alta ordine de idei, se apreciaza ca obiectia formulata nu poate fi primita si pentru aceea ca dispozitiile ministrului justitiei, date procurorului in mod direct sau prin procurorul general, nu sunt neconditionate, ci, dimpotriva, sunt strict circumscrise dezideratului social general, exprimat clar si ferm de acelasi text prin formula: "in vederea respectarii si aplicarii legii". Ca atare, dispozitiile ministrului justitiei, directe sau mijlocite, dobandesc caracter obligatoriu numai daca indeplinesc conditia stabilita de legiuitor. Sintagma "in vederea respectarii si aplicarii legii" obliga deopotriva ambii subiecti ai raportului relational: pe ministrul justitiei - sa dea dispozitii in considerarea respectarii si aplicarii legii in vigoare, iar pe procurorul in cauza - sa indeplineasca cu promptitudine comandamentele legale. Privita astfel, relatia ministrul justitiei - procuror nu implica politica si politizarea, ci ea este subordonata respectarii si aplicarii legii de catre ambii subiecti.
    Cat priveste faptul ca ministrul justitiei efectueaza controlul procurorilor prin procurori-inspectori si nu direct, ceea ce ar justifica sustinerea ca si dispozitiile sale sa se dea tot prin procuror, nu tine de realizarea justitiei - prerogativa exclusiva a Curtii Supreme de Justitie si a celorlalte instante judecatoresti stabilite de lege -, ci de buna organizare si functionare a justitiei ca serviciu public, sarcina atribuita ministrului justitiei, care atrage si raspunderea aferenta. Ca atare, se cuvine ministrului justitiei atributul de a-si constitui organele de control, atat timp cat dispozitiile date de el ii angajeaza raspunderea.
    Cat priveste forma scrisa, pe care ar trebui intotdeauna sa o imbrace dispozitia ministrului justitiei catre procurorul controlat, este de constatat ca, in cele mai importante acte pe care urmeaza sa le intocmeasca procurorul, ea este prevazuta, potrivit art. 38 ultimul alineat;
    d) cu privire la art. 38, se apreciaza ca nu poate fi primita critica, deoarece, prin opiniile exprimate, se urmareste a "scoate" procurorii din Ministerul Public de sub controlul si autoritatea ministrului justitiei, ceea ce contravine dispozitiei art. 131 alin. (1) din Constitutie.
    In plus, textul art. 38 instituie controlul general asupra activitatii procurorilor si nu se limiteaza doar la controlul judecatoresc asupra actelor de procedura pe care acesti reprezentanti ai autoritatii publice le instrumenteaza in procesul activitatii lor. Or, rezumand controlul doar la continutul actelor procedurale, ar insemna sa ramana in afara cea mai mare parte a activitatii de reprezentare a intereselor generale ale societatii, de aparare a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenilor. In acest context, evident ca nu poate fi primita nici solutia conform careia ceea ce nu se supune controlului judecatoresc sa revina procurorului ierarhic superior. Aceasta solutie contravine principiului impartialitatii si nu poate fi primita.
    Cat priveste art. 38 alin. 2, atacat de grupul de senatori, se arata ca, potrivit art. 124 alin. (1) din Constitutie, numai judecatorii sunt inamovibili - ceea ce asigura stabilitatea in functie -, in timp ce procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei [art. 131 alin. (1) din Constitutie], ceea ce - chiar daca le asigura stabilitate in functie - nu se confunda cu inamovibilitatea. In acest sens, se invoca si dispozitia art. 36 din lege, potrivit careia parchetele sunt independente fata de instantele judecatoresti, dar nu si fata de alte autoritati. In sprijinul opiniei exprimate se invoca si textul art. 131 alin. (2) din Constitutie, care nu poate fi in nici un caz interpretat in sensul ca functia de procuror inspector la Directia relatii cu Ministerul Public din cadrul Ministerului Justitiei este incompatibila cu functia de procuror la unul dintre parchete. In concluzie, se apreciaza ca, in conditiile legii, procurorii pot fi detasati din Ministerul Public in cadrul Ministerului Justitiei, fara ca prin aceasta statutul lor de magistrat sa fie afectat. Cat priveste raporturile de subordonare, indiferent de locul in care activeaza procurorul, cat timp calitatea aceasta se mentine, el se va afla si sub autoritatea ministrului justitiei.
    In legatura cu art. 38 alin. 5, atacat de asemenea de catre grupul de senatori, se arata ca semnatarii ignora raportul de subordonare instituit prin art. 131 alin. (1) din Constitutie, potrivit caruia procurorii isi desfasoara activitatea "sub autoritatea ministrului justitiei". In plus, semnatarii omit sa constate ca, potrivit reglementarilor din Constitutie si din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, procurorii nu primesc dispozitii directe decat de la procurorii ierarhic superiori si de la ministrul justitiei, care in nici o situatie nu poate fi inclus in categoria "alti functionari";
    e) cu privire la reglementarea materiei titlului III cap. III, intitulat "Parchetul de pe langa curtile de apel si Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie", se apreciaza critica formulata ca nefondata si neavenita, aceste dispozitii neincalcand nici prevederile art. 131 alin. (1) si nici pe cele ale art. 1 din Constitutie. Principiul constitutional, inscris in art. 131 alin. (1) din Constitutie, nu este incalcat de aceste prevederi atat timp cat el pune doar o problema organizatorica, legata de centralizarea sau descentralizarea unei autoritati publice care face parte din autoritatea judecatoreasca. In aceste conditii, stabilirea structurii organizatorice a Ministerului Public de catre legiuitor nu afecteaza nici autoritatea procurorilor, nici unitatea Ministerului Public si nici autoritatea acestuia. Cu alte cuvinte, modul de organizare a Ministerului Public, intr-o maniera centralizata sau descentralizata, reprezinta o optiune legislativa, care nu poate fi pusa sub semnul unei incertitudini constitutionale, ea neafectand constitutionalitatea Ministerului Public.
    Cat priveste art. 44 alin. 2, a carui neconstitutionalitate a fost invocata de catre grupul de deputati, critica este considerata neintemeiata, deoarece intre "propunere" si "numire" nu exista similitudine si cele doua atributii nu revin aceleiasi autoritati publice. Asa cum dispune textul, numirea procurorului general, cu respectarea dispozitiei art. 94 lit. c) din Constitutie, este si ramane prerogativa Presedintelui Romaniei;
    f) cu privire la art. 52 alin. 1, critica formulata de senatori este apreciata ca fiind neintemeiata, deoarece formula existenta in Legea nr. 92/1992, integrata in juramantul judecatorului, este contrara statului de drept, in care judecatorul este impartial si independent. Mentinerea in text a sintagmei ce se propune a fi eliminata ar insemna transformarea judecatorului "in parte", in special in procesele in care una dintre parti este Romania. Inlaturarea din textul legii a formulei privitoare la apararea intereselor Romaniei este, totodata, in concordanta cu principiul inscris in art. 124 alin. (2) din Constitutie, potrivit caruia "judecatorii sunt independenti si se supun numai legii". Implicit, respectand si aplicand corect legea, magistratul serveste si apara interesele Romaniei, in masura in care legile in vigoare le promoveaza si le garanteaza;
    g) cu privire la art. 73, se considera ca textul din lege este in deplin acord cu litera si spiritul prevederilor art. 124 alin. (1), art. 131 alin. (1) si ale art. 133 alin. (1) din Constitutie.
    Dispozitiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) si c) sunt nu numai constitutionale, dar si de neinlocuit, atat timp cat Consiliul Superior al Magistraturii nu are un aparat propriu, iar ministrul justitiei este cel care prezideaza lucrarile consiliului cand se fac aceste propuneri.
    In ceea ce priveste dispozitiile art. 73 alin. 1 lit. d), in virtutea carora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justitiei, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din functie a judecatorilor, precum si la incetarea functiei acestora, ele sunt concordante cu prevederile art. 124 alin. (1) din Constitutie, care permit legiuitorului sa stabileasca, prin lege, conditiile in care se fac promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor. Implicarea ministrului justitiei in acest proces nu afecteaza constitutionalitatea textelor legale respective, atat timp cat dreptul Consiliului Superior al Magistraturii de a decide nu este afectat, iar recomandarea ministrului justitiei nu este decat o premisa a exercitarii acestui drept.
    Pe de alta parte, cat timp procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei, este firesc si de la sine inteles sa poata recomanda numirea procurorilor ori sa faca suspendari ale celor aflati sub autoritatea sa. In caz contrar, "prerogativa sub autoritatea ministrului justitiei" este lipsita de continut, pur formala. In plus, fata de textele constitutionale ale art. 124 alin. (1) teza ultima si ale art. 131 alin. (1) teza intai, potrivit carora "Promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii", iar "Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, in conditiile legii...", dispozitiile art. 73 nu trebuie interpretate in sensul ca lipsa recomandarii ministrului justitiei blocheaza activitatea consiliului. Ori de cate ori Consiliul Superior al Magistraturii va aprecia ca este necesar sa se faca numiri, promovari, transferari sau suspendari, in randul celor care cad sub autoritatea competentelor lui, va putea, in lipsa recomandarilor ministrului, sa i le ceara, iar in cazul unui eventual refuz, sa le faca, stiut fiind ca recomandarea nu impune, ci sugereaza.
    In ceea ce priveste acordarea de avize de catre Consiliul Superior al Magistraturii, la solicitarea ministrului justitiei, cu privire la administrarea judecatoriilor, tribunalelor, curtilor de apel si parchetelor, aceasta se intemeiaza atat pe dispozitiile art. 131 alin. (1) din Constitutie, cat si pe cele ale art. 19 alin. 2 din lege, potrivit caruia "ministrul justitiei raspunde de buna organizare si functionare a justitiei ca serviciu public...". In consecinta, buna functionare a instantelor si a parchetelor presupune, pe langa o buna informare a ministrului justitiei, si interventia acestuia pentru asigurarea calitatii activitatii.
    Relatia creata, consecinta a recomandarilor statornicite de art. 73, nu afecteaza principiul separatiei puterilor in stat, ci ii da consistenta pentru ca obliga cele doua autoritati publice sa conlucreze, inlaturand orice manifestare de abuz din partea uneia dintre ele. Si de aceasta data ne gasim in fata unor optiuni organizatorice, care nu afecteaza constitutionalitatea dispozitiilor legale;
    h) cu privire la art. 79^1 alin. 1, critica grupului de senatori este apreciata ca fiind gratuita si in totala contradictie cu reglementarile constitutionale, cat si cu cele ale Legii nr. 92/1991. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Constitutie, "judecatorii... sunt inamovibili. Promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii". In conformitate cu art. 79^1 alin. 1, ministrul justitiei poate dispune "detasarea judecatorilor inamovibili, numai cu acordul scris al acestora, in cadrul Ministerului Justitiei, la Institutul National al Magistraturii, la alte instante judecatoresti sau la alte autoritati publice". In consecinta, este de observat ca statutul judecatorului nu este cu nimic afectat, daca detasarea se poate efectua numai cu acordul sau scris. Daca s-ar insusi critica, ar insemna ca miscarea judecatorilor sa nu se produca decat prin transfer in cadrul sistemului, ceea ce ar afecta grav interesele acestora. Or, daca detasarea se face cu consimtamantul sau, atunci sunt respectate atat cerintele legii, cat si interesele corpului judecatoresc, magistratii putand sa activeze nu numai in invatamant, ci si la celelalte institutii mentionate, cu pastrarea statutului si a celorlalte drepturi prevazute de lege pentru personalul detasat.
    Potrivit reglementarii art. 79^1 alin. 3, detasarea procurorilor se poate dispune de ministrul justitiei in aceleasi conditii ca si in cazul judecatorilor, mai precis cu acordul lor scris si cu pastrarea calitatii de magistrat.
    Fata de aceste prevederi legale, nu se poate sustine ca un magistrat (judecator sau procuror) poate fi "scos" din sistem in mod discretionar de ministrul justitiei, pentru a-i anula inamovibilitatea si alte drepturi. In conditiile in care cererea de magistrati este prezenta la nivelul tuturor autoritatilor publice, reglementarea detasarii in conditiile art. 79^1 din Legea pentru organizarea judecatoreasca nu poate fi decat benefica.
    Presedintele Senatului, in punctul de vedere transmis Curtii Constitutionale, apreciaza ca toate obiectiile de neconstitutionalitate sunt neintemeiate, pentru urmatoarele motive, redate in esenta:
    a) cu privire la art. 1 , se arata ca, in art. 123-133, Constitutia stabileste ca din autoritatea judecatoreasca fac parte: instantele judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii. Este insa evident ca acesti trei factori ai autoritatii judecatoresti nu constituie, fiecare, elemente ale puterii judecatoresti. Prin putere judecatoreasca trebuie sa se inteleaga numai acele institutii ale statului care infaptuiesc actul de justitie prin pronuntarea hotararilor judecatoresti. Iar aceste institutii nu pot fi decat Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti, asa cum prevede art. 125 alin. (1) din Constitutie.
    De aceea Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti alcatuiesc puterea judecatoreasca si fac parte, in acelasi timp, din autoritatea judecatoreasca, din care mai fac parte si Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii;
    b) cu privire la art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciaza ca din moment ce, in concordanta cu art. 131 alin. (1) din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei, iar modificarea legii da continut legal acestei autoritati, este normal, pe cale de consecinta, ca ministrul justitiei sa aiba posibilitatea de a da ordin procurorilor aflati sub autoritatea sa, inclusiv ca sa exercite recursul in anulare;
    c) cu privire la art. 37, se arata ca, potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie, "procurorii isi desfasoara activitatea... sub autoritatea ministrului justitiei". Nici in acest text si nici in vreun alt text constitutional nu se prevede forma de exercitare a acestei autoritati. Prin urmare, autoritatea ministrului justitiei se poate exercita atat direct, cat si indirect. Prin exercitarea directa a autoritatii ministrului justitiei, nu numai ca nu se incalca vreun text constitutional, dar nu se incalca nici spiritul Constitutiei.
    Invocarea in sesizare a art. 115 si 116 din Constitutie nu este de natura sa duca la o alta concluzie. Este foarte adevarat ca ministrul justitiei este om politic, membru al Guvernului, si ca el actioneaza conform programului de guvernare. Aceasta situatie nu este insa de natura sa confere caracter temeinic sesizarii. Dimpotriva, potrivit principiului "separatiunii puterilor in stat si controlului lor reciproc", textul criticat apare ca o aplicatie concreta a controlului unei autoritati asupra unei alte autoritati. Pe de alta parte, in procesele la care participa, procurorii nu sunt decat parte in proces, iar, potrivit codurilor de procedura, toate partile din proces se afla pe picior de egalitate, cei care urmeaza sa hotarasca fiind numai judecatorii, constituiti in complet de judecata. De aceea dispozitiile ministrului justitiei, date chiar in mod direct procurorilor, nu pot influenta hotararile judecatoresti decat in egala masura cu cererile si concluziile formulate de celelalte parti.
    Este, de asemenea, adevarat ca, in temeiul art. 131 alin. (1) din Constitutie, "procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic...", dar, din moment ce tot art. 131 alin. (1) stabileste ca aceasta activitate se desfasoara sub autoritatea ministrului justitiei, inseamna ca textul criticat respecta intru totul prevederea constitutionala din acelasi text, si anume ca aceasta activitate se desfasoara potrivit principiului controlului ierarhic. Textul criticat nu face decat sa concretizeze cele doua prevederi constitutionale (controlul ierarhic si autoritatea ministrului justitiei), in sensul ca stabileste pe ministrul justitiei ca organ superior al ierarhiei din Ministerul Public. Imprejurarea ca ministrul justitiei nu este procuror si nici magistrat nu poate conduce la sustinerea motivului invocat, neavand vreo relevanta. Dimpotriva, prin activitatea sa stabilita de textul criticat, ministrul justitiei isi exercita controlul democratic asupra Ministerului Public, potrivit principiului separatiunii puterilor in stat si controlului lor reciproc. Cu atat mai mult, acest control se poate exercita asupra unei autoritati care nu are caracterul de putere si care, potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie, se afla sub autoritatea ministrului justitiei.
    Textul criticat are menirea de a ameliora activitatea procurorilor, in sensul de a evita intarzierile nejustificate sau netrimiterea in judecata a unor infractori.
    Nici argumentul ca ministrul justitiei, ca om politic, nu are impartialitate, deoarece apartine unui partid politic si face politica acestuia, iar nu politica generala a societatii, incercand sa induca o contradictie intre textul criticat si art. 130 alin. (1) din Constitutie, nu este intemeiat. Aceasta, deoarece, in sistemul modern al democratiei reprezentative, Parlamentul este expresia vointei nationale, iar Guvernul, deci inclusiv ministrul justitiei, este investit de Parlament. De aceea Guvernul reprezinta interesele generale ale societatii, asa cum art. 131 alin. (1) din Constitutie ii cere Ministerului Public. Nu exista, prin urmare, nici o contradictie intre acest text constitutional si textul de lege criticat.
    In sfarsit, se arata ca in Legea nr. 92/1992, nemodificata, Ministerul Public era singura institutie a statului care nu era supusa vreunui control. Aceasta situatie era in contradictie evidenta cu principiul fundamental al democratiei, ca orice institutie a statului sa fie supusa controlului unei alte institutii. Aceasta situatie a facut ca Ministerul Public sa fie un adevarat stat in stat, o mica dictatura. Modificarea Legii nr. 92/1992 pune capat acestei situatii anormale si plaseaza Ministerul Public, in mod real si concret, sub autoritatea ministrului justitiei, asa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constitutie. Aceasta prevedere constitutionala ar ramane doar teoretica si fara urmari practice, in cazul in care legea nu s-ar modifica;
    d) cu privire la art. 38, se arata ca art. 131 alin. (1) din Constitutie stabileste autoritatea ministrului justitiei asupra procurorilor. Cum ministrul justitiei nu are posibilitatea efectiva de a-si exercita personal autoritatea conferita de Constitutie, "este firesc ca el sa-si constituie un corp de control, alcatuit din specialisti in materie, adica de procurori, care sa supuna deciziei sale felul in care el sa-si exercite aceasta autoritate". Critica formulata este surprinzatoare, tinand seama ca la curtile de apel functioneaza judecatori inspectori care au obligatia de a-l informa pe ministru cu privire la functionarea instantelor si la abaterile de natura sa compromita calitatea activitatii, aplicarea legilor si a regulamentelor in circumscriptiile curtilor de apel. Aceasta modificare a legii este cuprinsa in art. 19, pe care contestatorii nu l-au criticat. Prin similitudine de situatii, este necesar ca ministrul justitiei sa aiba un corp de procurori inspectori care sa-i supuna spre aprobare masurile pe care acesta sa le ia in exercitarea autoritatii sale prevazute la art. 131 alin. (1) din Constitutie.
    Detasarea acestor procurori in Directia relatii cu Ministerul Public si coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justitiei este necesara, pentru ca procurorii detasati sa nu-si piarda statutul personal de magistrati si consecintele ce deriva din acest statut (drepturi banesti etc.). Aceasta detasare nu este de natura sa-i puna pe acesti procurori in situatia de subordonati ai unor salariati administrativi, deoarece ei sunt subordonati, in mod direct, ministrului justitiei, care este titularul autoritatii prevazute la art. 131 alin. (1) din Constitutie.
    Cat priveste critica adusa dispozitiei din alin. 5 al art. 38, se arata ca ea este, de asemenea, neintemeiata, deoarece si prin acest text se concretizeaza modalitatea practica de realizare a autoritatii ministrului justitiei asupra procurorilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie;
    e) cu privire la critica adusa dispozitiilor din cap. III al titlului III al legii, se precizeaza ca art. 130 din Constitutie reglementeaza rolul Ministerului Public, dar nu si organizarea sa. Din punct de vedere al respectarii Constitutiei, Ministerul Public poate functiona atat in sistemul anterior, cat si in cel preconizat de modificarea legii. Nu este, de aceea, necesar ca Ministerul Public si parchetele alcatuitoare sa functioneze in modul stabilit prin legea din anul 1992.
    Contrar celor sustinute in contestatie, art. 131 alin. (1) din Constitutie prevede numai controlul ierarhic, dar nu si pe cel unitar si sistematic, iar art. 130 nu impune ca Ministerul Public sa fie "unic si unitar". Toate criticile privitoare la premise de autonomizare, de federalizare teritoriala, care se refera la caracterul national, unitar si indivizibil al statului roman, sunt neintemeiate, cu atat mai mult cu cat acest sistem functioneaza inca din anul 1992, prin infiintarea si organizarea curtilor de apel. Modificarea legii, in aceasta privinta, nu este deci de natura sa aduca atingere caracterului unic si unitar al sistemului judiciar roman si, cu atat mai putin, prevederilor art. 1 din Constitutie.
    Faptul ca prin modificarile preconizate se diminueaza rolul si autoritatea procurorului general al Romaniei nu are nici o relevanta din punct de vedere al respectarii Constitutiei.
    Cat priveste art. 44 alin. 2, atacat de grupul de deputati, se apreciaza ca promovarea mentionata in text are valoare identica cu numirea prevazuta la art. 94 lit. c) din Constitutie. O exceptie de neconstitutionalitate se poate admite numai daca textul contestat incalca o prevedere constitutionala si in nici un caz din motive exclusiv semantice;
    f) cu privire la art. 52 alin. 1, se arata, de asemenea, ca obiectia este neintemeiata, deoarece magistratii, in activitatea lor, trebuie sa apere numai adevarul si legalitatea. Mentinerea textului eliminat in formula juramantului i-ar obliga pe magistrati sa se indeparteze de la obligatia lor de obiectivitate, corectitudine si impartialitate, atunci cand statul roman este parte in proces sau chiar atunci cand interesele statului roman sunt in joc, chiar in situatiile in care statul roman nu este parte in proces. Mentinerea acestui text in formula de juramant ar fi susceptibila de a aduce atingere drepturilor legale si legitime ale partilor din proces care se judeca cu statul roman si ar crea premisele unui proces inechitabil;
    g) cu privire la art. 73, se apreciaza ca, indiferent de imprejurarea ca recomandarile se fac de catre membrii Consiliului Superior al Magistraturii sau de catre ministrul justitiei, un control politic exista in oricare dintre formule. Aceasta, deoarece membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt alesi de Parlament, iar alegerea lor se face, in mod necesar, exclusiv pe criterii politice. Este adevarat ca magistratilor le este interzis sa faca parte din partide politice [art. 37 alin. (3) din Constitutie], insa nici o constitutie si nici o lege nu ii pot opri pe magistrati sa aiba anumite simpatii politice, chiar fara a fi inscrisi intr-un partid.
    Referitor la art. 73 alin. 1 lit. a), b) si c) din lege, se apreciaza ca art. 133 alin. (1) din Constitutie nu numai ca nu opreste ca propunerile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii sa fie facute la recomandarea ministrului justitiei, ci, dimpotriva, prin mentiunea finala "in conditiile legii", permite ca legea sa stabileasca conditiile in care Consiliul Superior al Magistraturii sa numeasca in functie pe judecatori si procurori.
    In ceea ce priveste art. 73 alin. 1 lit. d) din lege, se mentioneaza ca, si in acest caz, art. 124 alin. (1) fraza a doua din Constitutie nu numai ca nu opreste ca aceste masuri sa fie dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea ministrului justitiei, ci, dimpotriva, prin mentiunea finala "in conditiile legii", permite ca legea sa stabileasca conditiile concrete in care Consiliul Superior al Magistraturii sa dispuna promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor;
    h) cu privire la art. 79^1, se apreciaza ca dispozitia contestata nu contravine vreunei prevederi constitutionale, iar magistratii pot fi detasati numai cu acordul lor scris.
    Guvernul apreciaza, in punctul sau de vedere, ca dispozitiile atacate sunt constitutionale si, deci obiectiile formulate in cele trei sesizari sunt neintemeiate, pentru urmatoarele motive, redate in esenta:
    a) cu privire la art. 1, se arata ca, prin noua sa redactare, textul stabileste componentele autoritatii judecatoresti, reproducand dispozitiile constitutionale si, in acelasi timp, marcheaza locul distinct al instantelor judecatoresti, singurele care infaptuiesc justitia si, prin aceasta, exercita puterea judecatoreasca.
    Desi in Constitutia Romaniei separatia puterilor in stat nu este consacrata expressis verbis, ea este recunoscuta prin functiile distincte pe care le prevede pentru autoritatile publice, pe care le reglementeaza in cuprinsul sau legea fundamentala. Pe de alta parte, art. 80 alin. (2) din Constitutie consacra sintagma "puterile statului", iar in al doilea rand face o distinctie neta intre "autoritatile publice", ca institutii, si "puterile statului", ca functii ale acestuia. Or, este cunoscut ca teoria clasica a separatiei puterilor in stat porneste nu de la ideea de separatie a institutiilor, ci de la ideea ca functiile statului - legislativa, executiva si judecatoreasca - sunt distincte si infaptuite de organe independente. Prima idee este doar consecinta celei de-a doua. In acest sens trebuie inteleasa si distinctia pe care prevederile art. 1 din Legea privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca o fac intre notiunile de autoritate judecatoreasca si cea de putere judecatoreasca.
    Textul atacat nu numai ca nu incalca nici o dispozitie a Constitutiei, ci, dimpotriva, da expresie, intr-o alta formulare, prevederilor art. 125 alin. (1) din Constitutie, care stabilesc ca "Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege". Legiuitorul constituant, atunci cand a redactat cap. VI din titlul III al Constitutiei, a inteles sa fie riguros exact in ceea ce priveste exercitarea puterii judecatoresti, infaptuirea justitiei, precizand ca ea se realizeaza numai prin instantele judecatoresti, nu si prin celelalte doua componente ale autoritatii judecatoresti - Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii -, care au cu totul alte atributii, bine precizate de Constitutie.
    Rigoarea legiuitorului constituant in delimitarea rolului fiecarei componente a autoritatii judecatoresti este demonstrata si de modul diferit in care sunt formulate textele care se refera la judecatori si cele care se refera la procurori. Astfel, art. 123 alin. (2) din Constitutie prevede ca "Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii", ceea ce corespunde rolului lor de a infaptui justitia, de a judeca, de a solutiona litigii. Aceeasi ratiune sta si la baza inamovibilitatii care este recunoscuta judecatorilor prin art. 124 alin. (1) din Constitutie, ca garantie a independentei lor. In schimb, referitor la statutul procurorilor, art. 131 alin. (1) din Constitutie prevede ca "Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei". Se observa, in mod clar, din formularea art. 131 alin. (1), ca procurorii au un statut complet diferit de cel al judecatorilor, tocmai din cauza faptului ca ei nu infaptuiesc justitia, nu pronunta hotarari cu valoare de adevar legal. Din analiza alin. (1) al art. 131 din Constitutie rezulta ca procurorii sunt supusi atat controlului ierarhic, cat si autoritatii ministrului justitiei, ceea ce exclude ideea de independenta fata de autoritatile ierarhic superioare.
    In aceste conditii, a accepta, asa cum se sustine in sesizarea grupului de deputati, ca Ministerul Public face parte din puterea judecatoreasca, ar insemna a admite, contrar prevederilor Constitutiei, ca puterea judecatoreasca sau o parte a ei s-ar afla sub autoritatea ministrului justitiei, deci a puterii executive, ceea ce ar fi de natura sa nege principiul separatiei puterilor in stat, care, dupa cum s-a mai aratat, este consacrat si de Constitutia Romaniei. In acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, retinand ca, chiar daca Constitutia nu consacra in terminis principiul separatiei puterilor, cerintele lui de fond, astfel cum sunt concepute in prezent, se regasesc in legea fundamentala.
    Faptul ca atat judecatorii, cat si procurorii au calitatea de magistrati, potrivit Constitutiei, nu are nici o relevanta, de vreme ce rolul si statutul lor - in afara unor elemente comune - sunt totusi diferite, potrivit prevederilor legii fundamentale.
    Referitor la pozitia procurorilor si deci la situarea Ministerului Public in afara puterii judecatoresti, se invoca punctul de vedere exprimat de domnul senator Ion Predescu cu prilejul dezbaterilor din Adunarea Constituanta, care, in sedinta din 7 mai 1991, sublinia: "Procurorii, in mod firesc, nu fac parte din puterea judecatoreasca propriu-zisa; aceasta este constituita de instante, din judecatori, din cei care pronunta hotarari; ei fac acte de urmarire penala si luare de masuri de trimitere in judecata etc., de supraveghere, de atacare a hotararii judecatoresti. Si atunci, in ce sfera trebuie sa se inscrie? In a patra putere? Sub nici un motiv; Constitutia nu prevede patru puteri - asa cum a fost Procuratura conceputa si, mai ales, cum a activat, ca a patra putere. Ei trebuie inclusi in sfera justitiei (dar nu in cadrul puterii judecatoresti), asa cum a fost si in precedenta Constitutie din 1923 (...)".
    Acest punct de vedere exprima, de fapt, o idee fundamentala pentru intelegerea pozitiei Ministerului Public in raport cu puterea judecatoreasca, si anume ca aceasta autoritate publica nu poate fi, in acelasi timp, judecator si acuzator intr-un proces, chiar daca rolul Ministerului Public este de a reprezenta, in activitatea judiciara, interesele generale ale societatii, de a apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
    Este de remarcat, de altfel, ca si alte autoritati publice au misiunea de a apara ordinea de drept, drepturile si libertatile cetatenilor, fara a se erija in putere judecatoreasca.
    De asemenea, nu constituie un argument in favoarea ideii de apartenenta a Ministerului Public la puterea judecatoreasca nici faptul ca la baza activitatii procurorilor stau principiile legalitatii si impartialitatii, intrucat, in mod normal, intr-un stat de drept, aceste principii trebuie sa stea la baza activitatii tuturor celorlalte autoritati publice si sa fie inscrise, ca atare, in statutul functionarului public.
    De altfel, insasi Curtea Constitutionala a stabilit, in considerentele mai multor decizii, ca Ministerul Public, desi face parte din "autoritatea judecatoreasca", reprezinta "o magistratura speciala, care nu indeplineste atributii de natura jurisdictionala". Mai mult, intrucat procurorii isi desfasoara activitatea "sub autoritatea ministrului justitiei" organ esentialmente executiv, ei insisi sunt, pe cale de consecinta, "agenti ai puterii executive";
    b) cu privire la art. 18 alin. 4, se arata ca simpla lectura a textului duce la concluzia ca nu se incalca nici o prevedere a Constitutiei. Dispozitia criticata trebuie pusa in relatie cu prevederile art. 329 si ale art. 330 din Codul de procedura civila, care reglementeaza dreptul procurorului general ca, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, sa introduca recursul in interesul legii si recursul in anulare, cai extraordinare de atac. In mod asemanator sunt reglementate, prin art. 409 si art. 414^2 din Codul de procedura penala, cele doua cai extraordinare de atac in materie penala. Din examinarea textelor din codurile de procedura civila si penala rezulta ca nu ministrul justitiei este titularul cailor de atac respective, ci procurorul general, ministrul avand posibilitatea insa - in virtutea raporturilor sale cu procurorul general, care se afla sub autoritatea sa - sa ceara acestuia exercitarea acestor cai de atac, atunci cand conditiile legii sunt indeplinite.
    Sustinerea din sesizare ca textele codurilor de procedura civila si penala privind recursul in interesul legii si recursul in anulare nu ar fi nici ele constitutionale este fara relevanta, intrucat se refera la texte in vigoare, care nu pot fi supuse controlului de constitutionalitate a priori, pe de o parte, iar pe de alta parte nu contravin nici ele vreunei dispozitii constitutionale.
    Singura prevedere a Constitutiei cu care asertiunile cuprinse in sesizare pot fi puse in relatie este cea cuprinsa in art. 128, conform caruia "Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii". Prin compararea acestui text constitutional, pe de o parte, cu prevederile art. 19 alin. 4 teza finala si cu textele referitoare la recursul in anulare si in interesul legii, pe de alta parte, nu rezulta nici o incalcare a dispozitiilor constitutionale, care, de altfel, trimit la "conditiile legii" in ceea ce priveste exercitarea cailor de atac, conditii care sunt reglementate in codurile de procedura.
    Precizarea cuprinsa in teza finala a alin. 4 al art. 19, in discutie, a fost de altfel sugerata de expertiza legislativa efectuata de experti ai Consiliului Europei in anul 1994, privind problemele ridicate in Avizul nr. 176/1993 al Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, referitor la cererea de aderare a Romaniei la aceasta organizatie internationala;
    c) cu privire la art. 37, se apreciaza ca criticile aduse in sesizarile celor doua grupuri de parlamentari nu sunt fondate.
    Prin continutul sau, textul criticat nu incalca nici una dintre prevederile Constitutiei. Dar textul criticat exprima mai bine ideea de autoritate a ministrului justitiei sub care procurorii isi exercita activitatea, potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie.
    Din modul in care este formulat acest text constitutional rezulta ca toti procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei.
    Textul din legea fundamentala nu prevede ca exercitarea acestei autoritati de catre ministrul justitiei ar fi sau ar trebui sa fie mediata, conditionata in vreun fel. Or, in lipsa unei asemenea precizari, se impune, in mod natural, constatarea ca aceasta autoritate se poate exercita si in mod direct, inclusiv prin dispozitii. In nici unul dintre textele Constitutiei nu se vorbeste despre procurorul general sau despre Parchetul General si, cu atat mai putin, despre rolul lor in relatia de autoritate dintre ministrul justitiei si procurori.
    Se poate afirma, cu deplin temei, ca, in forma actuala a legii in vigoare, textul art. 37 este neconstitutional, intrucat procurorul general se interpune in relatia dintre ministrul justitiei si procurori, deci se lasa fara continut real autoritatea pe care acesta trebuie sa o exercite asupra activitatii procurorilor, potrivit Constitutiei.
    In acest context se mentioneaza aprecierea pe care Rezolutia nr. 1.123 (1997) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei o face in sensul ca in Romania "rolul Parchetului este inca foarte puternic", incurajand Romania sa urmeze reformele in acest domeniu.
    De asemenea, se precizeaza ca textul art. 37 este restrictiv, precizand ca obligatorii sunt numai dispozitiile ministrului justitiei date in vederea respectarii si aplicarii legii. Din interpretarea textului rezulta clar ca dispozitiile care nu ar respecta aceste cerinte nu sunt obligatorii si pun pe procuror la adapost de raspundere.
    Pe de alta parte, se arata ca ministrul justitiei este raspunzator pentru activitatea sa, pentru actele sale, mentionandu-se prevederile art. 111 din Constitutie, conform carora Guvernul si fiecare dintre membrii sai sunt obligati sa raspunda la intrebarile sau la interpelarile formulate de deputati sau de senatori, Camera Deputatilor sau Senatul avand posibilitatea sa adopte o motiune prin care sa-si exprime pozitia cu privire la problema ce a facut obiectul interpelarii.
    Se evidentiaza apoi faptul ca orice masura dispusa de ministrul justitiei pentru a fi luata de procuror, aceasta, in final, este supusa controlului instantei de judecata, compusa din judecatori a caror independenta este consacrata de lege si garantata de principiul inamovibilitatii. De altfel, dispozitiile cu consecintele cele mai grave nu pot fi date decat in forma scrisa, ceea ce constituie o garantie extrem de serioasa ca nu vor fi date cu usurinta sau in mod abuziv.
    Fundamentul autoritatii pe care o exercita ministrul justitiei asupra activitatii procurorilor, inclusiv prin dispozitiile specifice sau cu caracter general, de orientare a politicii penale, rezida tocmai in responsabilitatea sa fata de Parlament, autoritatea publica a carei legitimitate este izvorata din alegeri.
    Se apreciaza ca este lipsita de suport constitutional argumentarea ca ministrul justitiei, fiind un om politic si neavand calitatea de magistrat, nu ar putea sa dea dispozitii procurorilor, intrucat nu ar avea impartialitate. Dimpotriva, art. 131 din Constitutie prevede, asa cum s-a mai aratat, ca procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei, calitatea acestuia de om politic neavand, prin urmare, nici o relevanta in raporturile sale cu procurorii.
    In sfarsit, se arata ca argumentul din sesizarea grupului de deputati, in sensul ca raporturile dintre ministrul justitiei si procuror s-ar limita numai la o relatie administrativa, organizatorica, similara cu aceea existenta intre ministrul justitiei si instantele judecatoresti, nu are baza constitutionala, intrucat textul art. 131 alin. (1) nu circumstantiaza raporturile de autoritate dintre ministrul justitiei si procurori la sfera administrativa sau de alta natura. Este evident ca afirmatia critica ce se face din acest punct de vedere nu tine seama de principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus;
    d) cu privire la art. 38, se mentioneaza ca, in realitate, textul acestui articol, a carui neconstitutionalitate se invoca, reglementeaza dreptul de control al ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor, care decurge, in mod logic, din prevederea constitutionala conform careia procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei [art. 131 alin. (1) din Constitutie].
    Din moment ce s-a stabilit ca ministrul justitiei, in virtutea art. 131 din Constitutie, are dreptul sa dea dispozitii obligatorii, in mod direct sau prin procurorul general, procurorilor, este firesc ca el sa poata sa si controleze activitatea acestora.
    Dreptul de control, ca si dreptul de dispozitie asupra activitatii procurorilor sunt elemente intrinseci ale autoritatii pe care ministrul justitiei o exercita asupra activitatii procurorilor. In lipsa acestor forme concrete de manifestare a autoritatii ministrului justitiei, aceasta ar fi golita de orice continut.
    Critica cu privire la posibilitatea exercitarii controlului prin inspectori generali din Ministerul Justitiei si prin procurori detasati in cadrul acestui minister nu are un fundament constitutional, intrucat ministrul justitiei, in exercitarea autoritatii sale asupra procurorilor, are deplina libertate de a-si alege modalitatile de control, ca si persoanele pe care sa le insarcineze sa faca constatari cu privire la activitatea procurorilor. Nici un text constitutional nu interzice ca procurorii sa poata fi controlati de persoane care nu au calitatea de procuror, ci sunt magistrati asimilati. Pe de alta parte, critica facuta, in sensul ca prin detasarea unor procurori in Ministerul Justitiei s-ar incalca statutul acestora, este neintemeiata, intrucat aceasta este de fapt o dispozitie de favoare care trebuie coroborata cu prevederile art. 79^1 al legii, care stabilesc ca detasarea procurorilor, ca si a judecatorilor nu se poate face decat cu acordul lor scris, pe o perioada determinata, cei in cauza pastrandu-si statutul de magistrat pe perioada detasarii.
    De asemenea, se sustine ca nici critica ce se aduce ultimului alineat al art. 38 nu este fondata, deoarece nu contravine nici unei prevederi constitutionale ci, din contra, se inscrie mai exact in prevederile art. 131 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora nu numai procurorul general se afla sub autoritatea ministrului justitiei, ci toti procurorii, indiferent de pozitia lor ierarhica in cadrul Ministerului Public.
    In sfarsit, cat priveste afirmatia cuprinsa in sesizarea grupului de deputati ca efectuarea controlului de catre ministrul justitiei asupra activitatii procurorilor constituie o imixtiune a executivului in sfera puterii judecatoresti, se arata ca nici aceasta nu are suport constitutional, Ministerul Public, procurorii, nefacand parte din puterea judecatoreasca, care cuprinde numai instantele judecatoresti. Dreptul ministrului justitiei de a da, in interesul aplicarii legii, dispozitii procurorilor si de a le controla activitatea decurge din faptul ca, spre deosebire de judecatori, cu privire la care Constitutia, in art. 123 alin. (2), prevede ca "sunt independenti si se supun numai legii", in ceea ce ii priveste pe procurori, textele constitutionale nu mai afirma aceasta independenta. Mai mult, art. 131 alin. (1) prevede principiul controlului ierarhic al activitatii procurorilor si al autoritatii ministrului justitiei, sub care acestia se afla, ceea ce exclude ipso facto ideea independentei lor. Este adevarat ca in acelasi text se consacra principiul legalitatii si cel al impartialitatii in activitatea procurorilor, absolut necesare, dar care nu exclud controlul ierarhic si autoritatea ministrului justitiei.
    e) cu privire la dispozitiile cuprinse in cap. III al titlului III, se apreciaza ca criticile formulate de grupul de senatori - in sensul ca se incalca unitatea Ministerului Public, sistemul unitar al parchetelor, principiul controlului ierarhic inscris in art. 131 alin. (1) din Constitutie, ca se creeaza premise de autonomizare si de federalizare teritoriala, ca se lezeaza caracterul national, unitar si indivizibil al statului roman si ca se diminueaza rolul si autoritatea procurorului general al Romaniei - sunt in mod evident nefondate.
    Faptul ca se prevede in art. 42 si 43 ca parchetele de pe langa curtile de apel sunt conduse de procurori generali si ca acestia exercita, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra parchetelor din circumscriptia lor nu are absolut nici o legatura, si cu atat mai putin una de cauzalitate, cu unitatea statului roman sau cu pericolul federalizarii acestuia.
    Este de observat ca si pana acum existau parchete pe langa curtile de apel, singura modificare adusa de noua lege fiind aceea ca, in concordanta cu traditiile existente in perioada anterioara instalarii dictaturii comuniste, s-a revenit la denumirea de procuror general pentru conducatorii acestora.
    Existenta a cincisprezece procurori generali la parchetele de pe langa curtile de apel nu diminueaza cu nimic rolul procurorului general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, care, conform art. 44 alin. 3 din noua lege, exercita, direct sau prin procurori-inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor.
    Din examinarea tuturor textelor capitolului in atentie nu rezulta nici o incalcare a principiului controlului ierarhic al activitatii procurorilor, prevazut la art. 131 alin. (1) din Constitutie, sau a vreunei alte dispozitii constitutionale.
    Cat priveste critica adusa, in sesizarea grupului de deputati, articolului 44 alin. 2, se arata ca este lipsita de temei, intrucat, pe de o parte, nu exista nici un text constitutional care ar putea fi invocat in sprijinul sustinerii sale, iar, pe de alta parte, nimic nu impiedica, daca ar fi cazul, ca o persoana care nu are calitatea de procuror sa fie numita mai intai procuror, cu respectarea conditiilor si procedurilor legale si constitutionale, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, si apoi sa fie promovat in functia de procuror general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie.
    In ceea ce priveste al doilea motiv de critica a textului in cauza, anume acela ca s-ar incalca prevederile art. 94 lit. c) din Constitutie, potrivit carora presedintele Romaniei "numeste" in functiile publice, si nu promoveaza, el este tot atat de neintemeiat, intrucat si in cazul promovarii are loc o numire in noua functie.
    In legatura cu criticile aduse, se mentioneaza ca nici un text constitutional nu s-ar fi opus ca promovarea in functia de procuror general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa fie facuta direct de ministrul justitiei, intrucat competenta Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la promovarea in functie a magistratilor nu este prevazuta decat pentru judecatori [art. 124 alin. (1) din Constitutie]. Fiind insa in cauza "primul procuror al tarii", Parlamentul a ales prin textul de lege solutia promovarii sale in functie, de catre Presedintele tarii, la propunerea ministrului justitiei.
    Invocarea de catre autorii sesizarii a art. 16 din Constitutie, care se refera la egalitatea in drepturi, ca temei al neconstitutionalitatii textului care se refera la promovarea in functia de procuror general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, nu are nici o relevanta in cauza, neputandu-se invoca un drept atunci cand se pune problema promovarii intr-o functie unica;
    f) cat priveste art. 52 alin. 1, se arata ca prin noua formula a juramantului nu se incalca nici un text constitutional, intrucat legea fundamentala nu cuprinde prevederi sau anumite conditii privitoare la juramantul magistratilor. Explicatia reformularii textului juramantului prestat de magistrati consta in faptul ca angajamentul de a apara interesele Romaniei venea in contradictie cu obligatia de impartialitate ce revine magistratilor in procesele in care s-ar putea pune problema intereselor unor persoane straine in conflict cu interesele statului roman sau ale altor institutii ale acestuia. De altfel, intrucat in juramant se regaseste angajamentul magistratului de a respecta Constitutia si legile tarii, nu se poate pune problema neloialitatii sale fata de tara, dar fara a se aduce atingere impartialitatii de care trebuie sa dea dovada in calitatea sa de magistrat;
    g) cu privire la art. 73, se apreciaza ca reglementarea nu numai ca nu contravine legii fundamentale, dar este in deplin acord cu aceasta.
    Din faptul ca in art. 133 din Constitutie se precizeaza ca exercitarea atributiei conferite Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea in functie a magistratilor asistenti se face "in conditiile legii", se desprinde concluzia ca prin lege se pot da reglementari de natura sa precizeze modalitatile concrete in care Consiliul Superior al Magistraturii sa-si poata exercita aceasta atributie, inclusiv initiativa in identificarea persoanelor care urmeaza sa fie propuse pentru numirea in functia de magistrat. In sprijinul acestei idei sta si prevederea din finalul textului art. 133 alin. (1) din Constitutie, conform careia lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de ministrul justitiei, fara drept de vot. Explicatia logica a prevederii constitutionale consta in aceea ca in cadrul lucrarilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt analizate tocmai recomandarile facute de catre ministrul justitiei, care concura in acest fel la buna desfasurare a lucrarilor consiliului, pe care le prezideaza. Faptul ca ministrul justitiei nu are drept de vot, conform textului constitutional, demonstreaza grija legiuitorului constituant de a nu depasi cadrul colaborarii dintre autoritatea executiva si cea judecatoreasca in stabilirea propunerilor de numire in magistratura ce vor fi inaintate Presedintelui Romaniei.
    In ceea ce priveste promovarea si transferarea judecatorilor, art. 124 alin. (1) din Constitutie prevede ca acestea sunt dispuse numai de catre Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii. Aceasta formulare presupune ca prin lege sa se stabileasca procedura de adoptare a masurilor respective, ceea ce nu exclude, ci, dimpotriva, presupune o participare activa a ministrului justitiei, inclusiv prin propunerile pe care le face Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, ministrul justitiei este cel mai in masura sa cunoasca nevoile bunului mers al justitiei, pentru a propune Consiliului Superior al Magistraturii efectuarea transferului judecatorilor si promovarea acestora.
    De altfel, si in aceste cazuri, ca si in situatia recomandarilor pe care ministrul justitiei le face Consiliului Superior al Magistraturii pentru ca acesta sa propuna Presedintelui Romaniei numirile in magistratura, avem de a face cu acelasi gen de atributii cu privire la personalul din magistratura, a carui conducere se asigura de ministrul justitiei prin aparatul ministerului. De aceea, in ambele situatii, prezidarea lucrarilor Consiliului Superior al Magistraturii revine ministrului justitiei. Aceasta rezulta din interpretarea sistematica a textelor art. 124 alin. (1), art. 133 alin. (1) si art. 133 alin. (2) din Constitutie, conform carora - cu exceptia cazului cand are rolul de consiliu de disciplina si este prezidat de Presedintele Curtii Supreme de Justitie - lucrarile sale sunt prezidate de ministrul justitiei. In aceasta si rezida ratiunea prevederilor din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, care stabilesc ca pregatirea lucrarilor necesare desfasurarii activitatii Consiliului Superior al Magistraturii se asigura de compartimente ale aparatului Ministerului Justitiei.
    In conditiile in care, conform noului text al art. 73, ministrul justitiei este cel care face recomandari, Consiliul Superior al Magistraturii este cel care decide daca va promova propunerile pe baza recomandarii facute de ministrul justitiei sau nu, ori daca va accepta propunerea ministrului justitiei de a transfera un judecator sau de a-l promova. Orice recomandare sau, dupa caz, propunere ar face ministrul justitiei, ea poate fi blocata de Consiliul Superior al Magistraturii, daca acesta nu este de acord cu acceptarea ei. Asa fiind, nu sunt stirbite atributiile Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, in prezent, in ceea ce ii priveste pe judecatorii Curtii Supreme de Justitie, conform Legii nr. 56/1993, Colegiul permanent al acestei Curti are, intre atributiile sale, si pe aceea de a prezenta recomandari Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea de judecatori la instanta suprema, fara a se considera ca prin aceasta sunt stirbite prerogativele Consiliului Superior al Magistraturii.
    In realitate, prin modul in care sunt reglementate, in actuala formulare, textele art. 73, se realizeaza o conlucrare stransa, o colaborare a autoritatilor judecatoreasca si executiva in asigurarea bunei functionari a instantelor judecatoresti, a parchetelor si evitarea oricarui blocaj. A accepta ideea, care se cauta a fi acreditata prin sesizarile adresate Curtii Constitutionale, in sensul ca, in ceea ce priveste numirile, promovarile si transferarile in magistratura, acestea ar trebui sa fie exclusiv de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, fara nici un amestec din partea executivului, ar insemna sa se nege necesitatea colaborarii intre autoritatile statului, a echilibrului care trebuie sa existe intre acestea, ceea ce contravine conceptiei moderne despre separatia puterilor. In cazul in care ministrul justitiei, prin recomandarile sau propunerile facute ori prin refuzul de a investi Consiliul Superior al Magistraturii cu propuneri ori recomandari, ar bloca activitatea Consiliului Superior al Magistraturii si ar perturba astfel activitatea autoritatilor judecatoresti, el ar fi tras la raspundere in conditiile Constitutiei si ale legilor in vigoare.
    Prevederea alin. 4 al art. 73 din lege, care stabileste ca, pentru numirea in functia de presedinte al Curtii Supreme de Justitie, vor fi prezentate Presedintelui Romaniei trei propuneri, nu incalca nici o dispozitie constitutionala. Nici o prevedere a Constitutiei nu contine restrictii in ceea ce priveste numarul de propuneri ce pot fi prezentate Presedintelui Romaniei pentru numirile in functiile din magistratura. Este firesc ca pentru functia suprema in magistratura sa fie oferita posibilitatea Presedintelui tarii de a desemna pe cel pe care il considera cel mai potrivit pentru inalta misiune ce ii va reveni;
    h) cu privire la art. 79^1, se arata ca masura detasarii, astfel cum este prevazuta in textul criticat, nu incalca in nici un fel statutul judecatorilor sau al procurorilor, asa cum este el prevazut de Constitutie. Aceasta masura nu poate fi luata decat cu consimtamantul scris al judecatorului sau al procurorului, astfel incat Ministerul Justitiei, Institutul National al Magistraturii sau alte institutii publice sa poata beneficia, cand este necesar, de experienta profesionala si de cunostintele de specialitate ale magistratului. Din moment ce acestea sunt ratiunile si conditiile detasarii, iar in nici un caz motive de ordin politic, rezulta ca art. 79^1 ofera garantia respectarii inamovibilitatii judecatorilor si a stabilitatii procurorilor. Mai mult, textul criticat se constituie ca o dispozitie de favoare pentru magistrati, care pot, astfel, pentru o durata limitata de timp, sa schimbe felul muncii, in beneficiul imbogatirii experientei juridice si al largirii orizontului de cunoastere. Este evident ca, in conditiile detasarii, magistratii desfasoara o alta activitate decat aceea de judecator sau de procuror, astfel incat nu se poate sustine ca se incalca in vreun fel separatia puterilor. Faptul ca reglementarea adoptata de lege difera de regimul obisnuit al detasarii prevazut de Codul muncii, care nu se aplica magistratilor, nu are relevanta in planul controlului de neconstitutionalitate.
    Intrucat cele trei sesizari privesc neconstitutionalitatea aceleiasi legi, s-a procedat la conexarea lor, pronuntandu-se decizia de fata.

    CURTEA CONSTITUTIONALA,
tinand seama de sesizarile de neconstitutionalitate formulate, de punctele de vedere comunicate, de raportul intocmit de judecatorul-raportor, precum si de concordanta dintre textele legale ce fac obiectul sesizarilor si dispozitiile constitutionale, retine urmatoarele:
    In temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala constata ca este competenta sa solutioneze sesizarile, care s-au inaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constitutie si ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
    Curtea constata, cu caracter de generalitate, ca prin controlul de constitutionalitate se verifica concordanta textelor atacate cu prevederile Constitutiei, fara sa poata fi luate in considerare solutii din reglementarea romaneasca din alte perioade sau din legislatia straina ori tendintele existente in alte tari cu privire la institutii similare, decat in masura in care intereseaza intelesul constitutional al reglementarii supuse controlului. Asa fiind, daca se doresc alte solutii legislative decat cele care au la baza textele legii fundamentale, trebuie mai intai revizuita Constitutia si nu interpretate sau aplicate textele peste vointa legiuitorului constituant.
    Pe de alta parte, este de retinut ca reprezentantii autoritatilor publice au obligatia constitutionala de a se abtine de la comentarii asupra sesizarilor aflate pe rolul Curtii Constitutionale, fiindca ele pot fi interpretate ca presiuni asupra judecatorilor constitutionali si pot pune la indoiala independenta lor in luarea deciziilor.
    Cu referire directa la obiectiile de neconstitutionalitate formulate, Curtea constata urmatoarele:
    1. Critica de neconstitutionalitate adusa art. 1 din legea atacata este nefondata. Potrivit art. 125 alin. (1) din Constitutie, justitia se infaptuieste prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, astfel ca legea fundamentala recunoaste numai judecatorului jurisdictio si imperium, adica puterea de a "spune" dreptul si de a impune executarea silita a hotararilor. Prin Decizia nr. 96/1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Curtea Constitutionala a statuat in sensul ca, desi dispozitiile referitoare la Ministerul Public sunt asezate in Constitutie in capitolul referitor la "Autoritatea judecatoreasca", aceasta nu poate duce la transformarea Ministerului Public si a unitatilor sale in instante judecatoresti, care sa infaptuiasca, potrivit Constitutiei, justitia. In aceeasi decizie, analizandu-se art. 131 alin. (1) din Constitutie, care este plasat tot in capitolul "Autoritatea judecatoreasca", si retinandu-se ca ministrul justitiei, sub a carui autoritate isi desfasoara activitatea procurorii, este reprezentant al executivului, s-a apreciat ca din textul constitutional rezulta, fara dubiu, o legatura a Ministerului Public cu puterea executiva, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezinta interesele societatii in mod permanent si continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constitutie, reprezinta si el, in activitatea judiciara, interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
    Curtea Constitutionala nu este chemata sa stabileasca care dintre solutiile doctrinare ar fi corecta, ci sa verifice daca textul atacat este sau nu in concordanta cu Constitutia, legea fundamentala cu forta juridica suprema. Or, din dispozitiile constitutionale rezulta, astfel cum s-a retinut si prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 73/1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, ca Ministerul Public reprezinta o magistratura speciala care nu indeplineste atributii jurisdictionale.
    Aceste considerente isi pastreaza valabilitatea si in prezent, neintervenind nici un element care sa conduca la reconsiderarea lor, astfel incat solutia din art. 1, care face distinctie intre autoritatea judecatoreasca si puterea judecatoreasca, nu este in contradictie cu Constitutia. Chiar daca ea nu consacra in terminis principiul separatiei puterilor in stat, cerintele lui de fond, astfel cum sunt concepute in prezent, se regasesc in legea fundamentala si trebuie respectate de catre toate autoritatile. Pe de alta parte, art. 80 alin. (2) din Constitutie se refera la "puterile statului", astfel incat si acest text constituie un temei pentru aprecierea textului atacat ca fiind constitutional.
    Nici Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din puterea judecatoreasca, deoarece nu infaptuieste justitia, ci reprezinta un organism care se interpune intre puterea judecatoreasca si puterea executiva, reprezentata de Presedintele Romaniei si Guvern, in principal pentru asigurarea unei cat mai depline independente a justitiei. Aceasta explica de ce a fost reglementat in capitolul "Autoritatea judecatoreasca".
    De retinut ca grupul de senatori care a formulat obiectia de neconstitutionalitate apreciaza ca dispozitiile art. 1 din lege, astfel cum au fost modificate, sunt constitutionale.
    2. Obiectia de neconstitutionalitate privind art. 19 alin. 4 teza a doua este si ea nefondata, deoarece textul atacat nu ingaduie ministrului justitiei sa exercite el caile de atac, ci precizeaza, in mod logic, ca exercitarea atributiilor ce i se dau prin lege de a solicita exercitarea cailor de atac nu constituie o imixtiune in activitatea de judecata. Intr-adevar, art. 128 din Constitutie stabileste ca, impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii. Iar legea procesual civila, prin art. 329 si 330, precum si legea procesual penala, prin art. 409 si 414^2, ingaduie ministrului justitiei sa solicite procurorului general exercitarea recursului in interesul legii si a recursului in anulare, cai extraordinare de atac. Chiar si aceste texte sunt apreciate ca neconstitutionale in sesizarea grupului de deputati, dar, intrucat este vorba de dispozitii legale intrate in vigoare, Curtea nu se poate pronunta asupra acestei probleme in cadrul controlului a priori. In cadrul controlului constitutionalitatii pe cale de exceptie, Curtea s-a pronuntat insa prin Decizia nr. 73/1996, in sensul ca dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila sunt constitutionale.
    Fara a intra in cercetarea constitutionalitatii textelor din legea procesuala civila sau penala, deoarece ele nu formeaza obiectul prezentei cauze, este necesar, pentru aprecierea constitutionalitatii textului atacat, sa se retina motivele pentru care se recunoaste ministrului justitiei dreptul de a solicita exercitarea de catre procurorul general a acestor cai de atac: recursul in interesul legii urmareste sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii pe intreg teritoriul tarii, Curtea Suprema de Justitie pronuntandu-se asupra chestiunilor de drept care au primit solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti; recursul in anulare in materie civila se poate introduce numai daca, printr-o hotarare irevocabila, instantele au depasit atributiile puterii judecatoresti sau cand judecatorii au savarsit infractiuni in legatura cu hotararea pronuntata; in materie penala, recursul in anulare se exercita pentru motive mai variate, uneori numai in favoarea condamnatului. Este vorba deci de apararea unor principii fundamentale ale statului de drept, precum: aplicarea unitara a legilor, separatia puterilor, independenta si impartialitatea judecatorilor, precum si de inlaturarea unor incalcari esentiale ale legii penale sau procesual penale, altfel spus, probleme de interes general. Interesele private ale partilor ar putea sa le determine sa nu exercite caile de atac pentru indepartarea erorilor judecatorilor, iar interesul general al legii reclama pronuntarea unor decizii care sa asigure suprematia ei. De aceea, inca de la prima reglementare a acestor cai de atac s-a prevazut posibilitatea declansarii controlului de catre procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei.
    3. Nici critica de constitutionalitate privind art. 37 nu este fondata. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constitutional nu distinge. Pe de alta parte, art. 130 alin. (2) din Constitutie stabileste ca Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, in conditiile legii. Asa fiind, inseamna ca legea poate concretiza formele sub care se manifesta autoritatea ministrului justitiei asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispozitie direct procurorilor, in vederea respectarii si aplicarii legii.
    Sustinerea din sesizarea grupului de deputati, in sensul ca aceasta autoritate ar fi numai administrativa, este contrara textului constitutional, ca urmare a acceptarii de catre Adunarea Constituanta a unui amendament ce viza eliminarea restrictiei din proiectul de Constitutie, care limita autoritatea ministrului justitiei numai la aspectul administrativ.
    4. Obiectia de neconstitutionalitate referitoare la art. 38 este, de asemenea, neintemeiata. Nu se poate retine ca reglementarea prin lege a controlului ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor constituie o imixtiune a executivului in sfera puterii judecatoresti si deci o incalcare a Constitutiei, din moment ce, potrivit legii fundamentale, Ministerul Public nu face parte din puterea judecatoreasca, iar procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei. Aceasta ultima prevedere constitutionala, inscrisa in art. 131 alin. (1), nu poate fi lipsita de continut prin interpretari care nu isi au temeiul in Constitutie.
    Este adevarat ca, potrivit art. 44 alin. 3 din lege, procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie exercita controlul asupra tuturor parchetelor, dar aceasta dispozitie nu poate fi contrapusa prevederii constitutionale din art. 131 alin. (1), care pune pe toti procurorii, inclusiv pe procurorii generali, sub autoritatea ministrului justitiei. Din aceleasi considerente nu poate fi retinuta afirmatia din sesizarea grupului de deputati, in sensul ca, din moment ce art. 30 alin. final din Legea nr. 92/1992 prevede ca Ministerul Public este independent in relatiile cu celelalte autoritati publice, institutia Ministerului Public nu poate fi condusa de catre ministrul justitiei. De altfel, o interpretare sistematica a art. 30 ar fi dus la aceeasi concluzie, deoarece in alin. 1 se reia dispozitia constitutionala, prevazandu-se ca Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe langa fiecare instanta judecatoreasca, sub autoritatea ministrului justitiei.
    Critica ce vizeaza posibilitatea controlului asupra procurorilor prin inspectori generali din Ministerul Justitiei nu are temei constitutional. Este evident ca dispozitia art. 131 alin. (1) din Constitutie, care pune procurorii sub autoritatea ministrului justitiei, nu poate fi interpretata in sensul ca numai ministrul justitiei ar putea exercita singur atributiile ce decurg din calitatea sa. Pe de alta parte, sesizarea grupului de deputati ignora dispozitiile art. 38 din lege, ce definesc obiectul controlului care se poate exercita de catre procurorii inspectori, procurorii delegati, procurorii detasati sau inspectorii generali.
    Nici critica vizand posibilitatea detasarii unor procurori in Ministerul Justitiei nu poate fi primita, deoarece ea nu incalca vreo dispozitie constitutionala si nici principiul separatiei puterilor in stat, din moment ce ei nu fac parte din puterea judecatoreasca si isi pastreaza statutul pe care l-au avut, aflandu-se tot sub autoritatea ministrului justitiei, iar, pe de alta parte, detasarea se face cu acordul lor.
    Pentru considerentele aratate mai sus, nu poate fi retinuta nici critica ce se aduce alin. 5 al art. 38, in privinta dispozitiilor pe care ministrul justitiei le poate da direct procurorilor.
    5. Dispozitiile cuprinse in cap. III al titlului III din lege, referitoare la parchetele de pe langa curtile de apel si de pe langa Curtea Suprema de Justitie, nu infrang nici o dispozitie constitutionala si deci obiectia de neconstitutionalitate este nefondata. In esenta, prin obiectia formulata se invoca incalcarea unitatii Ministerului Public, desconsiderarea lui si a sarcinilor pe care le are, precum si diminuarea rolului procurorului general al Romaniei. Este de retinut ca, potrivit art. 130 alin. (2) din Constitutie, Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, in conditiile legii. Or, art. 30 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 stabileste ca parchetele functioneaza pe langa fiecare instanta judecatoreasca, respectiv: Curtea Suprema de Justitie, curti de apel, tribunale si judecatorii. Solutia legii isi afla deci temeiul in Constitutie si nu afecteaza unitatea Ministerului Public, din moment ce art. 44 alin. 3 din lege stabileste ca procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie exercita controlul asupra tuturor procurorilor, iar potrivit art. 131 alin. (1) din Constitutie toti procurorii se afla sub autoritatea ministrului justitiei. Aceasta fiind, in esenta, si solutia data prin Legea nr. 92/1992, este greu de admis ca prin reglementarea actuala s-ar incalca caracterul unitar al statului si s-ar crea premise de autonomizare si de federalizare teritoriala.
    Nici celelalte critici nu au temei constitutional. Legea fundamentala nu se refera la procurorul general al Romaniei, ci la procurori constituiti in parchete, potrivit legii, sub autoritatea ministrului justitiei. Deci critica privind diminuarea rolului procurorului general al Romaniei nu poate fi primita. Aceeasi solutie se impune si in ceea ce priveste critica referitoare la desconsiderarea Ministerului Public si a sarcinilor sale. Legiuitorul constituant a inscris in Constitutie dispozitii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanta institutiei, dar a lasat ca reglementarea de amanunt sa se realizeze prin lege, insa fara a extinde sau a restrange continutul prevederilor legii fundamentale. Constitutia trateaza, sub unele aspecte, in mod diferit pozitia si rolul instantelor si judecatorilor fata de Ministerul Public si fata de procurori si este firesc ca aceste diferentieri sa se regaseasca si in lege, dar aceasta nu inseamna o desconsiderare a Ministerului Public sau a procurorilor, ci este vorba de reglementarea diferita a rolului distinct si diferit pe care il au cele doua autoritati.
    In sfarsit, nu poate fi retinuta nici critica ce se aduce in sesizarea grupului de deputati prevederilor art. 44 alin. 2 din lege, in sensul ca textul ar incalca prevederile art. 16 si ale art. 94 lit. c) din Constitutie. Se sustine ca prin referirea textului la "promovare" s-ar incalca principiul egalitatii in drepturi a cetatenilor, consacrat de art. 16, deoarece in acest fel ar putea fi promovati numai procurori, restrangandu-se sfera persoanelor care ar putea candida la aceasta functie. Critica nu tine seama insa de faptul ca art. 16 alin. (1) are in vedere egalitatea de sanse a cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, dar avansarea ca procuror general presupune calitatea de procuror, cu respectarea conditiilor prevazute de legea de organizare judecatoreasca, inclusiv conditiile de vechime stabilite de art. 67 din lege. Pe de alta parte, desi art. 94 lit. c) din Constitutie foloseste termenul de numire, notiunea de avansare nu este neconstitutionala, ea presupunand o numire in functia de procuror general.
    6. Critica formulata de grupul de senatori cu privire la art. 52 alin. 1 nu este fondata. Constitutia nu prevede formula juramantului pe care trebuie sa-l depuna magistratii, dar stabileste in art. 123 alin. (2) ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii, ceea ce se reflecta in textul atacat. Pe de alta parte, referirea din formula juramantului la respectarea Constitutiei are in vedere si apararea intereselor tarii, fara ca prin aceasta judecatorul sa fie socotit aparator al statului in procese si nu independent si impartial, astfel cum presupune profesia.
    7. Nu este intemeiata nici obiectia de neconstitutionalitate formulata in legatura cu art. 73 din lege. Potrivit art. 124 alin. (1) teza finala din Constitutie, promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii. Pe de alta parte, art. 133 alin. (1) teza intai din legea fundamentala stabileste, de asemenea, ca, in conditiile legii, Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari. Asadar legiuitorul constituant a stabilit ca prin lege sa se detalieze modalitatile de numire a judecatorilor si a procurorilor, precum si cele de avansare, de transfer si de sanctionare a judecatorilor. De aceea, faptul ca textul atacat a introdus recomandarea ministrului justitiei in legatura cu atributiile Consiliului Superior al Magistraturii nu contravine Constitutiei. Consiliul Superior al Magistraturii nu este tinut de recomandarea ministrului justitiei si o poate refuza, solicitand alte recomandari. In masura in care ministrul justitiei ar bloca procesul firesc de numire, de promovare sau de transferare nefacand alte recomandari, se poate angaja raspunderea ministrului justitiei, pentru neindeplinirea unei obligatii legale.
    Numai in cazul in care Consiliul Superior al Magistraturii nu ar avea dreptul de a dispune asupra recomandarilor, textul ar fi fost neconstitutional, deoarece ar fi transformat consiliul intr-o curea de transmisie intre doua componente ale puterii executive. Solutia din text are in vedere faptul ca ministrul justitiei, prin aparatul pe care il are la dispozitie, este in permanenta informat asupra situatiei magistratilor. Pe de alta parte, potrivit art. 73 alin. 3 din lege, Consiliul Superior al Magistraturii poate cere Ministerului Justitiei, instantelor judecatoresti sau parchetelor relatii sau acte referitoare la activitatea profesionala ori la conduita magistratilor, iar art. 46 alin. 1 din Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii stabileste ca membrii sai se pot informa si la sediile instantelor si ale parchetelor cu privire la problemele care intra in competenta sa.
    Desigur ca ar putea fi de discutat daca legiuitorul actual s-a oprit la cea mai buna solutie, excluzand posibilitatea ca si alte structuri legate de infaptuirea justitiei sa faca recomandari Consiliului Superior al Magistraturii, dar solutia din textul atacat reprezinta o optiune politica a Parlamentului, pe care Curtea Constitutionala nu o poate cenzura, nefiind in contradictie cu Constitutia. Pe de alta parte, in cadrul unei conlucrari intre Consiliul Superior al Magistraturii si ministrul justitiei, nici textele constitutionale si nici textul legal atacat nu impiedica pe membrii consiliului sa-l informeze pe ministru asupra unor situatii de care au luat cunostinta si care ar justifica formularea unor recomandari de catre ministrul justitiei.
    Critica adusa textului in sesizarea grupului de deputati, in sensul ca pentru numirea in functiile de conducere ale Curtii Supreme de Justitie nu trebuie facute cate trei propuneri, deoarece, potrivit Constitutiei, Presedintele Romaniei numeste si nu alege din mai multe propuneri facute, nu este justificata. In primul rand, trebuie retinut ca art. 73 alin. 4 din lege se refera numai la presedintele Curtii Supreme de Justitie, astfel ca mentiunea din sesizare la alte functii este fara temei. Aceeasi este constatarea si cu privire la referirile din sesizare relativ la numirea procurorilor generali ai parchetelor de pe langa curtile de apel de catre Presedintele Romaniei. Cat priveste pe presedintele Curtii Supreme de Justitie, faptul ca legea prevede trei propuneri nu contravine nici unui text constitutional, deoarece numirea nu exclude existenta mai multor propuneri.
    De remarcat ca, desi sesizarea grupului de senatori se refera la art. 73 si urmatoarele, in realitate critica vizeaza numai art. 73, astfel incat nu este cazul analizarii celorlalte dispozitii.
    8. Nici critica adusa art. 79^1 de catre grupul de senatori nu poate fi primita, deoarece solutia din text nu contravine nici unei dispozitii constitutionale. Legea pentru organizarea judecatoreasca, lege organica, poate crea un regim special de detasare, diferit de cel reglementat de Codul muncii si, pentru a nu afecta statutul constitutional al magistratilor, textul atacat prevede necesitatea acordului scris al magistratului, o durata limitata pentru detasare si pastrarea statutului avut inainte de detasare.
    Pe de alta parte, se retine ca pe perioada detasarii cel astfel incadrat nu mai indeplineste functia de judecator sau de procuror, chiar daca isi pastreaza statutul de magistrat, astfel incat detasarea nu contravine prevederilor art. 124 alin. (2) si ale art. 131 alin. (2) din Constitutie.
    Avand in vedere considerentele expuse, vazand si dispozitiile art. 16, art. 94 lit. c), art. 124 alin. (1), art. 130, art. 131, art. 133 alin. (1) si ale art. 144 lit. a) din Constitutie, precum si prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.a) si ale art. 17-20 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi in privinta art. 38, a prevederilor cuprinse in cap. III al titlului III, a art. 73 si cu unanimitate in ceea ce priveste celelalte texte atacate,

    CURTEA CONSTITUTIONALA
    In numele legii
    DECIDE:

    Constata ca prevederile art. 1, art. 19 alin. 4, art. 37, art. 38, cap. III al titlului III, art. 52 alin. 1, art. 73 si art. 79^1 din Legea privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca sunt constitutionale.
    Decizia se comunica Presedintelui Romaniei.
    Dezbaterea a avut loc la data de 18 iulie 1997 si la ea au participat Ioan Muraru, presedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica si Victor Dan Zlatescu, judecatori.

                PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
                prof. univ. dr. IOAN MURARU

                                 Magistrat asistent,
                                 Florentina Geangu