DECIZIE Nr.
334 din 3 aprilie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 70 alin. 2 teza intai partea finala
din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 308 din 9 mai 2007
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae
Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor
- judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion
Predescu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Marinela Mincă - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedură
penală, excepţie ridicată de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al
Judecătoriei Medgidia.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătand că dispoziţiile legale criticate consacră dreptul acuzatului de
a nu se autoacuza, iar împrejurarea că declaraţiile acuzatului pot fi folosite
şi împotriva sa numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări
ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză constituie o garanţie a
procesului echitabil.
CURTEA,
avand în vedere actele şi
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 31 octombrie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 2.315/2006, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70
alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Museanu
într-o cauză penală ce priveşte trimiterea sa în judecată pentru săvarşirea infracţiunii prevăzute de art.
271 alin. 1 din Codul penal.
In motivarea excepţiei autorul
acesteia apreciază că textul constituţional invocat este încălcat în măsura în
care declaraţia inculpatului poate fi folosită numai împotriva sa. Astfel, se
ajunge la situaţia ca mărturisirea inculpatului să fie „regina probelor",
ceea ce contravine adevărului obiectiv. Se mai arată că această depoziţie
trebuie privită ambivalent, atat în favoarea
inculpatului, cat şi împotriva sa, nefiind benefic
înfăptuirii justiţiei ca instanţa de judecată să preia din depoziţie numai
acele pasaje care sunt împotriva inculpatului.
Judecătoria Medgidia apreciază
excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Se arată că dreptul la
tăcere al inculpatului presupune posibilitatea acestuia de a nu face declaraţii care ar putea fi folosite drept
probe împotriva sa şi de a nu contribui astfel la propria incriminare. Aducerea
la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului a dreptului său de a nu face nicio
declaraţie şi atragerea atenţiei asupra faptului că ceea ce declară poate fi
folosit împotriva sa de către organele judiciare sunt rezultatul ridicării
prezumţiei de nevinovăţie la rang de principiu fundamental. Se mai susţine că
este de bun-simţ şi de o logică elementară să se admită că este absurd a se
accepta drept probe în procesul penal mărturii făcute de o persoană contra
propriilor sale interese.
Potrivit prevederilor art. 30
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. In argumentarea acestui
punct de vedere, se susţine că înştiinţarea învinuitului sau inculpatului
despre posibilitatea ca declaraţia sa să fie folosită în cadrul procesului
penal nu înseamnă o recunoaştere a vinovăţiei sale, prezumţia de nevinovăţie
fiind înlăturată numai odată cu rămanerea definitivă a hotărarii judecătoreşti de condamnare. Totodată, declaraţia învinuitului
sau inculpatului nu poate servi la condamnarea acestuia
decat în măsura în care este coroborată cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. Se arată că nu
este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, întrucat inculpatul nu este pus în faţa unui
verdict definitiv de vinovăţie şi de răspundere. Totodată, se mai susţine că
instanţa de judecată este cea care apreciază asupra concludenţei şi utilităţii
probelor, iar cu ocazia deliberării va face aprecierea definitivă a probelor,
care, potrivit art. 63 alin. 2 teza întai din Codul de procedură penală, nu au valoare mai dinainte
stabilită.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinand încheierea de
sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele: Curtea
Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 70 alin. 2 din Codul de
procedură penală. In realitate, aşa cum rezultă din motivarea excepţiei,
autorul acesteia critică numai teza întai partea finală a art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală,
text asupra constituţionalităţii căruia Curtea urmează să se pronunţe prin
prezenta decizie. Art. 70 alin. 2 teza întai partea finală din Codul de procedură penală are următorul
cuprins:
„Invinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la
cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia,
dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgandu-i-se
totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa."
Textele constituţionale invocate în susţinerea
excepţiei sunt cele ale art. 23 alin. (8) privind prezumţia de nevinovăţie,
devenit art. 23 alin. (11) după revizuirea şi republicarea Constituţiei.
Examinand excepţia de
neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este încălcată
„dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi,
îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de
apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este
vinovat" (Cauza Minelli împotriva Elveţiei, 1983). De asemenea, s-a
mai reţinut că această prezumţie este încălcată şi prin afirmaţiile făcute de
unii oficiali publici despre investigaţii penale în curs, care încurajează
publicul să creadă în vinovăţia suspectului şi care judecă valoarea faptelor
anterior unei decizii pronunţate de autoritatea judecătorească competentă (Cauza Allenet de Ribemont împotriva
Franţei, 1995). Totodată, dreptul persoanei de a
nu se autoacuza este într-o stransă legătură cu prezumţia de nevinovăţie (Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, 1996).
Curtea constată că textul art. 70 alin. 2 teza întai partea finală din Codul de procedură
penală consacră dreptul acuzatului de a păstra tăcerea cu privire la faptele
care îi sunt imputate, deci de a nu contribui la propria sa acuzare, ceea ce
reprezintă un element esenţial al conceptului de proces echitabil. Astfel, prin
existenţa acestei garanţii procesuale, este protejată persoana acuzată de săvarşirea unei infracţiuni de exercitare a
unor presiuni din partea organelor de urmărire penală. Dreptul acuzatului de a
nu se acuza presupune ca organele de urmărire penală să strangă probe şi să dovedească vinovăţia
acuzatului, fără a recurge la metode de coerciţie, cu nesocotirea voinţei
acuzatului.
Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza,
Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în Cauza
Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat că orice mărturisire a acuzatului este inadmisibilă dacă
nu i se aduc la cunoştinţă, în prealabil, acele „avertismente Miranda".
Astfel, înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă
faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi
folosită împotriva lui şi că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă
nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l
reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se asigură în mod efectiv dreptul
acuzatului de a nu se acuza. într-o altă cauză, Dickerson
vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest
principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituţională, chiar
dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie.
Cu privire la situaţia din speţă, avand în vedere prevederile art. 63 alin. 2
din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Probele nu au valoare mai
dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor
administrate, în scopul aflării adevărului", nu se poate ajunge la
concluzia că mărturisirea ar fi „regina probelor". Curtea reţine că art.
69 din acelaşi cod prevede măsura în care se poate ţine cont de declaraţiile
date de învinuit sau inculpat, reglementare similară, mutatis mutandis, cu cea care priveşte
declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau celei responsabile civilmente
(art. 75). Deci, textul de lege criticat nu poate fi interpretat în sensul că
declaraţiile făcute de inculpat sau acuzat au o valoare supremă. Mai mult,
Curtea constată că este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia instanţa de
judecată preia din declaraţie numai acele pasaje care sunt împotriva
inculpatului, avand în vedere finalitatea procesului penal - aflarea adevărului (art. 3 din Codul
de procedură penală), precum şi prevederile art. 4 din Codul de procedură
penală coroborate cu art. 69 din acelaşi cod, potrivit cărora instanţa de
judecată, în virtutea rolului său activ, administrează probatoriul necesar
pentru aflarea adevărului şi va ţine cont de declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului făcute în cursul procesului penal numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente
în cauză.
In consecinţă, Curtea reţine că prezumţia de
nevinovăţie nu este înlăturată prin obligaţia organelor judiciare de a atrage
atenţia învinuitului sau inculpatului că ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa, dimpotrivă, această obligaţie fiind o importantă garanţie
procesuală pentru satisfacerea cerinţelor unui proces echitabil. Prin această
obligaţie este respectat dreptul fundamental al persoanei de a nu se autoacuza.
Avand în vedere cele expuse mai
sus, nu se poate susţine, în niciun fel, încălcarea prevederilor art. 23 alin.
(11) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢION ALĂ
In numele legii
DECI DE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 70 alin. 2 teza întai partea finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de
Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecătoriei Medgidia.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 aprilie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly